Apariții editoriale (19) Gabriel Liiceanu, Dragul meu turnător
Povestea fascinanta a dosarului de urmărire informativa de securitate al lui Gabriel Liiceanu și a întâlnirii fata în fata cu principalului turnător din acesta. O cartea despre paranoia regimului comunist și despre adaptarea turnătorilor la capitalismul de după.
În ziua aceea telefonul a sunat lung la secretariatul editurii. Secretara, care tocmai umplea doua cești de cafea din cafetiera pusa pe pervazul ferestrei cu priveliște spre soclul unde fusese cândva statuia lui Lenin, a trebuit sa traverseze camera sa ocolească biroul.
– Humanitas! a raspuns, multumita ca aiunsese la telefon la timp.
Un domn, actionar la „S.C. Humanitas S.A.”, voia sa-si vanda. actiunile. Cum trebuia sa procedeze? Secretara mi-a transmis după o vreme mesajul.
Telefonul primit la editura m-a trezit dintr-o torpoare în care ma complăceam de câțiva ani buni. Mai precis, din 2006, de când avusesem prima oara în fata propriul meu „dosar de urmărire informativa”, deschis în 1971 și depozitat vreme de peste trei decenii în Arhivele Securității. Si atunci aflasem. Dumnezeule! mi-am zis. Au trecut peste doua decenii de când cel mai activ, după cum rezulta din Dosar, dintre turnătorii mei din anii 70 devenise, în 1991, acționar la Humanitas. La societatea comerciala care luase naștere la inițiativa mea! Cum se ajunsese aici?
„Mie mi se pare ca nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusa pe masa de disecție a Securității n-ar trebui sa tacă. Fiecare bucățică din această experiență satanică, oricât de mărunta ar fi ea, ar trebui adusă în conștiința celorlalți, împreună cu cei care, pierzându-și calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putință.“ – Gabriel LIICEANU
Click AICI pentru a citi mai multe pagini din carte
Partajează asta:
Arthur Koestler – Credința nu se dobândește prin rațiune
Credința nu se dobândește prin rațiune. Nu (…) intri într-o biserică pentru că ai fost convins prin puterea logicii. Rațiunea poate susține un act de credință – dar numai odată ce actul a fost înfăptuit și asumat. Persuasiunea poate juca un rol important în convertirea unei persoane, dar aceasta are doar rolul de a desăvârși conștientizarea unui proces împlinit în acele sfere ale ființei unde persuasiunea nu poate avea acces. Credința nu este dobândită; ea crește ca un copac.
Arthur Koestler
în
Richard Crosssman (editor), Zeul care a dat greș, Editura Humanitas, București, 2012, p. 61
Partajează asta:
Apariții editoriale (5) – Richard Crosssman (editor), The God that Failed (Zeul care a dat greș).
Din cadrul unui articol semnat de Vladimir Tismăneanu am aflat că a apărut la Editura Humanitas, în colecția “Zeitgeist”, traducerea volumului “The God that Failed” (“Zeul care a dat gres”).
„O carte într-adevăr esențială în care poate fi citit unul din marile eseuri ale lui Arthur Koestler. Tot acolo, textul lui Ignazio Silone care îl citează pe Palmiro Togliatti: “Lupta finală se va da între comuniști și ex-comuniști”. Cartea tratează problematica adeziunilor frenetice la religia politica comunistă.”
Vladimir Tismăneanu consideră că tema cărții este una de mare actualitate care „merită discutată cu acuratețe și fără prejudecăți.”
„O carte esenţială pentru înţelegerea fenomenologiei deşteptării din somnul dogmatic, din mirajul utopiei, din vraja religiei politice marxiste. De la Arthur Koestler şi Ignazio Silone la Richard Wright şi André Gide, autorii acestei cărţi decisive îşi privesc necruţător trecutul şi se întreabă: «Cum şi de ce am putut crede?» Dar mai ales este vorba de mecanismele trezirii, de agoniile rupturii cu un cosmos al certitudinilor în favoarea unei lumi a interogaţiilor libere. De fiecare dată cand predau ascensiunea şi căderea comunismului în veacul lagărelor de concentrare şi al ideologiilor pretins redemptive, această carte, o veritabilă gramatică a apostaziei, este bibliografie obligatorie.” (Vladimir TISMĂNEANU)
Partajează asta:
Apariții editoriale (2) – Andrei Pippidi, „Case şi oameni din Bucureşti”, Humanitas, 2012
Luni, 3 septembrie, ora 19, la Librăria Café Kretzulescu, Calea Victoriei nr. 45 va avea loc lansarea cărţii în două volume „Case şi oameni din Bucureşti”, volumul I si vol II de Andrei Pippidi. La eveniment sunt invitaţi: arh. Nicolae Lascu şi arh. Şerban Sturdza.
Iată și o prezentare a cărții preluată de pe site-ul Editurii Humanitas prin intermediul lui Cosmin Budeancă care a semnalat acest eveniment cultural.
„De vreo zece ani, tot mai multe faţade ale unor clădiri din secolul al XIX-lea încep să se oglindească în pereţii de sticlă ai unor turnuri ridicate împotriva oricăror principii de urbanism şi, mai ales, împotriva istoriei unui oraş şi aşa desfigurat de demolările din anii ’80. Suntem atacaţi de o specie nouă de prădători: speculanţii imobiliari, câştigătorii pe termen scurt din sluţirea oraşului. Rapacitatea lor nu se împiedică decât de protestele celor care cunosc în amănunt povestea caselor, străzilor şi oamenilor din Bucureşti. Andrei Pippidi este unul dintre puţinii bucureşteni care au protestat demonstrând că valoarea educativă a unei case vechi este infinit mai mare decât valoarea investiţiei în „buildingul” care îi va lua locul. Articolele din Dilema veche, reunite în această carte, sunt ultima şansă de a opri dezastrul şi de a-i împiedica pe bucureşteni să-şi piardă clădirile şi, odată cu ele, istoria.”
Din câte se observă pe copertă este vorba de un volum care reunește partea I și a II – a publicate separat de autor tot la Editura Humanitas.
Volumul I
Volumul II
Partajează asta:
Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia
Lucian Boia are reputaţia unui istoric în răspăr cu ideile de-a gata, pe care i-au creat-o zecile de volume cu o tematică luxuriantă, de la mişcarea naţională românească, până la imaginarul climatic. Dar chiar şi cu această reputaţie, Lucian Boia şi-a păstrat privilegiul de a nu se transforma într-un autor-vedetă, ci de a da întâietate absolută cărţilor sale. I-a fost dat lui Eugen Stancu, un tânăr coleg de breaslă, să pătrundă în cabinetul istoricului, ticsit de ediţii vechi, dicţionare, tablouri şi obiecte de artă, şi să pună întrebări despre predestinare, familie, formare şi împlinire profesională. A obţinut răspunsuri surprinzătoare, bogate în idei şi în detalii, din care nu se poate construi o singură istorie definitivă, istoria carierei lui Lucian Boia, ci un mănunchi de istorii, totdeauna polimorfe şi deschise, istoriile lui Lucian Boia.
Partajează asta:
Lansare de carte: Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 de Lucian Boia
http://www.humanitas.ro via http://cosmin-budeanca.blogspot.com
De mai bine de douăzeci de ani, istorici de toate vârstele şi coloraturile sunt dominaţi de obsesia comportamentului public al intelectualilor români în secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la înălţimea prezidiului unui complet de judecată morală, adesea fără a se putea administra toate probele unui dosar încâlcit, dar şi fără înţelegerea deplină a naturii umane. Dacă nu sunt consideraţi de-a dreptul factori cauzali în istorie, intelectualii sunt cel puţin datori cu atitudini exemplare. Însă atunci când, între 1930 şi 1950, membrii elitei intelectuale, odată cu societatea, trec prin mai multe schimbări de regim, adevărata miză a discuţiei este omenescul, cu toate nuanţele sale. Era nevoie, după un lung şir de tentative intransigente, dar neizbutite, de judecata fină a unui istoric precum Lucian Boia care să pondereze şi iacobinismul, şi îngăduinţa faţă de cei care, în numai două decenii, din cauza amalgamului de idei abstracte şi de orgolii personale, cad în capcanele istoriei.
„Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“ (Lucian BOIA)
http://www.humanitas.ro/humanitas/capcanele-istoriei
Lucian Boia
LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului şi la istoria Franţei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.
Partajează asta:
Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin
Am mai scris pe acest blog despre religiile politice și în particular despre faptul că una dintre aceste religii este comunismul. Anunț acum, preluând informația de pe blogul lui Vladimir Tismăneanu, apariția în limba română a cărții lui Eric Voegelin, Religiile politice, Editura Humanitas, București 2010.
„Originală, profundă, menită să dăinuie, opera lui Eric Voegelin stă mărturie pentru efortul de a afla resursele ultime ale diverselor forme de misticism politic. Alături de Raymond Aron, Voegelin a demistificat religiile politice moderne, calificându-le drept încercări de a imanentiza eshatonul, deci de a şterge distincţia dintre ceea ce ţine de regatul imanent şi ceea ce defineşte imperiul transcendent. Oricine vrea să înţeleagă gramatica ezoterică a comunismului şi pe cea a fascismului şi substratul lor gnostic trebuie să citească lucrările lui Voegelin.“ (Vladimir TISMĂNEANU)
„Există epoci care interpelează stabilitatea conceptelor filozofice şi filozofi care depăşesc percepţia comună despre istorie şi timp. Eric Voegelin face parte din ultima categorie de gânditori, profund marcaţi de hecatombele secolului XX. Căutând să înţeleagă fascinaţia populară pentru extremism, el se îndreaptă spre rădăcinile nevăzute ale ororilor naziste şi comuniste. Făcând pentru prima oară cunoştinţă cu publicul român, Religiile politice de Eric Voegelin arată echilibrele fragile ale modernităţii europene. Pentru a neutraliza patologiile utopiei totalitare, e nevoie ca simţul etic al indignării şi precizia analizei conceptuale să întâlnească o sensibilitate teologică. Opunând lumina spirituală oricărei bezne colectiviste, Eric Voegelin ne vorbeşte ca martor curajos, erudit comentator şi îndrăzneaţă călăuză.“ (Mihail NEAMŢU)
Sursa: Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin from Memorie, libertate, moderaţie by Tismaneanu
Eric Voegelin
ERIC VOEGELIN (1901-1985) este unul dintre filozofii importanţi ai secolului XX. S-a format şi afirmat în atmosfera intelectuală emulativă a Vienei interbelice şi, din cauza inaderenţei sale la nazism, a fost silit să emigreze, în 1938, în Statele Unite. Cauza a fost tocmai volumul Religiile politice, în care Voegelin dezvăluia asemănarea ideologiilor totalitare care seduceau Europa de dinainte de război cu religiile propriu-zise. În Statele Unite ale Americii, unde s-a stabilit după o scurtă şedere în Elveţia, a predat filozofie şi ştiinţe politice la mai multe universităţi, ocupând un post de profesor la Universitatea de Stat din Louisiana. În 1958, a fost invitat în Germania, pentru a preda ştiinţele politice la Universitatea Ludwig-Maximilian din München. A revenit în Statele Unite ale Americii pentru a se alătura corpului academic şi ştiinţific de la Institutul Hoover al Universităţii Stanford. Voegelin şi-a dedicat viaţa studierii fenomenelor prin care se extinde violenţa politică şi a consecinţelor pe care le au ideologiile totalitare, lăsând în urmă o operă pe cât de vastă, pe atât de cuprinzătoare din punct de vedere tematic şi intelectual – ştiinţe politice, filozofie politică, filozofia istoriei, din care trebuie menţionate volumele The New Science of Politics (1952), Wissenschaft, Politik und Gnosis (1959), Anamnesis. Zur Theorie der Geschichte und Politik (1966) şi monumentala serie Order and History (1957-1987).
Sursa Humanitas.ro
Istorie Evanghelica 