Arhive etichetă: Mihail Kogălniceanu

Care este Ziua Independenței României : 9 sau 10 mai 1877?


Ziua Independenței României este una care suscită încă dezbateri la trei decade de la căderea comunismului.

Profesorul Adrian Cioroianu demitizează o găselniță rostogolită ieri, 9 mai 2019, prin presă, la 30 de ani de la căderea comunismului, conform căreia data de 9 mai este Ziua Independenței României. Este adevărat că declarația de independență a fost citită în Parlamentul României de către Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, pe data de 9 mai 1877, dar independența a fost proclamată în mod solemn pe data de 10 mai 1877 de către conducătorul statului, domnitorul Carol I (rege din 1881).

Prin urmare, Ziua Independenței României este 10 mai 1877 și nu 9 mai 1877.

Putem să facem un exercițiu de imaginație: Ministrul de externe citește în Parlament o declarație, poate să fie chiar și una de război, dar asta nu înseamnă ca acea declarație intră în vigoare, își face efectul de la momentul respectiv nefiind promulgată de președintele țării. Cel care are aceste prerogative prin Constituție. La fel s-a întâmplat și în anul 1877.

Inducerea ideii că Ziua Inependenței este 9 mai și nu 10 mai au facut-o comuniștii cu scopul de a-l scoate din memoria publică pe regele Mihai și prin extensie a realiza o separare între independența României și monarhie.

Astfel, 10 mai are o dublă semnificație:

1. Ziua monarhiei

2. Ziua Independenței

Nihil Sine Deo

Reclame

9 mai în istorie: România își declară independența. Germania capitulează. Se pun bazele Uniunii Europene


9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, care era ministrul de externe, citește în Adunarea Deputaților Declarația de Independență a României față de Imperiul Otoman.
Această zi va deveni Ziua Independenței în România.

[…] În starea de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare. 

Discursul este luat de aici.

9 mai 1945, la Berlin, Germania capitulează în fața puterilor aliate.
La cartierul general sovietic din Berlin s-a semnat actul de capitulare necondiționată a Germaniei, act care a marcat sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial pe frontul european. Partea sovietică a fost reprezentată de mareșalul Jukov.

Astăzi ziua de 9 mai este serbată și ca ziua victoriei împotriva nazismului.

9 mai 1950: Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a propus formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – viitoarea Uniune Europeană. Drept urmare, la 18 aprilie 1951 a fost semnat Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului între Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda.
Data de 9 mai este serbată drept Ziua Europei.

9 mai 1994. Nelson Mandela a fost ales drept primul președinte de culoare al Africii de Sud.

9 mai 1994. Senatul Statelor Unite ale Americii a aprobat aderarea României la Alianța Nord–Atlantică.

Informații preluate de pe site-ul http://www.romanialibera.ro/aldine/calendar/9-mai-in-istorie

Maxima zilei – 7 martie 2015


image

Istoria, după Biblie trebuie să fie și a fost cartea de căpetenie a popoarelor.
Mihail Kogălniceanu

Semnificația zilei de 9 mai – update


Acest articol este o republicare a articolului Semnificația zilei de 9 mai.

Ziua de 9 mai este o zi cu mai multe semnificații pentru români și România. Pe site-ul Realitate.net articolul care vorbește despre această zi are titlul de mai jos.

9 MAI – O SINGURĂ ZI – TREI SĂRBĂTORI.

1. Proclamarea independentei de stat a României la 9 mai 1877.

2. Victoria Coaliției Națiunilor Unite în cel de- Al Doilea Război Mondial la 9 mai 1945.

3.  Ziua Europei – 9 mai 1950.

Mai jos câteva detalii despre cele trei evenimente

1. Proclamarea independentei de stat a României la 9 mai 1877

Proclamarea independentei statale la 9 mai 1877 nu a fost un act spontan, ci o încununare a strădaniilor tot mai numeroase din acei ani, o aruncare peste bord a ultimei verigi a suzeranității otomane. 

În acea zi memorabila, Mihail Kogălniceanu declara în Parlamentul țării: ‘Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare’. Independenta astfel proclamata trebuia consfințita și apărată pe câmpul de lupta spre a putea fi impusa forțelor militare turcești și recunoscuta apoi de puterile europene.

Text: REALITATEA.NET, Foto: ziarulunirea.ro

De fapt, discursul lui Kogălniceanu trebuia să aibă loc pe 10 mai, de ziua regalității numai că acesta s-a grăbit. Mai mult decât atât 1877  nu este decât începutul a ceea ce noi numim incorect în opinia mea Războiul de independență, fiindcă acesta a fost în fapt un război ruso-turc în care am intrat și noi ca urmare a înfrângerilor suferite de Rusia și la solicitarea acesteia. Independența României a fost recunoscută de Marile Puteri la Congresul de la Berlin din 1878

Semanarea acordului de capitualare necondiționată a Germaniei Foto: Ziarul Gândul

2. Victoria Coaliției Națiunilor Unite în cel de- Al Doilea Război Mondial la 9 mai 1945

Al doilea eveniment se referă la ziua de 9 mai 1945, zi în care Aliații din cel de-al doilea război mondial au obținut victoria împotriva Germaniei naziste, punând astfel capăt celei mai pustiitoare conflagrații din istoria continentului european.

REALITATEA.NET

9 mai semnifică încheierea celui de-al doilea război mondial prin capitularea Germaniei naziste. Despre acest fapt, Lelia Munteanu scrie în cadrul articolului Zilele victoriei publicat pe site-ul ziarului Gândul, următoarele:

Germania a capitulat de două ori. O dată la Reims (nord-vestul Franţei), la 7 mai 1945, ora 02.41 (4.41, ora Moscovei). A doua oară, pentru a satisface orgoliul lui Stalin, la Berlin, pe 8 mai 1945, ora 22.43 (9 mai, 00.43, ora Moscovei http://www.gandul.info/puterea-gandului/zilele-victoriei-12614204).

Declarația Schuman Sursa foto: roxanaiordache.wordpress.com

3.  Ziua Europei – 9 mai 1950 (Declarația Schuman)

Cel de al treilea eveniment este ZIUA EUROPEI – 9 mai 1950 Prin ceea ce a rămas în istorie ca Declarația Schuman, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, a propus înființarea C.E.C.O (Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului) prin intermediul căreia au fost puse bazele a ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană. Raționamentul lui Schuman era acela ca Franța și Germania să-și pună în comun resursele de cărbune și oțel, principalele resurse folosite în industria de armament, resurse care urmau a fi gestionate în comun. În felul acesta se dorea evitarea unui nou război.

„Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată de Franţa, Germania, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxembourg, a fost prima dintr-o serie de instituţii europene supranaţionale care au stat la baza Uniunii Europene de astăzi.” http://europa.eu

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

%d blogeri au apreciat asta: