David John Meyers – Viaţa ilustrată a lui Iisus Hristos din Evanghelii

Pentru prima dată în istorie, s-a înfăptuit o prezentare ilustrată în ordine cronologică a Evangheliilor dupî Matei, Marcu, Luca şi Ioan, în care poveştile apostolilor sunt aranjate armonios pentru a prezenta viaţa lui Iisus ca pe o poveste completă, pusă în valoare de frumoasa artă renscentistă şi de ilustraţii clasice de secol XIX. Combinaţia dată de minunatele picturi, gravuri şi de cuvintele lui Iisus şi ale Apostolilor Săi este unică, superbă, fiind o consemnare foarte inspirată a vieţii lui Iisus. Este cu adevărat o carte de păstrat şi de dăruit.
Viziune deista si erori dogmatice
Am considerat util să preiau acest articol pentru că l-am considerat o atenționare asupra erorilor teologice și nu numai care pot să apară iată și în oficiosul Patriarhiei Române. În mediul evanghelic un exemplu oarecum similar ar fi publicarea unor cărți cu conținut teologic dar nebiblice de către edituri pe care le considerăm creștine. Când scriu aceste rânduri îmi vine în minte cartea Barca, dar și alte cărți semnalate de către Marius Cruceru, Costel Ghioancă, Ruben Ologeanu și alții.
Replica la articolul “Povestea bagajelor pierdute în noi”, publicat in Ziarul Lumina, luni, 22 august 2011, semnata, pentru sectiunea Contributori a Agentiei de stiri Lacasuri Ortodoxe, de Diac. Ionut Popescu:
In mod obisnuit, nu as fi dat curs impulsului, provenit dintr-o minima constinta de teolog, de a replica la acest articol, insa faptul ca a fost publicat in Ziarul Lumina, revista de teologie a Patriarhiei Romane, ma obliga sa atentionez cititorii de erorile dogmatice ce înțeasă continutul acestuia, mai ales ca este pozitionat la rubrica „Terapie pentru suflet”.
Inteleg faptul ca articolul este scris de un medic psihiatru, doctor in stiinte medicale, ceea ce justifica viziunea deista a acestuia, dar ceea ce nu inteleg este de ce Ziarul Lumina si-a asumat aceasta viziune si sustine niste erori dogmatice evidente in mod grosolan.
Articolul este scris in maniera iluminista, iar conceptele teologice de pacat, suferinta, pocainta, spovedanie sunt profund rationalizate si golite de esenta.
1. Suferinta nu este doar o activitate cerebrala care se cere solutionata prin psihoterapie. Teologia Crucii este o ramura importanta a teologiei ortodoxe si nu ma refer la acea expresie folosita de Luther in 1518 in disputa de la Heidelberg. In centrul operei de rascumparare a neamului omenesc stau patimile si moartea Lui pe cruce. Hristos s-a rastignit pentru mantuirea noastra si a inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti (I Cor. XV, 20). Conform acestei conceptii, suferinta a capatat un sens mult mai profund, ea nu este doar o realitate sumbra de care trebuie sa fugim cu orice pret, ci o modalitate de maturizare spirituala si de mantuire. Suferinta nu trebuie negata sau suprimata prin tehnici de psihoterapie, ci asumata si depasita cu credinta si cu nadejdea Invierii. Nu ma refer aici, desigur, la anumite probleme patologice, ci la acea suferinta sau Cruce care ne este ingaduita sa o purtam pentru a ne inalta spiritual. De aceea, suferinta capata in Ortodoxie un scop si un aspect pozitiv, caci prin asumarea Crucii si nadejdea in Invierea lui Hristos, crestinul patimeste impreuna cu Hristos, iar suferinta devine un act divino-uman.
Departe de conceptia new-age-ista, care incurajeaza gasirea de tot felul de procedee quasi-magice de a inlatura suferinta, in crestinism ea presupune asumare si nadejde, asa cum spunea parintele Dumitru Staniloae „bucuriile sînt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de rîs interior”. Desigur, medicina cauta mereu noi solutii pentru a inlatura sau a diminua suferinta, ceea ce este incurajant, dar negarea ei sau incercarea de a uita trecutul nu este o solutie, caci suferinta si moartea nu pot fi evitate, iar neacceptarea si fuga de acestea duce implicit la amplificarea depresiei, anxietatii si a disperarii.
In acest sens, cunosc un caz care m-a impresionat profund, acela al unui medic psihiatru specialist, prietena si indrumator de rezidentiat al sotiei mele. Intr-o zi doamna doctor a aflat ca este bolnava de cancer si, desi a incercat mai multe tratamente naturiste, boala s-a agravat. Cu toate acestea, a continuat sa vina la serviciu si sa aiba o atitudine pozitiva, optimista, fara a nega boala sau a incerca sa uite de aceasta. Seninatatea ei si nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu ar fi uimit si pe cel mai fervent ascet. Atunci cand boala s-a agravat, a trebuit sa renunte la serviciu vreme de un an si la un moment dat colegii fusesera instintati ca ajunsese la metastaza. Si, pe neasteptate, dupa mai mult de un an, si-a anuntat colegii ca se intoarce la serviciu, caci ultimele analize certificau vindecarea ei completa. Poate ca pe langa tratamentul urmat, atitudinea optimista si nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu au fost o pastila in plus. Asadar, suferinta nu este doar o functie somatica, „neurono-toxică, ce ne distruge celulele nervoase şi favorizează modificări uneori greu reversibile la nivelul substanţei cerebrale”, in ideea ca „obişnuinţa de a suferi este întreţinută de creier, prin modificările date de durere”. Din punct de vedere teologic, valoarea ei ontologica este mult mai profunda, tainica si spirituala.
2. Uitarea trecutului sau a faptelor din trecut si concentrarea pe prezent, este o alta conceptie new-age, „traieste clipa!”. Trecutul are o valoare deosebit de importanta pentru Sfintii Parinti ai Bisericii Rasaritene. Amintirea mortii sau a trecutului este esentiala in procesul de analiza personala dar, mai ales, in cel de pocainta. De multe ori, atunci cand constientizam si regretam faptele gresite din trecut, invatam cum sa traim mai bine in prezent si viitor. Pocainta presupune zbucium si regrete pentru greselile trecutului si fagaduinta de a nu le mai repeta. Pocainta nu este o boala („permanentizarea traumelor trecute ne îmbolnăveşte”), ci o plangere bineplacuta lui Dumnezeu, izvoratoare de umilinta, smerenie, autoanaliza. Introspectia trecutului este vitala pentru calitatea morala a prezentui si viitorului. Regretul pentru faptele imorale din trecut nu inseamna o identificare cu ele, o trauma sau o boala, ci o recunoastere a vinei, o asumare a sentimentului de vina. Fara pocainta vie, udata de lacrimi de regret si de amintirea acelor actelor reprobabile, nu putem vorbi de iertarea pacatelor sau de lepadarea de vicii.
3. Pacatul nu poate fi imaginat ca „un ghem de energie dureroasă care a luat o formă fizică şi care este în afara noastră” sau ca ceva ce ramane in afara noastra. Pacatul nu este o fapta care a trecut si pentru care trebuie sa ne iertam, mai intai, noi insine. In mod tainic pacatul afecteaza fiinta dihotomica, trupul si sufletul omului. Nu are numai o valoare cognitiva, de vina perceputa la nivel mental, ci presupune o indepartare de legatura harica cu Dumnezeu, Izvorul Vietii dar si o pervertire a functiilor sufletesti. De aceea, de multe ori, in mod tainic, vietuirea indelungata in pacat da nastere viciilor si malformatilor spirituale, astfel incat este greu sa separi „neghina de grau”. Deci nu putem spune „eu nu sunt fapta mea”. Mantuitorul afirma ca dupa fapte vom cunoaste inima si intentia oamenilor. Singura cale prin care putem „vindeca” sufletul este taina spovedaniei si o numim taina tocmai pentru ca prin ea lucreaza harul lui Dumnezeu. Si asa ajugem la punctul 4.
4. Taina Spovedaniei nu este o simpla confesiune sau o sedinta psihoterapeutica si nu presupune nicidecum sa te ierti mai intai pe tine insuti, ci dimpotriva, cere pocainta, adica recunoasterea si regretul faptelor noastre imorale. Marturisirea pacatelor nu are un scop in ea insasi daca nu exista parerea de rau si hotararea de a nu recidiva. De aceea exista canonul, care este manifestare a pocaintei si a ascultarii. Taina Spovedaniei nu inseamna „descarcarea” sufletului in fata preotului sau doar o marturisire, ci este mult mai mult, este un mijloc prin care Dumnezeu revarsa harul Sau peste sufletul penitentului care vine catre El cu „duhul umilit, inima infranta si smerita” si vindeca plaga pacatului.
Din pacate, teologia occidentala a acceptat si continua sa promoveze acesta teologie deista nascuta in Epoca Luminilor, dupa violenta reforma ce a precedat aceasta perioada. Rationalizarea lui Dumnezeu si a valorilor crestine, inclusiv a Sfintei Scriputri, goleste teologia de esenta sa, adica de taina. O religie in care Dumnezeu sau tainele sunt probate prin ratiune si stiinta isi pierde sensul si valoarea. Abordarea moderna si rationala a ideilor religioase au dat ateilor munitia de care au nevoie pentru a respinge un Dumnezeu de mica valoare religioasa si l-au inlocuit pe Dumnezeul misticilor cu Dumnezeul ratiunii, la care minunile si tainele nu isi mai gaseau loc. Occidentul a fost prins in aceasta capcana, iar filozofi ca Nietzsche au afirmat „moartea lui Dumnezeu” si au deschis calea spre ateism si secularism.
Poate ca articolul ar fi trebuit asezat la o alta rubrica, in niciun caz la „terapie pentru suflet” sau intr-un ziar de teologie ortodoxa de prestatia Ziarului Lumina. Nu as fi avut competenta sa pun la indoiala profesionalismul autorului, daca acesta nu ar fi incercat sa faca teologie si sa prezinte idei teologice-ortodoxe intr-o noua „lumina”, golite de taina si dezbracate de sensul lor dogmatic si canonic. O asemenea abordare stiintifica a valorilor crestine constituie un pericol cu atat mai mare cu cat ea obtine girul unei publicatii deja consacrate in teologia ortodoxa romaneasca.
Sa nu uitam ca in fata Tainei inefabile a lui Dumnezeu, Sfintii Parintii au adoptat dintotdeauna o atitudine de smerenie si buna-cuviinta, punand experienta religioasa inaintea desfatarii intelectuale, preferand tacerea, taina si paradoxul (antinomia), in schimbul abordarii rationale, scolastice, conventionale.
– un articol de: contributor Lacasuri Ortodoxe, Diac. Ionut Popescu.
Articole similare
Costel Ghioanca, Bisericile emergente vestice din perspectiva baptista romanească
Bisericile-emergente vestice din perspectiva baptista romanească -ediția a II- a
Costel Ghioanca, Scurta prezentare a Bisericilor Emergente. Articol in Revista Crestinul Azi
Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman

TOM GALLAGHER
Secularişti de-a lungul şi latul Europei au denunţat, în această primăvară, Ungaria pentru a fi adoptat o Constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, iar Madridul a avut parte, zilele trecute, de ample proteste ale spaniolilor împotriva vizitei Suveranului Pontif.
În România, astfel de manifestări anticlericale sunt greu de imaginat. Tuturor celor ce cred într-o Europă unită sub stindardul unei ideologii progresiste imprecise dedicate omenirii sau, eventual, viitorului verde al planetei, ţara le va părea, cu siguranţă, o adevărată fortăreaţă a creştinismului.
În ultimele două decenii, România a avut parte de probabil cel mai frenetic program de construcţii de biserici din lume. Un recent sondaj Gallup releva că 82% din români se declară credincioşi şi consideră că religia joacă un rol important în viaţa lor – plasându-se, astfel, pe locul doi în topul celor mai evlavioase naţiuni din Europa.
Căsătoria religioasă şi-a păstrat, la rândul ei, atractivitatea pentru români, cele mai multe cupluri preferând să convieţuiască într-o uniune blagoslovită de Biserică, şi nu doar înregistrată la autorităţile statului.
Atractivitatea de care religia continuă să se bucure în ochii românilor pare însă mai degrabă rezultatul înrădăcinării acesteia în societate, decât al vreunor eforturi laborioase ale Bisericii Ortodoxe Române în privinţa enoriaşilor ei şi a salvării de noi suflete.
În negura vremurilor comuniste, destui români erau în căutarea unei lumini călăuzitoare, dorinţa transcendenţei spirituale fiind mai marcantă decât în multe alte ţări din regiune. Confruntaţi cu implacabilitatea statului totalitarist, românii şi-au găsit însă sprijinul şi alinarea preponderent în familie – dar, spre norocul BOR, şi în cadrul acesteia se insista, de regulă, asupra rolului central al religiei.
Iar cum familia a rămas şi după 1989 principala ancoră de stabilitate a românilor, BOR a avut parte de o revenire spectaculoasă în graţiile publicului, inclusiv ale autorităţilor, astfel că din punct de vedere al încrederii populaţiei în diversele instituţii ale statului a condus timp de două decenii detaşat în toate sondajele de opinie.
În atare condiţii, rămâne greu de înţeles cum de BOR nu s-a folosit de imensul prestigiu de care se bucură în scopuri cu o utilitate oarecum notabilă. Singura explicaţie pe care o găsesc este că nemeritatul cadou i-a revenit aidoma proverbialei pere picate în gură, nefiind unul „muncit” din greu.
Şi în prezent, oastea Domnului din cadrul BOR insistă preponderent pe aspectele devoţionale şi materiale, uitând sesizant de preceptul promovării valorilor creştine în viaţa de zi cu zi a societăţii. Deşi există numeroşi clerici şi măicuţe de o indubitabilă pioşenie, Biserica se fereşte să propovăduiască Evanghelia astfel încât să pună accent pe necesitatea îndreptării morale a societăţii sau pe soluţii de susţinere şi extindere a politicilor sociale existente – pe care BOR le-ar putea sprijini substanţial fie doar şi prin reaprinderea crezului oamenilor în solidaritate socială şi colaborare interumană.
Dar agenda de lucru a conducerii BOR rămâne dedicată îndeosebi promovării propriei puteri instituţionale, aşa cum bine observa Cristian Romocea în teza sa de doctorat „Church and State: Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania” (Continuum Publishing House, London 2011).
BOR a depus eforturi enorme în vederea recunoaşterii ei ca biserică naţională, acum investeşte sume exorbitante în construcţia unei catedrale-mamut menite să-i reflecte, chipurile, statutul şi importanţa, continuă să respingă solicitările Bisericii Greco-Catolice privind retrocedarea lăcaşurilor ei de cult şi în rest se demonstrează preocupată doar de asigurarea unui fundament religios zdravăn în şcolile publice ale unui stat care se declară, potrivit Constituţiei sale, laic.
Şocantă rămâne, nu în ultimul rând, indiferenţa cu care BOR tratează instituţia familiei – cea care i-a adus atâtea servicii de-a lungul timpului şi care acum a ajuns şubrezită atât ca urmare a ponderii forţelor seculariste şi efectelor diversităţii culturale, cât şi din cauza trecutelor şi prezentelor realităţi economice care au determinat, de-a lungul ultimilor ani, destule cupluri să emigreze în căutarea unui trai mai bun.
Separarea de copii, de părinţi, uneori chiar şi a soţilor constituie o ameninţare directă la adresa nucleului familial, slăbind însuşi fundamentul social pe care BOR îşi clădeşte puterea. Cu o similarea nepăsare a tratat, de altfel, şi problema migraţiei economice interne, mai exact a migraţiei populaţiei rurale către mediul urban – deşi tocmai segmentul social rural constituie sufletul Ortodoxiei.
BOR s-a ferit să activeze făţiş în viaţa politică postdecembristă a ţării, dar a rămas fidelă tradiţiei sale de a se lăsa folosită de varii forţe politice în schimbul obţinerii protecţiei autorităţilor şi a unui lung şir de avantaje. Patriarhul Teoctist a fost un personaj mult prea controversat pentru a putea aspira la statutul de lider al unei biserici manifest politizate.
Ar fi de sperat ca actualul Întâistătător al BOR să se demonstreze un lider spiritual prea sofisticat pentru a mai agrea stratagemele şi subterfugiile la care Biserica a recurs până acum. Deocamdată însă, şi sub conducerea sa indiferenţa clerului ortodox faţă de seria ameninţărilor la adresa segmentelor celor mai tradiţionaliste ale societăţii româneşti, dar şi a tinerei generaţii este perpetuată în mod inexplicabil (…) şi oarecum neaşteptat.
Fie că-i place sau nu, nonşalanţa este un lux pe care BOR nu şi-l poate permite. Altfel se poate lesne trezi, mai rapid decât ar crede, în situaţia de a fi supravieţuit cu brio atât furtunii comuniste, cât şi secularizării occidentale pentru a fi doborâtă apoi într-un final din înaltele-i sfere de un vânticel mioritic molcom, iscat din cauza mulţumirii de sine şi a nepăsării de care dă dovadă.
Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.
Patru reguli de supravietuire in comunism
Cele patru reguli de supravietuire in comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gandi. 2. Daca gandesti, nu vorbi; 3. Daca gandesti si vorbesti, nu scrie; 4. Daca gandesti, vorbesti si scrii, sa nu fii surprins… Ei bine, ultimii ani m-au facut sa ma intreb cum a fost posibila metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesionisti reali, multi trecuti prin stagii de pregatire jurnalistica in Occident, in negatia a ceea ce-ar trebui sa fie un ziarist onest. Ma voi opune intotdeauna oricarei ingradiri a libertatii de expresie, voi lupta pana la capatul zilelor mele pentru acest drept si pentru celelate libertati castigate cu atatea sacrificii.
Vladimir Tismăneanu, Apocalipsa valorilor: Mircea Cărtărescu despre noua „paternitate” și anti-intelectualism
O noua descoperire arheologica pe teritoriul vechii Cetati a lui David
O echipă de arheologi israelieni au făcut două descoperiri importante la începutul acestei săptămâni, în timp ce efectuau excavări la un canal de scurgere de pe teritoriul vechii Cetăţi a lui David.

Ierusalim Foto: media.salemwebnetwork.com
Arheologii au anunţat că au găsit o sabie despre care cred că datează din timpul distrugerii celui de-al doilea Templu (anul 70 î.Hr.) şi o piatră pe care este gravată o menoră (sfeşnic cu şapte braţe).
Descoperirea validată de Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi arată că locuitorii Ierusalimului foloseau canalul de scurgere ca ascunzătoare, în timpul asediului roman.
Excavaţiile continuă sub coordonarea Autorităţii pentru Antichităţi , în cooperare cu Autoritatea pentru Natură şi Parcuri, şi Fundaţia Cetatea lui David.
Fără să părăsim Biserica (!) noastră (Ev. 10:25) via Vaisamar
Lucrând la traducerea cap. 10 din Evrei, Emanuel Conțac a găsit un exemplu interesant de „condiţionare” teologică, de factură eclesiologică, care este prezentat mai jos.
Textul grec spune
μὴ ἐγκαταλείποντες τὴν ἐπισυναγωγὴν ἑαυτῶν, καθὼς ἔθος τισίν, ἀλλὰ παρακαλοῦντες, καὶ τοσούτῳ μᾶλλον ὅσῳ βλέπετε ἐγγίζουσαν τὴν ἡμέραν (Heb 10:25)
adică
„Fără a neglija/abandona adunarea laolaltă, după cum este obiceiul unora, ci îndemnându-ne [unii pe alţii] şi aceasta cu atât mai mult cu cât vedeţi că se apropie Ziua”.
Pentru a înțelege cum a fost tradus acest text în limba română și care au fost motivațiile/condiționările care au determinat acest fapt, citiți articolul integral aici: http://vaisamar.wordpress.com/2011/08/16/fara-sa-parasim-biserica-noastra-ev-1025/
Analele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media (AUCCOM) – apel la contribuţii
Colectivul de Comunicare al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii din Craiova lansează un apel la contribuţii pentru publicarea primului număr alAnalele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media (AUCCOM), care va apărea în luna noiembrie 2011.
Revista Analele Universităţii din Craiova. Seria Comunicare. Media (AUCCOM) este considerată de iniţiatorii săi o prezenţă necesară în peisajul publicaţiilor de specialitate, dorindu-se a fi un spaţiu de dezbatere academică, la care să participe specialişti din domeniile comunicare socială, jurnalism, relaţii publice.
Revista publică studii şi articole, studii de caz, recenzii, traduceri, interviuri din următoarele specializări: comunicare mediatică, antropologie culturală, jurnalism, comunicare publicitară, comunicare politică, istoria presei, comunicare organizaţională.
Colegiul de redacţie este alcătuit cadre didactice de la universităţi din România, Bulgaria, Franţa, Israel, Spania, SUA, membri ai Academiei Române şi ai Academiei Republicii Moldova:
Acad. Răzvan TEODORESCU, Universitatea din Bucureşti, România
Acad. Mihai CIMPOI, Academia Republicii Moldova, Academia Română
Jean-Jacques Boutaud, Université de Bourgogne, Dijon, Franţa
Prof. univ. dr. Vasile MACOVICIUC, Academia de Ştiinţe Economice, Bucureşti
Ph.D. Noemi MARIN, Florida Atlantic University, SUA
Ph.D. Ruth OREN, Universitatea din Haifa, Israel
Prof. univ. dr. Nicolae PANEA, Universitatea din Craiova, România
Conf. univ. dr. Marian PETCU, Universitatea din Bucureşti, România
Dobrinka PIECHEVA , Universitatea din Sofia, Bulgaria
Prof. univ. dr. Ilie RAD, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj – Napoca, România
Ph.D.Daniel REICHVARG, Université de Bourgogne, Dijon, Franţa
Ph.D. Henry STECK, Department of Political Science, SUNY Cortland , SUA
Prof. univ. dr. Laurenţiu ŞOITU, Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, România
Prof. univ. dr. Cristiana TEODORESCU, Universitatea din Craiova, România
Prof. Dr. Luis VERES, Universidad de Valencia Facultad de Filología,Traducción y Comunicación Departamento de Teoría de los Lenguajes, Spania.
Propunerile de articole pot fi trimise până la data de 1 septembrie 2011. La adresa auccom2011@yahoo.com. Mai multe detalii despre trimiterea propunerilor pot fi accesate aici.











