Arhive etichetă: Ziarul România Liberă

România Liberă „Raportul stat-biserică în Constituție. Cum stau lucrurile în Europa”


de SIDONIA BOGDAN

Constitutia României (mediafax.ro - 21 iunie 2013)În viitoarea Constituţie, parlamentarii din comisia de revizuire au decis să fie recunoscut „rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român” al Bisericii Ortodoxe şi al Casei Regale. Ce spun, însă, specialiştii în drept constituţional, în condiţiile în care raportul dintre stat-biserică a generat discuţii aprinse şi în alte ţări europene?

Comisia pentru modificarea Constituţiei a introdus, acum două zile, un amendament care prevede recunoaşterea rolului istoric al Bisericii Ortodoxe Române şi al Casei Regale în modernizarea statului român. Formularea amendamentului este următoarea: „Art.1.- (1) România recunoaşte rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român, al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase, al Casei Regale şi al minorităţilor naţionale”.

Prof. dr. Bogdan Murgescu, prof. dr. Simina Tănăsescu, prof. Ioan Stanomir şi prof. dr. Radu Carp au analizat, pentru România liberă,  formularea acestui amendament şi dacă este oportun ca acesta să fie introdus în Constituţie.

Istoricul Bogdan Murgescu susţine că formularea este de natură să genereze frustrări şi comparaţii nepotrivite. „Ar fi bine ca Parlamentul să aibă înţelepciunea să nu-şi însuşească această propunere. Desigur, se cuvine să apreciem spiritul incluziv al formulării propuse, care a încercat să nu lase pe nimeni nemenţionat. Totuşi, chiar şi o asemenea formulare generoasă este de natură să genereze frustrări şi comparaţii nepotrivite. Nu mă voi referi la controversele istoricilor cu privire la rolul Casei Regale, mult mai substanţiale decât transpare în discursul public, ci mai ales la problema minorităţilor şi cultelor religioase. Este extrem de pozitiv faptul că se recunoaşte rolul minorităţilor naţionale, dar ne putem întreba dacă populaţia majoritară nu a contribuit şi ea la „constituirea şi modernizarea statului român”. Pe de altă parte, este bine că sunt recunoscute cultele religioase, dar aceasta înseamnă implicit că se neagă contribuţia ateilor sau a liber-cugetătorilor”, explică Murgescu. Istoricul consideră că deosebirea făcută între Biserica Ortodoxă şi celelalte culte generează „frustrarea” lesne de înteles a Bisericii Greco-Catolice, care are argumente consistente pentru a nu se mulţumi cu menţiunea la „şi alţii”.

Biserica Greco-Catolică a făcut publică o scrisoare în care îşi exprima nemulţumirea că statul român nu i-a recunoscut meritele istorice de neconstestat în formarea statului, alături de Biserica Ortodoxă.

„Nu cred însă că o enumerare politic corectă a tuturor cultelor legal recunoscute ar fi o soluţie care să ne scutească de exacerbarea orgoliilor personale şi instituţionale. Pentru a ne păstra în spiritul valorilor religioase, ar trebui mai multă smerenie în slujirea comunităţii, iar din partea politicienilor mai multă reţinere în includerea în Constituţie a unor prevederi care au potenţialul mai mult de a divide decât de a uni pe cetăţeni în jurul unor valori comun asumate”, conchide Murgescu.

Simina Tănăsescu: „Relaţia dintre stat şi religie poate exista şi fără a fi nominalizată în Constituţie”

Profesorul de drept constituţional, Simina Tănăsescu, susţine că în unele state, tradiţiile în materie de religie ori culte pot fi foarte puternice fără ca acest lucru să fie reflectat în Constituţie, în vreme ce în alte state, deşi legea fundamentală conţine prevederi explicite, la nivelul societăţii practica este destul de diferită. „De exemplu, în Turcia, stat formal laic încă din 1928, dar cu o puternică dominantă a religiei islamice la nivel societal, Preambulul Constituţiei face vorbire despre « sentimentele religioase sacre », dar numai pentru a spune că ele nu trebuie să interfereze nicicum cu politica şi treburile statului. În schimb, în România a trecut aproape neobservată revizuirea din mai 2012 a Constituţiei Norvegiei prin care religia luterană a fost declasată de la nivel de «religie de stat » la rang de «religie a poporului » , aşa cum este cazul şi în Danemarca. Cu toate acestea, în practică, statul norvegian susţine în continuare biserica luterană, iar guvernul o finanţează – la fel, de altfel, ca şi pe alte culte religioase – , deşi declasarea sus-menţionată a avut drept consecinţă faptul că numirea clericilor revine de acum înainte bisericii şi nu statului ca înainte”, explică Simina Tănăsescu.

Profesorul consideră că dreptul comparat ne oferă o paletă destul de largă de referiri la creştinism în constituţiile altor state europene, dar ar fi dificil să ajungem la o concluzie doar prin examinarea dispoziţiilor constituţionale, fără a încerca şi o plasare a lor în contextul istoric, social, antropologic ori politic ce le este propriu.

Mai mult, introducerea unei menţionări explicite a Bisericii Ortodoxe riscă să inducă impresia unui dezechilibru în atitudinea de echidistanţă pe care trebuie să o aibă statul faţă de culte.

„Nu cred să poată fi negat rolul istoric jucat de religie în constituirea statului român aşa cum nu cred să poată fi negat rolul istoric jucat de religie în constituirea majorităţii statelor europene. Personal aş avea unele semne de întrebare în ce priveşte contribuţia cultelor la modernizarea statului, fără a le nega însă rolul în transformarea societăţii. Cred însă că trebuie făcută o clara distincţie între doleanţele – şi capacitatea de lobby eficient – a diferitelor tipuri de structuri societale şi impactul lor real asupra evoluţiei statale. Aşa cum este acum formulat acest amendament, el sugerează mai degrabă o oarecare incapacitate de luare a unei decizii tranşante de către factorii politici: o simplă recunoaştere a unui presupus fapt istoric nu are valoare normativă şi, din acest punct de vedere, nu e  prea clară utilitatea şi finalitatea practică a unei astfel de declaraţii; amalgamarea a două fenomene distincte – constituirea şi modernizarea statului român – şi tratarea lor într-o viziune triumfalistă indică o viziune uşor reducţionistă asupra conceptelor istorice; punerea pe picior de egalitate a cultelor, Casei Regale şi minorităţilor naţionale pare să trădeze o oarecare intenţie de împăcare şi a caprei şi a verzei în dulcele stil de compromis bizantin”, a conchis prof. dr. Simina Tănăsescu.

Care este diferenţa dintre preambul şi articol

Totuşi, dacă aruncăm o privire peste constituţiile ţărilor europene, vom putea observa că referirile la creştinism sunt multe, numai că acestea sunt făcute în preambulul legii fundamentale, nu într-un amendament. „Preambulul unei constituţii este un fel de contract între stat şi cetăţeni, iar pe baza lui se realizează clauzele, adică articolele constituţiei. Preambulul transmite nişte valori, iar în cadrul lui ar fi fost oportună o referire la creştinism”, a declarat prof. dr. Radu Carp. De aceeaşi părere este şi profesorul Ioan Stanomir. „Nu acestea ar trebui să fie temele unei revizuiri de constituţie. Eu nu sunt de acord cu genul acesta de amendament. Pe ce temei pui o biserică deasupra alteia? Preambulul curpinde elementele simbolice şi valorile unei constituţii, referirea la creştinism acolo şi-ar fi avut locul”, consideră Stanomir.

Deşi adoptată în 1991 în urma unei schimbări brutale de regim politic, legea fundamentala română nu a fost însoţită de un preambul. „În măsura în care actualul proces de revizuire constituţională îşi propune să schimbe din temelii sistemul instituţional şi politic din România,  recurgerea la un preambul poate fi justificată. În masura în care revizuirea constitutională nu doreşte decât să facă unele ajustări ale textului, redactarea unui preambul nu se justifică decât dacă fraze şi expresii de mai mică anvergură normativă ar fi scoase din textul legii fundamentale şi ar fi trecute în preambul. Un astfel de demers porneşte de la premisa ca preambulul nu are şi nu ar putea avea vreodată valoare normativă”, explică Tănăsescu.

Cum e la alţii: „Noi-naţiunea poloneză..”

Un exemplu de conservatorism european este Constituţia Poloniei, adoptată în anul 1997. În preambulul său prevede: „Noi-naţiunea poloneză- toţi cetăţenii care cred în Dumnezeu ca izvor al adevărului, dreptăţii, bunătăţii şi frumuseţii, dar şi cei care nu sunt credincioşi, dar respectă aceste valori universale..”. Un alt exemplu îl mai putem găsi în Constituţia Ungariei, adoptată în anul 2011, care a stârnit însă numeroase critici la nivel european. Aceasta prevede în preambul : „Noi, membrii Adunării Naţionale, care credem că făuritorul istoriei este Sfântul Dumnezeu”. În constituţiile ţărilor în care cultul ortodox este majoritar, cum ar fi Grecia, Bulgaria şi Rusia, nu există referiri la Biserica Ortodoxă. Constituţia Greciei din anul 1975 prevedea în preambul „religia de stat în Grecia este religia ortodoxă..Capul bisericii este Iisus Hristos”, dar la următoarea revizuire, acest articol a fost eliminat.

Un caz particular îl reprezintă Marea Britanie. Acolo, există o religie de stat consacrată prin acte de natură constituţională.  Monarhul este capul bisericii anglicane şi nu se poate converti la altă religie şi nici căsători cu o persoană de religie catolică, însă această stare de lucruri are explicaţii de natură istorică. De altfel, încercarea iniţiată în 2011 de a moderniza regulile de succesiune la tron, între altele şi prin eliminarea condiţionării accederii la tron de o anumită confesiune, au creat probleme de natură constituţională în fostele colonii. „Curtea Supremă din Canada judecă zilele acestea o plângere a mai multor profesori de drept constiţutional care au afirmat că actul constituţional britanic nu poate fi făcut opozabil pur şi simplu cetăţenilor canadieni, deşi regina Marii Britanii este şi şeful de stat al Canadei, pentru motive ce ţin de suveranitatea statului canadian şi de existenta unei autentice Constituţii canadiene distinctă de cea a Marii Britanii”, a explicat Simina Tănăsescu.

În ultimele decenii, a existat o dispută aprinsă la nivel european, pe tema relaţiei dintre stat şi biserică,  între conservatori şi susţinătorii secularismului. În perioada dezbaterilor privitoare la Constituţia Europeană, conservatorii au propus ca în preambul să fie introdusă o referire la „rădăcinile creştine ale Europei”. Doleanţa lor a fost refuzată, iar într-un final s-a ajuns la o formulă de compromis. În preambului Constituţiei, se face o referire timidă la valorile religioase care au fost „ancorate” în viaţa societăţii. „Inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, ale căror valori, prezente şi astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viaţa societăţii rolul central al omului şi drepturile sale inviolabile şi inalienabile, precum şi respectarea dreptului..”, se arată în Constituţia Europei.

La fel s-a întâmplat şi în anul 2000, în timpul elaborării Cărţii drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, când a fost evitată o referinţă precisă la creştinism. „Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, scrie în documentul Uniunii Europene.

 http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/raportul-stat-biserica-in-constitutie-cum-stau-lucrurile-in-europa-305380.html#top_articol

În final două comentarii care exprimă puncte de vedere extreme privind rolul religiei în făurirea națiunii române, cu referire specifică în al doilea caz la rolul, considerat nefast al BOR.

3. religia crestina! 19:36 | 20 Iunie
dorinteodor
 Cred ca va fi suficient sa se recunoasca rolul crestinismului in general fara denominari. iar daca si acum cineva va protesta sa fie ignorati!
2. Deranjau cu ceva rădăcinile creştine ale Europei ? 19:29 | 20 Iunie
da , Luminate !
 Sigur ca deranjau intr-o lume care nu recunoaste decit valorile FINANCIARE . E greu sa intelegem ce eforturi supraomenesti fac anumite forte pentru ca valorile crestine sa fie ECLIPSATE de valorile mercantile ? Singurul zeu admis trebuie sa fie BANUL – pentru asta se zbat toate guvernele lumii .
1. „Rolul BOR 18:48 | 20 Iunie
vasile
în constituirea şi modernizarea statului român” ?…Stiu istorie domnii „constitutionali” ? BOR i-a vandut cat a putut pe romanii pe care i-au condus prin calugari greci si rusi. Pana la Cuza 25 % din suprafata Moldovei si a Tarii Romanesti era ‘inchinata” Locurilor sfinte si Atosului…..Daca nu era Cuza Ardealul se unea cu Grecia in 1918 ! Iar in 1918 Biserica ortodoxa romana din Transilvania a afurisit armatele romane care trecusera Carpatii ! Asta da „rol istoric în constituirea şi modernizarea statului român”.

Doi deputaţi PNL vor ca familia să fie definită ca uniunea dintre un bărbat şi o femeie


Mircea Dolha şi Grigore Crăciunescu au depus, miercuri, la Comisia de revizuire a Constituției un amendament prin

Mircea Dolha (emaramures.ro)

care propun ca familia să fie definită ca uniunea dintre un bărbat și o femeie.

Grigore Craciunescu (qmagazine.ro/)

Prin amendamentul depus la Constituție cei doi propun ca textul actual „Familia se întemeiază pe căsătoia liber consimţită între soţi” să devină „Familia se întemeiază pe căsătoia liber consimţită între un bărbat şi o femeie„.

„Amendamentul are un rol în ce priveşte viitorul familiei, al ţării, ca atare. E un amendament legat de morala creştină, de tradiţia poporului român, de ce caracterizează fiinţa poporului român. Recensământul făcut în România arată că peste 85% din cetăţeni sunt de origine ortodoxă, iar în religia creştină căsătoria între un bărbat şi o femeie e cea firească, normală”, a spus Grigore Crăciunescu.

El a arătat că acest amendament este susţinut de 45 de alţi deputaţi PNL şi de doi deputaţi PSD

http://www.romanialibera.ro

Soldaţii din teracotă în cadrul expoziției „Comorile Chinei” la Muzeul Național de Istorie a României


Soldații de teracotă

Câţiva soldaţi din teracotă care fac parte din celebra armată îngropată la Xi‘an, în China, vor fi expuşi în România, cu ocazia unei expoziţii de arheologie chineză, care va fi deschisă pe 30 aprilie la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Armata din teracotă a fost descoperită în anul 1974 de câţiva ţărani din Xi’an în timp ce săpau un puţ. Ea face parte dintr-un complex funerar în care este îngropat primul împărat al Chinei, Qin Shi Huang (221–210 î.Hr.). Scopul soldaţilor, realizaţi în mărime naturală, era de a-l proteja pe împărat în viaţa de apoi. Înălţimea, uniforma şi pieptănătura ostaşilor din teracotă variază în funcţie de rangul deţinut în cadrul armatei. Iniţial, soldaţii din teracotă ţineau în mâini arme adevărate (arbalete, săbii sau lănci) şi erau vopsiţi în culori foarte vii.

Potrivit estimărilor, în cele trei gropi uriaşe s-ar afla, în total, 8.000 de soldaţi, 130 de care şi 520 de cai. Potrivit istoricilor, la construirea întregului complex funerar ar fi lucrat 700.000 de muncitori.

60 de ani de relaţii diplomatice bilaterale

Expoziţia intitulată „Comorile Chinei” va fi cea mai mare realizată de statul chinez în România în peste 60 de ani de relaţii diplomatice. Ea va reuni 101 piese din patrimoniul civilizaţiei chineze, care acoperă o perioadă ce începe cu neoliticul târziu (aproximativ 3.600 î.Hr.) şi se încheie cu secolul al XVIII-lea.

Alături de soldaţii din armata de teracotă vor fi expuse şi obiecte din jad, ceramică pictată, bronz, porţelan sau piatră. Expoziţia va fi organizată în holul MNIR.

Biletele costă 25 de lei pentru adulţi, 15 lei pentru pensionari şi 7 lei pentru elevi, studenţi, persoane cu handicap şi posesori de card Euro26. Expoziţia poate fi vizitată între orele 10-18, în toate zilele săptămânii, mai puţin lunea, când muzeul este închis.

Directorul instituţiei a mai precizat că partea chineză va finanţa transportul şi asigurarea pieselor din China, iar partea română va asigura cheltuielile expunerii obiectelor şi pe cele ale editării catalogului expoziţiei. Expoziţia va putea fi vizitată în perioada aprilie – august 2013.

http://www.romanialibera.ro

Festivalului Internațional de Film Transilvania – Apocalipsa pe înţelesul cinefililor


Festivalul de Film Transilvania - ApocalipsaPsihoza sfârşitului lumii, care a însoţit finalul anului 2012, a inspirat secţiunea tematică de anul acesta a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, ce va avea loc în perioada
31 mai – 9 iunie, la Cluj-Napoca, numită „This is the End“ („Acesta e sfârşitul“). Cele 12 filme, care concurează pentru Premiul FIPRESCI, vorbesc pe tonuri diferite despre apocalipse globale sau personale.

„Bătrâneţe, moarte, relaţii aflate pe ultima sută de metri, molime, lumi date peste cap sau care dispar. Voit sau nu, toată tevatura cu sfârşitul lumii din 2012 s-a tradus în diverse obsesii în filmele ultimilor ani, traversate de certitudinea că ceva sau cineva ajunge la capăt de drum. E un filon terminal care merge de la «Melancholia» lui Lars von Trier (foto) până la «Amour» al lui Michael Haneke, de la apocalipsa globală la cea personală. Asta îşi propune să exploreze secţiunea tematică «This is the End»”, spune directorul artistic al TIFF, Mihai Chirilov. „În mod evident, nu e o secţiune foarte optimistă, dar există şi filme care vorbesc despre sfârşit pe un ton mai puţin sumbru”, se arată
într-un comunicat al organizatorilor TIFF. O combinaţie de comedie morbidă şi SF metafizic, în tradiţia „Călăuzei“, de Andrei Tarkovski, „Me Too“ (regia Alexei Balabanov) trimite mai multe personaje, toate jucate de actori non-profesionişti, într-un bizar „turn al fericirii”, de unde nu mai există întoarcere. Filmul a fost proiectat în secţiunea Orizzonti, la Festivalul de la Veneţia. Din competiţia de la Veneţia vine şi „La cinquième saison“ (regia Peter Brosens şi Jessica Woodworth, prezenţi anterior în competiţia TIFF-ului cu „Altiplano“), despre o misterioasă calamitate naturală care dă peste cap viaţa tuturor, undeva în Munţii Ardeni: primăvara refuză să mai vină. Apocalipsa se apropie şi în „El Limpiador“ (regia Adrian Saba), când o molimă ciudată şi devastatoare cuprinde Lima.

Sfârşitul vieţii, sfârşitul iubirii

Cu gândul la sfârşit conduc o bătrână pe ultimul drum, mai lung decât le stă în puteri, sătenii din „Panihida“ (regia Ana Felicia Scutelnicu), un hibrid de ficţiune şi documentar despre ritualurile de înmormântare dintr-un sat basarabean. Decisivă este şi călătoria dură a celor cinci tineri evadaţi din închisoare din „Los Salvajes“ (regia Alejandro Fadel), film selecţionat în Semaine de la Critique, a Festivalului de la Cannes. Fără resurse şi fără repere, cei cinci se întorc unii împotriva celorlalţi. Despre durerea morţii şi puterea imaginaţiei, capabilă să-i menţină în viaţă pe cei dragi, vorbeşte prin trei poveşti diferite „Living“ (regia Vasili Sigarev), un film cu tuşe suprarealiste şi metafizice, proiectat la Rotterdam şi premiat de critică la Festivalul Filmului Central şi Est-European „goEast“.

„My only friend, the end“

O turbulentă poveste de dragoste trăieşte tânărul din „Hors les murs“ (regia David Lambert), care se aruncă cu capul înainte într-o fragilizantă relaţie de dependenţă, iar un cuplu căsătorit se destramă încet în „Lifelong“ (regia Asli Ozge), o radiografie clinică a unei separări, într-un decor elegant şi atent ales, într-un Istanbul atipic filmat. Un eseu fascinant despre moarte, văzută prin ochii unor adolescenţi care rătăcesc împreună printr-o pădure, „Leones“ (regia Jazmín López) aminteşte deopotrivă de Terrence Malick şi Gaspar Noé. Pasionant este şi thailandezul „36“ (regia Nawapol Tham­rongrattanarit), un film experimental despre sfârşitul memoriei, distins cu trofeul Festivalului Internaţional de Film de la Pusan.

În selecţia de 12 titluri intră şi două documentare: „Forget Me Not“ (regia David Sieveking), un film cu un subiect dramatic, dar plin de candoare şi umor, despre mama regizorului, bolnavă de Alzheimer, care moare încet şi se decuplează de restul lumii, şi „The Last Black Sea Pirates“ (regia Svetoslav Stoyanov), povestea dispariţiei unei lumi romantice, cea a piraţilor de Marea Neagră.

Cristian Câmpeanu: Ce este o lucrare de doctorat


În esenţă, o lucrare de doctorat este o dare de seamă. Este o dare de seamă care trebuie să fie riguroasă, îngrijită şi bine documentată dar este o dare de seamă despre un proces de cercetare al autorului. Autorul trebuie să identifice o problemă sau mai multe apărute în literatura domeniului pe care îl cercetează sau să propună o abordare nouă, să caute soluții la aceste probleme şi să dea seama despre cum a ajuns la aceste soluţii şi prin ce metodă. În final, autorul va încerca să se refere la deschiderile pe care le oferă rezultatele cercetării sale şi eventualele probleme pe care le poate ridica. Dar două lucruri nu pot lipsi dintr-o lucrare de doctorat: elementul de noutate şi procesul de cercetare, indiferent dacă e vorba de fizică, matematică, filozofie sau drept. Pentru că procesul de cercetare este extrem de solicitant, o lucrare rezonabilă de doctorat nu ar trebui să depăşească, în principiu, 200 de pagini şi orice facultate care cere mai mult este nerezonabilă. (…)

Câtă vreme ai cu adevărat ceva valoros de spus şi câtă vreme aduci cu adevărat ceva nou în domeniul de cercetare ales, comunitatea academică îţi va recunoaşte mai devreme sau mai târziu contribuţia şi valoarea.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/de-la-wittgenstein-la-ponta-sau-cum-nu-se-scrie-o-teza-de-doctorat-268009.html

În opinia mea numărul de pagini depinde de domeniul în care se face cercetarea precum și de sistemul academic în care este înrolat doctorandul. Spre exemplu la matematica, fizică, cercetarea nu implică producerea unui număr foarte mare de pagini scrise pe când la istorie  lucrurile stau altfel. O cercetare serioasă impune în unele cazuri depășirea celor 200 de pagini menționate de autor. Cel de-al doilea aspect la  care doresc să mă refer este cel al sistemului academic în care se face cercetarea. Dacă vorbim de spațiul românesc cu sistemul bologna este evident că în 3 ani te vei limita la 200 de pagini. Anterior introducerii acestui sistem doctoratul dura 5 ani.

Nu cunosc foarte bine sistemele occidentale așa că nu voi vorbi despre ele. Știu doar că ele sunt diferite de sistemul românesc și se pune accent pe cercetare.

Ortodoxia română a devenit propriul ei duşman


TOM GALLAGHER

Secularişti de-a lungul şi latul Europei au denunţat, în această primăvară, Ungaria pentru a fi adoptat o Constituţie ultraconservatoare, cu multiple referiri la Dumnezeu, creştinism şi familia tradiţională, iar Madridul a avut parte, zilele trecute, de ample proteste ale spaniolilor împotriva vizitei Suveranului Pontif.

În România, astfel de manifestări anticlericale sunt greu de imaginat. Tuturor celor ce cred într-o Europă unită sub stindardul unei ideologii progresiste imprecise dedicate omenirii sau, eventual, viitorului verde al planetei, ţara le va părea, cu siguranţă, o adevărată fortăreaţă a creştinismului.

În ultimele două decenii, România a avut parte de probabil cel mai frenetic program de construcţii de biserici din lume. Un recent sondaj Gallup releva că 82% din români se declară credincioşi şi consideră că religia joacă un rol important în viaţa lor – plasându-se, astfel, pe locul doi în topul celor mai evlavioase naţiuni din Europa.

Căsătoria religioasă şi-a păstrat, la rândul ei, atractivitatea pentru români, cele mai multe cupluri preferând să convieţuiască într-o uniune blagoslovită de Biserică, şi nu doar înregistrată la autorităţile statului.

Atractivitatea de care religia continuă să se bucure în ochii românilor pare însă mai degrabă rezultatul înrădăcinării acesteia în societate, decât al vreunor eforturi laborioase ale Bisericii Ortodoxe Române în privinţa enoriaşilor ei şi a salvării de noi suflete.

În negura vremurilor comuniste, destui români erau în căutarea unei lumini călăuzitoare, dorinţa transcendenţei spirituale fiind mai marcantă decât în multe alte ţări din regiune. Confruntaţi cu implacabilitatea statului totalitarist, românii şi-au găsit însă sprijinul şi alinarea preponderent în familie – dar, spre norocul BOR, şi în cadrul acesteia se insista, de regulă, asupra rolului central al religiei.

Iar cum familia a rămas şi după 1989 principala ancoră de stabilitate a românilor, BOR a avut parte de o revenire spectaculoasă în graţiile publicului, inclusiv ale autorităţilor, astfel că din punct de vedere al încrederii populaţiei în diversele instituţii ale statului a condus timp de două decenii detaşat în toate sondajele de opinie.

În atare condiţii, rămâne greu de înţeles cum de BOR nu s-a folosit de imensul prestigiu de care se bucură în scopuri cu o utilitate oarecum notabilă. Singura explicaţie pe care o găsesc este că nemeritatul cadou i-a revenit aidoma proverbialei pere picate în gură, nefiind unul „muncit” din greu.

Şi în prezent, oastea Domnului din cadrul BOR insistă preponderent pe aspectele devoţionale şi materiale, uitând sesizant de preceptul promovării valorilor creştine în viaţa de zi cu zi a societăţii. Deşi există numeroşi clerici şi măicuţe de o indubitabilă pioşenie, Biserica se fereşte să propovăduiască Evanghelia astfel încât să pună accent pe necesitatea îndreptării morale a societăţii sau pe soluţii de susţinere şi extindere a politicilor sociale existente – pe care BOR le-ar putea sprijini substanţial fie doar şi prin reaprinderea crezului oamenilor în solidaritate socială şi colaborare interumană.

Dar agenda de lucru a conducerii BOR rămâne dedicată îndeosebi promovării propriei puteri instituţionale, aşa cum bine observa Cristian Romocea în teza sa de doctorat „Church and State: Religious Nationalism and State Identification in Post-Communist Romania” (Continuum Publishing House, London 2011).

BOR a depus eforturi enorme în vederea recunoaşterii ei ca biserică naţională, acum investeşte sume exorbitante în construcţia unei catedrale-mamut menite să-i reflecte, chipurile, statutul şi importanţa, continuă să respingă solicitările Bisericii Greco-Catolice privind retrocedarea lăcaşurilor ei de cult şi în rest se demonstrează preocupată doar de asigurarea unui fundament religios zdravăn în şcolile publice ale unui stat care se declară, potrivit Constituţiei sale, laic.

Şocantă rămâne, nu în ultimul rând, indiferenţa cu care BOR tratează instituţia familiei – cea care i-a adus atâtea servicii de-a lungul timpului şi care acum a ajuns şubrezită atât ca urmare a ponderii forţelor seculariste şi efectelor diversităţii culturale, cât şi din cauza trecutelor şi prezentelor realităţi economice care au determinat, de-a lungul ultimilor ani, destule cupluri să emigreze în căutarea unui trai mai bun.

Separarea de copii, de părinţi, uneori chiar şi a soţilor constituie o ameninţare directă la adresa nucleului familial, slăbind însuşi fundamentul social pe care BOR îşi clădeşte puterea. Cu o similarea nepăsare a tratat, de altfel, şi problema migraţiei economice interne, mai exact a migraţiei populaţiei rurale către mediul urban – deşi tocmai segmentul social rural constituie sufletul Ortodoxiei.

BOR s-a ferit să activeze făţiş în viaţa politică postdecembristă a ţării, dar a rămas fidelă tradiţiei sale de a se lăsa folosită de varii forţe politice în schimbul obţinerii protecţiei autorităţilor şi a unui lung şir de avantaje. Patriarhul Teoctist a fost un personaj mult prea controversat pentru a putea aspira la statutul de lider al unei biserici manifest politizate.

Ar fi de sperat ca actualul Întâistătător al BOR să se demonstreze un lider spiritual prea sofisticat pentru a mai agrea stratagemele şi subterfugiile la care Biserica a recurs până acum. Deocamdată însă, şi sub conducerea sa indiferenţa clerului ortodox faţă de seria ameninţărilor la adresa segmentelor celor mai tradiţionaliste ale societăţii româneşti, dar şi a tinerei generaţii este perpetuată în mod inexplicabil (…) şi oarecum neaşteptat.

Fie că-i place sau nu, nonşalanţa este un lux pe care BOR nu şi-l poate permite. Altfel se poate lesne trezi, mai rapid decât ar crede, în situaţia de a fi supravieţuit cu brio atât furtunii comuniste, cât şi secularizării occidentale pentru a fi doborâtă apoi într-un final din înaltele-i sfere de un vânticel mioritic molcom, iscat din cauza mulţumirii de sine şi a nepăsării de care dă dovadă.

Tom Gallagher este politolog britanic. Volumul său cel mai recent despre România este „Deceniul pierdut al României: Mirajul integrării europene după anul 2000″.

http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ortodoxia-romana-a-devenit-propriul-ei-dusman-234979.html

Apostolii închisorilor


Cultele creştine au importanţi mărturisitori ai credinţei, care au plătit din greu fidelitatea lor faţă de Hristos.

Una dintre cele mai frecvente opinii din societatea de azi este aceea că românii au acceptat mult mai pasiv comunismul decât alţi europeni. Într-un soi de „fascism corect politic”, mulţi dintre cei care susţin aceste opinii încearcă să acrediteze faptul că ar exista o „genă a laşităţii” în români. Însă teoria are baze mai mult decât şubrede, pentru că în România a existat una dintre cele mai puternice rezistenţe armate împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai impresionante feluri de a rezista împotriva comunismului a fost reprezentat de mărturia creştină. Există mărturisitori care provin din toate cultele creştine. Din păcate, tot mai mulţi dintre ei trec la cele eterne şi, o dată cu ei, dispar multe modele pentru contemporani. Ultimul din această serie de părinţi ai închisorilor este arhimandritul Arsenie Papacioc. El era considerat drept unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române.

Arsenie Papacioc

„Nu există păcat mic”

Arsenie Papacioc a fost o personalitate exemplară. El a pătimit din plin pentru convingerile sale politice, iar în închisoare şi-a întărit credinţa creştină, apoi a devenit un apostol modern pentru miile de credincioşi pe care i-a spovedit şi i-a îndrumat. Viaţa arhimandritului Arsenie Papacioc a cunoscut o turnură de o duritate extremă în anul 1941. Tânărul Anghel (numele de mirean) Papacioc a fost aruncat în închisoare de către autorităţile româneşti, în timpul guvernării generalului, apoi mareşalului Ion Antonescu. Vina lui Anghel Papacioc era una politică era adept al Mişcării Legionare, care promova o ideologie fascistă. Unii dintre adepţii acestei mişcări, apropiate de nazismul german, s-au făcut vinovaţi de crime oribile, precum asasinarea unui număr însemnat de evrei ori a unor personalităţi antilegionare, precum Nicolae Iorga.

Ajunsă la putere în momentul destrămării României Mari, Mişcarea Legionară a încercat să îl înlăture de la putere pe generalul Ion Antonescu. Însă bătălia a fost câştigată de Ion Antonescu, iar mii de fascişti români au ajuns în închisori. Printre ei, Anghel Papacioc. În închisoare, tânărul legionar a avut ocazia să îşi aprofundeze ataşamentul faţă de creştinism. În anul 1946, ca urmare a unui pact între exponenții totalitarismului, adică liderii comunişti şi cei legionari, cei mai mulţi dintre adepţii Mişcării Legionare au fost eliberaţi din închisori. (Multi legionari au fost co-optati in partidul comunist, unii ajungind sa aiba chiar functii importante. Un exemplul clasic este cel al lui Vasile Vilcu, fost legionar si ulterior membru al PCR avind functia de secretar general al Judetului Constanta in anii ’60 si ’70. Un alt exemplu este cel al lui Stefan Voitec. – vezi comentariul  13). Anghel Papacioc a decis să renunţe la politică şi să se călugărească, sub numele de Arsenie. El a intrat în comunitatea monahală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În perioada 1949- 1950, Arsenie Papacioc a lucrat la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1954 şi 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost numit duhovnic al Mănăstirii Slatina. Preocuparea sa pentru adâncirea credinţei l-a făcut să se alăture grupului „Rugul Aprins”, o mişcare spirituală care promova reflecţia asupra valorilor esenţiale ale creştinismului. Însă, pentru că autori-tăţile comuniste considerau „Rugul Aprins” drept o mişcare politică deghizată, a început prigoana împotriva membrilor grupului. În anul 1958, fără să fi avut vreo vină concretă, părintele Arsenie Papacioc a fost arestat şi aruncat în Zarca Aiudului. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

Presiunile internaţionale asupra regimului comunist din România au determinat, în anul 1964, eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Printre ei, şi părintele Arsenie  Boca (în fapt este vorba de Arsenie Papacioc – vezi comentariul 15). Memorialistica închisorilor arată că marele duhovnic nu a abdicat nici o clipă de la credinţa sa. El a adus alinare, prin ajutorul spiritual şi prin exemplul său viu, celorlalţi deţinuţi din Aiud, printre care se număra marele filosof Mircea Vulcănescu, ucis prin înfometare şi frig în temniţa din inima Transilvaniei şi care a fost îngropat în zona cunoscută sub numele de Râpa Robilor din Aiud. După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc şi-a reluat apostolatul. Din anul 1974 şi până la moarte a fost duhovnicul mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Cei care l-au cunoscut spun că el era practicantul unui creştinism fără compromisuri. Pentru gândirea sa teologică este ilustrativ fragmentul în care spunea că „Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească”.

Dumitru Stălinoaie

Academicianul de după gratii

Un destin asemănător cu cel al lui Arsenie Papacioc l-a avut şi profesorul Dumitru Stăniloaie. Este vorba de unul dintre cei mai profunzi teologi ortodocşi ai secolului XX. Dumitru Stăniloaie a absolvit, mai întâi, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-reşti, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. El şi-a obţinut doctoratul în Teologie, la Cernăuţi, în anul 1928. Dumitru Stăniloaie, care a devenit preot de mir şi care a trecut prin suferinţa pierderii unora dintre copiii săi, a studiat, de asemenea, la Atena, München, Berlin, Paris şi Belgrad. A fost profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, iar din anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. În perioada 1958 – 1963, şi părintele Dumitru Stăniloaie a fost închis în tem-niţa Aiudului, pentru „vina” de a fi frecventat reuniunile „Rugului Aprins”. După 1990 a devenit membru al Academiei Române.

Nicolae Steinhardt

Convertirea lui Steinhardt

Un alt părinte al închisorilor este Nicolae Steinhardt. El s-a născut lângă Bucureşti, în comuna Pantelimon, într-o familie evreiască. În perioada interbelică, a intrat în mediile literare din Bucureşti, inclusiv în cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Aici i-a întâlnit pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. Nicolae Steinhardt s-a orientat, în paralel, către studii juridice. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut doctoratul în Drept Constituţional. Nicolae Steinhardt a început să lucreze la Revista Fundaţiilor Regale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinhardt a fost îndepărtat din redacţie din cauza originii sale evreieşti, dar revine după 1944. Nicolae Steinhardt a fost arestat în anul 1958, împreună cu Constantin Noica. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Însă închisoarea va fi, pentru Nicolae Steinhardt, o şcoală mai înaltă decât Universitatea.

La 15 martie 1960, el a decis să se convertească la creştinism şi a fost botezat de marele ieromonah ortodox basarabean Mina Dobzeu, în prezenţa unor preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, pentru că Nicolae Steinhardt a vrut să dea botezului său un caracter ecumenic. A fost eliberat în 1964. În anul 1978 a fost acceptat ca bibliotecar al Mănăstirii Rohia, iar în 1980 a devenit
călugăr al acestei mănăstiri. Nicolae Steinhardt a murit în anul 1989 şi a fost înmormântat lângă mănăstire.

Richard Wurmbrand

Convertirea lui Richard Wurmbrand

O poveste asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt era cea a unui alt apostol al închisorilor. Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevărate saga a secolului XX. Născut într-o familie evreiască, în tinereţe, el a aderat la mişcarea comunistă. În timp însă, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucureşti, religia creştină, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. Apoi, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta. Richard Wurmbrand a avut satisfacţia să vadă prăbuşirea celor două regimuri dictatoriale, fascismul şi comunismul. Pastorul lutheran a murit în anul 2001. Încă din timpul vieţii, el fusese supranumit „Apostolul de după Cortina de Fier”.

Iuliu Hossu

A preferat temniţa purpurei de cardinal

O altă figură emblematică pentru rezistenţa creştinilor în închisorile comuniste este cea a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie. El era unul dintre artizanii Marii Uniri din 1918 şi a fost unul dintre liderii românilor ardeleni în timpul ocupaţiei horthyste din Transilvania de Nord. Iuliu Hossu a fost aruncat în temniţă după ce autorităţile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Patriarhul Justinian Marina i-a propus demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Iuliu Hossu a refuzat. „Credinţa noastră este viaţa noastră!”, a fost principiul care l-a călăuzit, alături de ceilalţi 11 episcopi greco-catolici care au trecut prin temniţele comuniste. În 1969, Papa Paul al VI-lea i-a oferit purpura de cardinal. Autorităţile comuniste erau dispuse să îl elibereze pe Iuliu Hossu ca să îşi ia în primire demnitatea de prinţ al Bisericii Catolice, dar el a refuzat să părăsească ţara. Iuliu Hossu a pierit în temniţă un an mai târziu.

Martiri beatificaţi

Cei mai mulţi dintre apostolii închisorilor au faimă de sfinţenie. Unii dintre ei au fost deja canonizaţi. Este vorba de doi episcopi romano-catolici, Szilard Bogdanffy de Oradea şi de Johann Scheffler de Satu Mare. Practic, primii sfinţi care au trecut prin Purgatoriul închisorilor comuniste din România sunt de origine maghiară şi germană. Însă credincioşii din România se roagă pentru ridicarea la cinstea altarelor a tuturor celor care au fost apostoli ai temniţelor comuniste, închişi pentru credinţa lor în Iisus Hristos.

Un articol de de CLAUDIU PADUREAN

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572-pagina1.html#top_articol

Citește și

Martirii credintei in inchisorile comuniste

Când a mai venit sfârşitul lumii


Gravură din secolul XVI. Cei patru călăreți ai Apocalipsului- Albrecht Durer

Încă din secolul XII, oamenii au început să prezică sfârşitul lumii, potrivit publicaţiei Vanity Fair, care face o trecere în revistă a celor mai răsunătoare predicţii din istorii. Cea mai nouă Apocalipsă a fost anunţată în urmă cu două zile, pe 21 mai.
Totuşi, întrebat ce va face pe 22, dacă nu vine sfârşitul lumii, predicatorul american Harold Camping a declarat pentru publicaţia New York Magazine: „Vine. Sigur se va întâmpla.”În 6 septembrie 1994, predicatorul a anunţat pentru prima dată sfârşiul lumii, tot la radioul pe care îl conduce. Întrebat ulterior cum comentează că nu a fost Apocalipsa, el s-a scuzat şi a spus că a greşit calculele, din cauza unor versete din cartea lui Matei.

1184. Ioachim din Fiore, un călugăr italian, a fost printre primii prezicători ai Apocalipsei. A împărţit timpul în trei perioade, iar, la sfârşitul Erei Fiului, urma să fie şi sfârşitul omenirii. Adică undeva între 1200 şi 1600, când lumea intra în Era Spiritului.
Totuşi, călugărul nu a apucat să vadă că nu i s-a împlinit prezicerea: era deja mort când trebuia să vină Apocalipsa.

1650. James Ussher, un episcop anglican, a scris o cronologie a lumii, în care susţine că a doua venire a lui Iisus pe Pământ va fi în 2000. Nu s-a împlinit.

1844. William Miller, un predicator baptist din Massachusetts, reuşeşte să adune 100.000 de adepţi, pe care îi convinge că lumea se sfârşeşte între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Când a văzut că n-a venit Apocalipsa, s-a scuzat: „Am vrut să spun pe 22 octombrie”.

Adepţii lui i-au spus „Marea Dezamăgire”, însă o parte din ei au fondat „Adventiştii de Ziua a Şaptea” şi încă aşteaptă sfârşitul.

1859. John Nelson Darby, un predicator britanic, strânge o mulţime de adepţi în Statele Unite. Fără să numească o zi anume, Darby susţine că sfârşitul este inevitabil. Denumeşte această zi „Rapture”, moment în care adevăraţii creştini se vor ridica la cer şi vor privi, timp de şapte ani, cum restul omenirii va suferi pe Pământ.
El nu a fost nevoit să se confrunte cu eşecul, întrucât nu a prezis o zi anume.

1914. Charles Taze Russell, care a fondat Mişcarea Turnul de Veghe al Sionului în 1844 (ulterior, va fi cunoscută drept „Martorii lui Iehova”) a crezut că, în 1914, urmează a doua venire a lui Iisus pe Pământ. În plus, Russel le-a spus oamenilor că şi în 1874 a fost „o revenire invizibilă”.

1970. Hal Lindsey publică bestsellerul „The Late, Great Planet Earth” (Târzia, Marea Planetă Pământ), din care a vândut milioane de exemplare. Deşi nu a nominalizat ziua în care se va produce sfârşitul lumii, a scris despre toate semnele care vor vesti Apocalipsa.

Cât despre 21 mai 2011, pe website-ul lui Lindsey, se precizează: „Vreau ca toţi prietenii mei să ştie că sunt împotriva oricărei preziceri exacte a zilei în care se va produce sfârşitul lumii”.

1982. Pat Robinson, evanghelistul telegenic, a anunţat, încă din 1976, că, peste şase ani, vine Apocalipsa. Nu a venit.

1988. Edgar Whisent, inginer la NASA, a scris o altă carte devenită bestseller „88 Reasons why the Rapture will be in 1988″ (88 de motive pentru care Apocalipsa va fi în 1988”. Ca şi Lindsey, a vândut milioane de exemplare.

După ce a trecut anul 1988, el a spus că Apocalipsa „vine la anul”. A mai anunţat sfârşitul lumii în 1989, 1993 şi 1994.

http://www.romanialibera.ro

Arhiepiscopia Bucurestilor se sustine din „singura sursa constanta”: vanzarea lumanarilor, si nu din sumele „fabuloase de bani”, de la credinciosi.


lumanari ortodoxeSecretariatul Arhiepiscopiei Bucureştilor, ne informează:

Întrucât articolul din ziarul România Liberă, apărut în data de 23 mai 2011, intitulat „Donaţii: 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică” şi afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii Megastory, difuzată de Realitatea TV în data de 21 mai 2011, sunt o prezentare tendenţioasă şi alarmistă, bazată mai mult pe ficţiune decât pe date concrete, pentru o corectă informare a opiniei publice precizăm următoarele:

1. Cele două materiale denigratoare dezinformează opinia publică şi calomniază Arhiepiscopia Bucureştilor, vorbind incorect despre sume fabuloase date de credincioşi bisericilor, ceea ce nu este adevărat. Cât despre sumele încasate din vânzarea vinului şi a lumânărilor produse de Arhiepiscopia Bucureştilor, precizăm că acestea sunt înregistrate în mod corect pe bază de factură, după toate regulile contabile în vigoare.


2. Lumânările produse de eparhie şi distribuite la parohii şi mănăstiri spre vânzare constituie singura sursă constantă pentru susţinerea eparhiei (a Arhiepiscopiei, protoieriilor, parohiilor şi mănăstirilor), întrucât fiecare unitate primeşte un anumit procent din vânzarea lumânărilor pentru a acoperi cheltuielile curente (facturi la utilităţi, salubrizare, impozite, salarii din fonduri proprii etc.), mai ales în această perioadă în care donaţiile credincioşilor sunt din ce în ce mai mici din cauza crizei economice şi a sărăciei care-i urmează. De la bugetul de Stat eparhiile nu mai primesc nicio contribuţie pentru cheltuielile menţionate anterior.

De asemenea, banii obţinuţi din vânzarea lumânărilor, obiectelor şi cărţilor bisericeşti sunt folosiţi pentru susţinerea activităţilor social-filantropice şi cultural-misionare ale eparhiei.

3. În ceea ce priveşte vinul bisericesc, care prea adesea inspiră unor reporteri „o beţie de cuvinte” critice, acesta este vin produs din via Arhiepiscopiei Bucureştilor, păstrată chiar şi în timpul regimului comunist, întrucât vinul bisericesc are un specific aparte în ceea ce priveşte prepararea lui, conform tradiţiei liturgice ortodoxe. Aşadar, Arhiepiscopia Bucureştilor nu distribuie parohiilor şi mănăstirilor vin procurat din alte surse, ci propriul său vin, pentru a fi folosit în activităţile liturgice şi pentru a acoperi o parte din cheltuielile legate de susţinerea producţiei de vin a eparhiei din care fac parte aceste unităţi de cult. Preţul vinului produs de Arhiepiscopia Bucureştilor este unul accesibil şi chiar modest, în raport cu preţul pieţei.

Aşadar, insinuarea că vinul ar fi scump este o atitudine calomniatoare, iar afirmaţia că vinul ar fi acru este o dezinformare, întrucât vinul Arhiepiscopiei este unul demidulce. Arhiepiscopia Bucureştilor nu livrează parohiilor vin acru, însă gustul acestuia se poate schimba dacă nu a fost păstrat corespunzător, iar dacă vreo parohie ar fi constatat un astfel de caz, ea avea posibilitatea returnării vinului la crama Centrului eparhial. Era mai corect din partea jurnaliştilor să precizeze care parohie anume a primit vin acru, pentru a putea verifica afirmaţia. Prin urmare, acuzaţia că vinul este acru are ca scop „înăcrirea” articolului pentru a fi cât mai denigrator la adresa Centrului eparhial.

4. Cât priveşte acuzarea Pr. Ioan Alexandrescu, de la parohia Chitila I, privind o falsificare a diplomelor de studii, persoanele care susţin aceasta o fac din răzbunare, deoarece au pierdut unele avantaje venite din partea parohiei Chitila I. Cercetarea cazului privind presupusa falsificare a diplomei de studii a fost făcută de Sectorul Juridic şi Serviciul Personal al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care au constatat că actele personale depuse de Pr. Ioan Alexandrescu la momentul numirii sale în postul de preot la parohia Buda, protoieria Câmpina (în anul 1998), sunt autentice şi nu au nici o legătură cu actele cumnatului său decedat, teologul Gheorghe Postolachi.

Arhiepiscopia Bucureştilor permite autorităţilor abilitate să verifice aceste acte ale Preotului Ioan Alexandrescu în baza cărora s-a făcut numirea în postul de preot.

În concluzie, se poate înţelege uşor că repetarea periodică şi sistematică a aceloraşi acuzaţii la adresa Arhiepiscopiei Bucureştilor, nu are ca scop informarea corectă a publicului, ci diminuarea credibilităţii Bisericii în societate, potrivit unui plan concertat şi adaptat la perioada de criză economică actuală informeaza centrul de Presa al patriarhiei Romane.

Articolul la care face referire Arhiepiscopia Bucurestilor, atragand atentia asupra lui, aici: Donaţii: 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică , de Monica Bonea

http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro

Donaţii de 11 milioane de euro, bani negri pentru Biserică


Bucureştenii au lăsat anul trecut 18 milioane de euro la biserică, dar pentru peste 60% din aceste donaţii nu au primit chitanţă, arată un sondaj făcut de SNSPA. Tot fără ca sumele să fie înregistrate, Arhiepiscopia Bucureştiului obligă parohiile să cumpere vin şi lumânări din producţia proprie.Numărul celor care au dat la biserică sume mai mici de 50 de lei este de 33%, potrivit sondajului „Cartografierea socială a Bucureştiului”. Anul trecut, ponderea era de 25%. Între 51 şi 100 de lei au dat 10% din bucureşteni dublu faţă de anul trecut, în timp ce procentul celor care au dat între 100 de lei şi 500 de lei s-a triplat, la 9%. Mai mult de 500 de lei au donat bisericii 2% din bucureşteni. Procentul celor care spun că nu au dat nici un ban la biserică a crescut de patru ori, de la 3% la 12%. La sondaj au răspuns 66% din persoanele abordate.

Extrapolând datele din sondaj, rezultă că un bucureştean, indiferent de religie, a donat în medie 120 de lei (aproximativ 30 de euro), iar în total, la biserică s-au strâns anul trecut 18 milioane de euro. Dar 63% dintre respondenţi recunosc că nu au primit bon pentru donaţia făcută, astfel că pentru 11,3 milioane de euro biserica nu a dat socoteală.

Tot fără ştirea Fiscului, Arhiepiscopia Bucureştilor cere parohiilor să cumpere 120 de sticle cu vin şi să îi oblige pe credincioşi să cumpere lumânări făcute de eparhie, relata Realitatea TV. Mai mut, preoţii se plâng că vinul pe care trebuie să-l cumpere este acru şi scump, astfel că nu poate fi băut. La Ciocăneşti, judeţul Dâmboviţa, preotul i-a ameninţat pe enoriaşi că vor primi amendă de 5.000 de lei noi dacă aprind alte lumânări decât cele vândute în biserică şi spune că a decis acest lucru de teama controalelor de la Episcopie.

Reprezentanţii BOR nu au putut fi contactaţi ieri pentru a comenta informaţiile.

 63% dintre bucureşteni recunosc că nu au primit chitanţă pentru banii donaţi bisericii. În medie, respondenţii au donat 120 de lei anul trecut.

http://www.romanialibera.ro

Arhiepiscopia Bucuresștilor susține că singura sursă constantă de venit pentru Biserică provine din vânzarea lumânărilor. Citiți răspunsul aici: Arhiepiscopia Bucurestilor se sustine din „singura sursa constanta”: vanzarea lumanarilor, si nu din sumele „fabuloase de bani”, de la credinciosi.

Reportajele Jurnalului- Evadare din CC!


Istoria evanghelicilor din România este parte integrantă a istoriei României iar analiza unor evenimente sau consecințe în afara acestui cadru duce către o înțelegere greșită a evenimentelor analizate. Plecând de la aspectele menționate prezint în cadrul acestui post un documentar de excepție despre evenimentele din decembrie 1989.

Istoria Revoluției din 1989, dar şi destinele noastre ar fi fost cu totul altele dacă la data de 22 decembrie, în jurul orei 10.00, planul Luceafărul” ar fi funcționat.

Este vorba despre planul de evacuare a soţilor Ceauşescu din Comitetul Central, asediat de manifestanţii furioşi. O reţea de tuneluri, considerată ultra-secretă, străbate Capitala şi uneşte puncte strategice din oraş.

Reportajele Telejurnalului vă prezintă în premieră galeriile ce l-ar fi salvat pe Ceauşescu şi veţi afla de ce planul întocmit de Securitate nu a funcţionat.

Şi ce s-a petrecut ulterior, după arestarea soţilor Ceauşescu şi până la executarea lor la Târgovişte, a rămas învăluit în mister. Până acum. Timp de trei zile, cuplul dictatorial a fost ţinta unor tentative de asasinare. Cine le-a ordonat şi cum s-a ajuns la varianta faimosului proces de o oră, soldat cu condamnarea la moarte a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu?

Este momentul să aflaţi!

Reportajul a fost difuzat pe TVR 1, duminică 30 ianuarie 2011
Sursa: http://www.tvr.ro/articol.php?id=96287

 

%d blogeri au apreciat asta: