Acest articol este o prezentare a cărții domnului Viorel Achim, Politica regimului Antonescu față de cultele neo-protestante: Documente.

Articolul este preluat din Revista Apostrof, revistă a Uniunii Scriitorilor, ANUL XXV, 2014, NR. 2 (285) și mi-a fost semnalat de către Dionis Bodiu.

 Puţină lume ştie că în timpul regimului Antonescu în Transnistria, pe lângă evrei şi romi, au fost deportaţi şi etnici români. Ignoranţa a domnit şi după 1989 chiar printre istorici. A fost doar ignoranţă? Cei deportaţi erauinochentişti, o grupare religioasă din Basarabia desprinsă din ortodoxie, alcătuită din două mii de suflete. După redobândirea Basarabiei în vara anului 1941 e calificată drept „sectantă“ şi indezirabilă pentru regimul antonescian, aflat într-o nefastă căutare a omogenităţii etnice şi religioase. Destinul lor tragic – dar mai ales al cultelor neoprotestante (evanghelice) mai numeroase – este reflectat pe larg într-o carte recent apărută, editată în mod exemplar de istoricul Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Iaşi: Editura Polirom, 2013, 931 p.
Viorel Achim şi-a propus să reunească într-un volum cele mai importante izvoare istorice referitoare la politica faţă de confesiunile neoprotestante – în principal, baptişti, adventişti de ziua a şaptea, creştini după Evanghelie – între anii 1940 şi 1944 (aproximativ 100.000 de oameni, majoritatea de naţionalitate română). În carte sunt redate 513 documente – cele mai multe inedite – care sunt precedate de rezumate (mai extinse decât de obicei). Între altele, sunt reproduse toate ordinele cu privire la neoprotestanţi care au plecat de la cabinetul militar al lui Ion Antonescu, conducătorul statului.
Într-o mică măsură, istoriografia română (mai ales prin vocile unor Alexa Popovici şi Dorin Dobrincu) a reflectat politicile discriminatorii ale administraţiei de stat faţă de aceste asociaţii şi culte religioase minoritare în perioada interbelică şi sub guvernarea (legionaro-)antonesciană. Tomul alcătuit de Viorel Achim surprinde în detaliu mecanismele represive puse în funcţiune de diversele structuri ale aparatului de stat de la nivel central şi local, dar – prin mai multe documente – aruncă o privire insistentă şi asupra complicităţii unei părţi a clerului ortodox în această represiune dezlănţuită de stat asupra unor cetăţeni români, semeni de altă confesiune. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul lor a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestei măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 a înteţit practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, atunci când Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti (dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu).
Revenind însă la cazul funestei apropieri de puterea politică a bisericii majoritare, trebuie spus că în mai multe situaţii, de-a lungul istoriei secolului XX, în loc să oprească exodul de enoriaşi spre cultele/asociaţiile neoprotestante prin mijloace spirituale şi o mai adâncă implicare în acţiuni social-caritabile la nivelul parohiilor, o parte deloc neglijabilă a clerului ortodox a preferat metodele administrativ-poliţieneşti puse în practică de organele aparatului de stat (sesizate uneori prin delaţiunile unor preoţi – cum rezultă şi din documentele reproduse de Viorel Achim). Spre exemplu, preotul Victor Marinescu din Viişoara (Constanţa) solicita în 1941 anihilarea prin lege a sectelor religioase, deoarece „servesc cauza comunismului“, „fac jocul străinilor şi al duşmanilor de ţară“, „sapă de zor la temelia specificului românesc, care este credinţa ortodoxă“ (p. 279). Sunt pagini nu tocmai onorante din istoria creştinismului românesc, deoarece nu este vorba – citind aceste delaţiuni – doar despre neacceptarea ideii de pluralism confesional în sânul comunităţii etnice româneşti sau despre suprapunerea abuzivă de tip naeionescian între naţiune şi confesiune, ci şi de o teribilă lipsă de umanitate şi de înţelegere a consecinţelor dezastruoase care se pot abate asupra aproapelui tău, care în plus aparţine aceleiaşi etnii şi vorbeşte aceeaşi limbă. (Sunt sechele care s-au păstrat până astăzi; ele se vădesc în ceea ce priveşte răstălmăcirea definiţiei statului laic, care nu este privit – cum este firesc – ca un stat neutru din punct de vedere religios.) Conţinutul cărţii ne oferă şi o cheie de înţelegere pentru refuzul reprezentanţilor Sfântului Sinod de a permite accesul la arhiva Patriarhiei (dar şi a celorlalte centre eparhiale) chiar şi pentru perioada de dinainte de 1945.
Pentru a reda absurdul radicalismului antineoprotestant merită adăugat faptul că în nordul Transilvaniei, aflat între anii 1940 şi 1944 sub ocupaţia Ungariei horthyste, guvernul de la Budapesta a permis, cu unele restricţii, funcţionarea legală a bisericilor baptiste româneşti, inclusiv predarea în şcoli a materiei Religie, conform cu preceptele specifice acestor denominaţiuni (p. 18). Ceea ce nu s-a întâmplat în România. De altfel, în disperare de cauză şi împrumutând sub constrângere „sistemul de valori“ al puterii din statele Axei, baptiştii români îi semnalau în septembrie 1940 generalului Antonescu că: „în nicio ţară totalitară cultul creştin baptist nu e prigonit. Astfel, în Germania, Italia, Spania şi Japonia s-a acordat cea mai deplină libertate de cult baptiştilor“ (p. 221).
Volumul realizat de Viorel Achim – după o asiduă documentare în numeroase arhive din ţară şi din străinătate – poate deschide drumul unor solide lucrări de interpretare privind atât istoria relaţiilor Stat-Biserică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi regimul politic din perioada 1940-1944. O precedentă ediţie de documente alcătuită de acelaşi Viorel Achim (Deportarea ţiganilor în Transnistria, vol. 1-2) a stat la baza documentării lui Ioan T. Morar pentru romanul de succes Negru şi roşu. Şi acest volum poate oferi numeroase surse de inspiraţie pentru o lucrare beletristică.