Arhive etichetă: Ion Antonescu

Deportarea Lidiei Căldăraru și a pastorului baptist Eugeniu Jurenco


Perioada anilor ’40 este una în care am avut și acțiuni extreme precum deportările unor minorități, inclusiv religioase.

În primul caz vorbim de deportarea unor credincioși baptiști rămași în Basarabia cedată URSS-ului în vara anului 1940 la ordinul NKVD.

Trist este faptul că după recuperarea Basarabiei de către români în vara anului 1941 credincioșii baptiști au continuat să fie persecutați.

Iată mai jos link ul unde este prezentat acest caz de deportare al unei credincioase baptiste în baza unei documentări realizate de Vasile Bel care a fooosit informații regăsite în Revista Farul Creștin.

https://istoriebaptistablogul.blogspot.com/2018/06/lidia-caldararu-deportata.html?m=1

Un caz similar de deportare a minorităților religioase, inclusiv din Basarabia a avut loc în luna mai a anului 1942. Atunci Mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului, a dat un ordin secret care prevedea ca toți sectanții să fie deportați in organizațiile de muncă de pe Bug, în Transnistria. Ordinul a fost anulat la scurt timp și nu au fost deportați mulți credincioși baptiști, însă printre aceștia a fost si pastorul Eugeniu Jurenco din orașul Bălți care a fost închis în lagărul Golta din Transnistria. (Vezi AICI un portret al lui Eugeniu Jurenco realizat de Buni Cocar)

Problemele din perioada lui Antonescu le-am tratat în cadrul studiului „Evoluția legislației religioase referitoare la baptiștii din România în timpul Regimului Antonescu” publicat în Jurnalullibertății de credință, 2015, pp. 271-290.

Din prezentarea succintă acelor două cazuri putem observa faptul că acțiunile de deportare au vizat credincioșii baptiști în timpul unor regimuri totalitare sau autoritare pe parcursul anilor 40 ai secolului XX, un secol al extremelor după cum îl portretizează și Eric Hobsbawm.

Reclame

Istorie Baptistă: Baptiștii și Majestatea Sa Regele Mihai I


Vasile Bel prezintă în cadrul articolului Baptiștii și Majestatea Sa Regele Mihai I

câteva extrase din Revista Farul Mântuirii care a prezentat informații despre monarhia românească.

Aspectele menționate sunt interesante și bine a fi cunoscute, fără însă a uita faptul că în acest timp baptiștii erau persecutați de autorități și li se interziceau drepturi și libertăți prevăzute în Constituția din 1923.

Spre deosebire de confesiunile religioase istorice, baptiștii au fost persecutați atât în perioada interbelică și a celui de-al doilea Război Mondial, cât și în cea comunistă.

Însă, în aceste zile de doliu național datorate morții regelui Mihai I pot menționa că în timpul regalității baptiștii au primit recunoașterea statutului de cult religios. Prima dată în luna februarie 1940 în timpul regelui Carol al II -lea, iar a doua oară în septembrie 1944 prin decretul semnat de regele Mihai I, care tocmai își reluase atribuțiile de rege, de conducător al statului, după 23 august 1944.

Despre aceste aspecte discut în cadrul unui articol ce tratează istoria baptiștilor din România de la dictatura regală a lui Carol al II -lea la regimul de democrație populară a Dr. Petru Groza, articol care va apărea în cadrul unui volum colectiv în luna ianuarie 2018. În cadrul articolului menționat tratez cu precădere aspecte legate de persecuția acestei comunități religioase.

Simpozionul Bisericile Baptiste din România în perioada regimului Antonescu (8-9) Întrebări și răspunsuri


Prin intermediul acestei postări închei seria despre Simpozionul științific care a fost organizat de Institutul Teologic Baptist din București împreună cu Facultatea de Teologie Baptistă din cadrul Universității București.

Menționez faptul că sesiunea de întrebări și răspunsuri nu a fost înregistrată chiar de la început, însă cu excepția a vreo două întrebări sesiunea la care am făcut referire a fost filmată și pusă astfel la dispoziția tuturor celor interesați de această problematică.

În această primă parte se află și răspunsul domnului Viorel Achim la întrebarea mea despre momentul în care baptiștii români au primit statutul de cult religios, fiindu-mi confirmate astfel cercetările publicate și în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență, conform cărora baptiștilor din România Mare le-a fost recunoscut pentru prima dată statutul de cult religios la nivelul întregii țări în septembrie 1940.

Cele două întrebări punctuale pe care le-am pus eu au fost următoarele:

1. Cum s-a ajuns la recunoașterea statutului de cult religios al baptiștilor în februarie 1940?
– răspunsul: conjunctură favorabilă și nu implicația regelui

2. Decizia de scoatere în afara legii a asociațiilor religioase în decembrie 1942 este conexată cu evoluția politică a frontului? Au existat influențe din această direcție care l-au determinat pe Ion Antonescu să ia o asemenea decizie?
– răspunsul a fost că în opinia dânsului nu a existat o asemenea legătură și că momentul decembrie 1942 a fost doar conjunctura favorabilă luării acelei decizii, momentul în care toate forțele implicate (politice și religioase, referire în acest ultim caz la Sfântul Sinod al BOR) au căzut de acord asupra măsurilor care trebuie luate. Poate că, zic eu, prin prisma răspunsului la influența intelectualității naționaliste românești, opinia publică era mai pregătită decât în 1937 sau 1940 pentru decizia de scoaterea în afara legii a acelor confesiuni religioase considerate secte, dar și a celora care aveau statutul de asociație religioasă. Punctul meu de vedere se bazează pe explicațiile oferite de domnul Viorel Achim la întrebarea pastorului John Vătran despre Mircea Eliade ca teoretician al naționalismului românesc și al legăturii dintre națiunea română și confesiunea ortodoxă. Dr. Viorel Achim face referire în răspunsul său la faptul că teoreticienii cu adevărat importanți au fost Nae Ionescu și Nichifor Crainic, ”cărora le datorăm într-un anumit fel, mai ales noi minoritarii”, teoretizarea politicii antireligioase, fapt care fundamentează într-un anumit mod politica statului împotriva evanghelicilor.

Partea a doua a sesiunii de întrebări și răspunsuri

Urmărește și

SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (1 ) DANIEL MARIȘ

SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (2) PASTOR VIRGIL ACHIHAI

SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (3) PROF. UNIV. OTNIEL BUNACIU

SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (4) VIOREL ACHIM

SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (5) VIOREL ACHIM

SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (6) DR. VIOREL ACHIM

SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (7) DR. VIOREL ACHIM DESPRE DEPORTAREA EVANGHELICILOR ÎN TRANSNISTRIA

Povestea unui supravieţuitor de pe frontul de Est: „Nemţii plăteau pentru tot ce luau, sovieticii au jefuit şi au distrus tot în calea lor“


Autor: Ştefan Both

Constantin Călina în curtea Castelului Huniazilor din Timişoara

Constantin Călina este unul din cei cinci veterani de război ai Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, care au mai rămas în viaţă. Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Generalul Constantin Călina este un personaj care ar putea să îşi povestească zi şi noapte. Nu ai cum să te plictiseşti. Are 91 de ani, dar nu ai zice. Gândeşte limpede, e plin de energie şi umor. A acceptat o întîlnire la o şuetă, la Castelul Hunaizulor, un loc care are o semnificaţie aparte pentru el: actualul Muzeu al Banatului a fost sediul Regimentului 6 Artilerie Grea, între 1940-1945.

Amintiri din Castelul Huniazilor

Constantin Călina, Cetăţean de Onoare al Timişoarei, s-a născut pe 13 august 1921, într-un sat din judeţul Mehedinţi, iar apoi a făcut liceul la Turnu Severin, unde şi-a făcut uceinicia ca vânzător.

Când s-au făcut înrolările în armată, am ales Regimentului 6 Artilerie Grea, unde nu ajungea oricine. Trebuia să ai liceul, eu aveam şi carnet de şofer pentru că am lucrat la cel mai mare magazin din Severin. Am ajuns aici în 1942. Acest castel are multe amintiri pentru mine.

Îmi amintesc că eu dormeam la etajul doi. Aici în curte ne adunam la apel. Era o viaţă bună pentru noi, eram singura unitate care avea hrană foarte bună. Bănăţenii care reveneau din permisie aduceau cu ei colaci cu maci şi nuci. Pe atunci se făceau glume, iar aveam câţiva din gorjeni care spuneau că vin de la Târgu Jiu, locul unde şi-a rupt gâtul foamea”, a povesitit Călina.

Era perioada în care România se afla în război alături de armatele germane şi ungare. În Timişoara staţionau şi trupe SS, astfel că militarii români au primit ordine să nu iasă pe corso, în centrul oraşului, dar nu de teama de vreun incident.

„Militarii din armata germană aveau haine elegante, călcate la dungă. Noi, vai de capul nostru, eram rupţi în coate. Mergeam doar la instrucţii în Mehala, iar locul de întâlnire în timpul liber era în Parcul Central, acolo unde este acum statuia. Nu aveam voie în centrul oraşului, cine era prins acolo făcea arest. Stăteam nemişcaţi în cazarmă două-trei luni”, a mai spus Călina.

Pe frontul de la Iaşi

Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Ruşii au vrut să ocupe Iaşul, iar Antonescu dorea să întăreasca frontul. Am fost cam 800 de ostaşi. Nu am reuşit să îi mişcăm pe ruşi, Stalin trimitea atâţia oameni cât vroia. Pe 20 august a urmat o ploaie de proiectile de parcă s-a spart cerul. România a pierdut mii de oameni acolo.

Eu am scăpat miraculos, Dumnezeul a fost cu mine. Dar în jurul meu era plin de sânge şi bucăţi de carne. Până la urmă am luat bătaie de la ruşi şi a trebuit să ne retragem. Au fost luaţi prizonieri şi trimiţi în Ural, în Siberia, 180.000 de ostaşi”, a povestit Călina.

Au întors armele fără plăcere

La drumul de întoarcere, pe 23 august 1944, Regele Mihai comunică prin radio că România a semnat pactul cu Rusia şi că va întoarce armele împotriva celor cu care au mers în război.

La început ne-am bucurat că războiul s-a încheiat, dar apoi am înţeles că trebuie să ne luptăm împotriva germanilor. Sovieticii veneau să ne elibereze, dar ei jefuiau tot în drumul lor. Au luat tot din pivniţele oamenilor, din gospodării, au distrus tot, erau violenţi, obraznici, violau femeile. Nemţii plăteau pentru tot ce consumau, erau civilizaţi.

Noi i-am ajutat pe nemţi să se retragă. Ruşii îi omorau dacă îi prindeau. Toată lumea fugea de ruşi. Războiul este o nenorocire pentru toată lumea”, a mai spus veteranul de război.

Regimentului 6 Artilerie Grea a fost îndrumată spre Ploieşti pentru a apăra rafinăriile de germani. Apoi au avut misiunea să elibereze Transilvania de Nord. O altă întâmplare legată de „eliberarea” făcută de către sovietici are loc la Turda.

Acolo era o fabrică de spirtoase, iar soldaţii ruşi erau două-trei zile beţi, timp în care veneau nemţii şi ungurii şi îi omorau. Comandanţii lor nu înţelegeau de ce nu ocupă oraşul şi am fost trimişi noi. Într-o săptămână am ocupat Turda. Tot din cauza ruşilor au murit 11.000 de ostaşi români la Târgu Mureş. Nu ni s-a permis să atacăm prin învăluire, au vrut să ne testeze dacă suntem loiali lor şi a ieşit un măcel”, a mai spus Călina.

Sub ocupaţia sovietică 

Generalul Constantin Călina susţine că a fost o greşeala că România a întors armele, pentru că după ce România a fost ocupată de trupele Sovietice, numeroşi generali din armata română au fost executaţi, iar numărul victimelor a fost mai mare după război.

„România a pierdut în răboi, pe fronturi, cam 800.000 de oameni. Dar numărul celor care au pierit apoi după ocupaţia sovieticilor a fos mult mai mare. Antonescu a rămas singur, deşi era un om corect. Din păcate şi atunci politicienii au decis pentru ei, nu pentru popor.  Este la fel ca acum”, a mai declarat veteranul de război.

Viaţa de după război

Constantin Călina a revenit la Timişoara, unde s-a căsătorit imediat după război. A încercat să se angajeze ca vânzător, dar spune că nu a putut găsi de lucru pentru că toţi patronii vorbeau limba maghiară şi se cerea această limbă şi de la vânzători.

Eram un vânzător de elită, dar unde mergeam mă întrebau dacă ştiu ungureşte. Am fost luat până la urmă la o fabrică de pălări de la Jimbolia. Acolo am stat până în 1948, când a început naţionalizarea. Am găsit apoi de lucru la primul magazin de stat din Timişoara, la Materna.

La început am lucrat la depozit, apoi am ajuns vânzător comercial şi şef de raion. Am trecut la director la controlul de calitate şi apoi şef la Cooperativa de Stat”

http://www.adevarul.ro

Persecuția baptiștilor în perioada de aur a democrației românești


Marius Silveșan

Perioada interbelică este considerată de către istorici ca fiind una de glorie a democrației românești prin faptul că s-au acordat drepturi și libertăți cetățenești, s-a revizuit constituția (Constituția din 1923 este în fapt o actualizare, o revizuire a celei din anul 1866 care a avut ca model Constituția belgiană din anul 1823 considerată cea mai înaintată la mijlocul secolului al XIX-lea), am avut multipartidism politic (în fapt în prima parte a acestei perioade vb de o alternanță la putere între liberali și țărăniști).

Pornind de la aspectele menționate în cadrul acestui articol realizez o sinteză a materialelor privitoare la situația evanghelicilor (mă refer în principal la baptiști și doar tangențial la celelalte confesiuni evanghelice) pe parcursul perioadei interbelice publicate până în luna august 2012 pe istorieevanghelica.ro. Menționez faptul că nu toate articolele îmi aparțin. Cei care vor lectura articolele respective își vor da seama ca democrația s-a oprit la domeniul religios iar în anii 40 ai secolului XX vorbim de o limitare a exercitării drepturilor religioase de către evanghelici. O posibilă explicație constă și în orientarea politică a României (alianța cu Germania) și perceperea evanghelicilor, în principal a baptiștilor ca aliați ai Occidentului (SUA).

Episcopul Grigorie Comsa in anul 1927 – Baptismul in Romania

„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”

Cine a crezut că naționalizarea este o invenție comunistă va fi uimit  să constate că astfel de acțiuni erau preconizate și în perioada de aur a democrației românești. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în perioada de democrație socialistă, naționalizarea la care face referire documentul viza trecerea Seminarului Teologic Baptist din administrarea Foreign Mission Board of the Southern Baptist Convention în administrarea baptiștilor români (Comunitatea Baptistă București, respectiv Uniunea Comunităților Baptiste din România).

Circulara nr. 125 din 1930 a episcopului Iosif Traian Badescu pentru combaterea prozelitismului sectar

În anul 1930 episcopul Iosif Traian Bădescu de la Caransebes a emis o circulara pentru clerul din eparhia sa. In aceasta circulara se prezenta felul in care un preot trebuie sa se raporteze la fenomenul sectar dar si o rugăciune pe care preotii trebuiau sa o citeasca in timpul Liturghiei formata din ectenii si rugaciuni speciale. Menționăm faptul că din punct de vedere religios perioada interbelică este una în care s-a manifestat din plin opoziția Bisericii Ortodoxe Române față de celelalte confesiuni religioase în special cele evanghelice pe care le considera sectare.

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România

Daniel Brânzei, Istoria baptismului în România

In conditiile implicarii Romaniei in al doilea razboi mondial si a dictaturii militare a maresalului Antonescu, prin legile 927 (1942) si 431 (1943) au fost desfiintate toate asociatiile religioase din Romania si, ca urmare, baptistii nu au mai putut desfasura nici o activitate legala. Aceste legi au fost abrogate la 31 august 1944, iar baptistii si-au reluat activitatea legala.

Certificat de trecere la confesiunea baptistă al lui Simion Man (1942)

 Denominațiunea baptistă era recunoscută ca și cult religios în Transilvania cât timp aceasta era parte a Imperiului Austro-Ungar și probabil și în perioada  septembrie 1940-1944. Acest fapt a determinat pe liderii baptiști care s-au aflat la conducerea Uniunii Baptiste în perioada interbelică să militeze pentru recunoașterea statului de cult religios în virtutea recunoașterii acestui statut în Transilvania și după unirea din 1918 (probabil până în 1928 când este promulgată legea cultelor) fără ca demersul lor să aibă finalitatea dorită.
Un alt amănunt interesant este faptul că în 1942 și ulterior în 1943 baptiștii sunt scoși în afara legii situație care durează până în august 1944.

Centenarul Bisericii Baptiste Lupeni, jud. Hunedoara

Intre anii 1942-1944, din ordinul generalului Antonescu bisericiile baptiste din Romania au fost inchise, credinciosii sinceri adunandu-se prin case. Lacasul de inchinaciune a fost transformat de autoritati in dispensar de boli contagioase.
Bisericile au fost redeschise in 1944.

Raportul președintelui Consiliului de Miniștri, Dr. Petru Groza, despre Creştinii după Evanghelie

În 1933 creştinii după Evanghelie deveneau asociaţie religioasă (Decizia Nr.114.119/24 august 1933, şi din 1939 cu două ramuri), pentru ca în timpul războiului regimul Ion Antonescu să îl interzică (Legile Nr.927/29 Octombrie 1942, pentru modificarea şi abrogarea unor dispoziţiuni din Legea pentru regimul general al cultelor şi Nr.431/9 iulie 1943, pentru desfiinţarea asociaţiilor religioase). Ca urmare a acestei decizii Adunările au fost închise. Paradoxal noul regim, deşi de sorginte oarecum comunistă, le-a recunoscut asociaţie religioasă în 1944 (Legea Nr.548/31 octombrie 1944) pentru ca în 1945 să le ridice la statutul de cult religios (Legea Nr.883/9 noiembrie 1946).

Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria

Un aspect mai puțin cunoscut al istoriei recente este intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe creștinii evanghelici, considerași sectanți, la Bug, adică în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug -vezi harta). Ordinul secret preciza fără echivoc dispoziția ca „toți membrii sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.” Menționăm faptul că baptiștii aveau statutul de asociație religioasă și au reușit în anul 1940, în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe, să obțină statutul de cult religios. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doilea război mondial -1939-1945-), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recunoașterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, bisericile lor fiind închise între 1942-1944.  Mai mult decât atât, alături de ceilalți creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de deportare la Bug.
O monstră despre cum vedea Biserica Ortodoxă Română situația evanghelicilor în perioada celui de-al doilea război mondial.
În cazul de față am preluat un articol din ziarul Foia Diacezană din anul 1943

Biserica Baptistă Emanuel din Ploiești – scurt istoric

In anul 1940 s-au inchis si sigilat lacasurile de inchinare, iar Cultul Baptist a trecut in ilegalitate, nemaifiind recunoscut de Stat, ceea ce a condus la o scadere considerabila a nr de credinciosi, atit in Ploiesti cit si in celelalte biserici mai sus mentionate. In acelasi timp, s-a desfiintat si Comunitatea de Ploiesti.
Datorita acestui fapt, unii frati mai curajosi se adunau in casele unora dintre ei, prin rotatie, pentru rugaciune si mentinerea aprinsa a facliei Evangheliei.
Intre anii 1944-1945 s-a rupt sigiliul locasului de inchinare. Biserica si-a reluat activiatea cu un nr de 56 de credinciosi, nr redus fata de anii anteriori, cand in biserica se adunau intre 100-150 de credinciosi.
Obs. Nu stiu in baza carei legi din anul 1940 sau inchis si sigilat biserici.

 

 

 

Ordinul secret al Maresalului Antonescu privind deportarea crestinilor evanghelici in Transnistria


Ion Antonescu

Un aspect mai puțin cunoscut al istoriei recente este intenția Mareșalului Antonescu de a-i deporta pe creștinii evanghelici, considerași sectanți, la Bug, adică în Transnistria (teritoriul dintre Nistru și Bug -vezi harta). Ordinul secret preciza fără echivoc dispoziția ca „toți membrii sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.” Menționăm faptul că baptiștii aveau statutul de asociație religioasă și au reușit în anul 1940, în ciuda opoziției Bisericii Ortodoxe, să obțină statutul de cult religios. Dată fiind evoluția situației internaționale (ne aflăm în timpul celui de-al doilea război mondial -1939-1945-), a opoziției Bisericii Ortodoxe, a deselor schimbări la conducerea Ministerului Cultelor, precum și a faptului că recunoașterea nu s-a realizat prin intermediul unui decret regal, așa cum se va întâmpla în toamna anului 1944, baptiștilor li se va retrage recunoașterea oficială, bisericile lor fiind închise între 1942-1944.  Mai mult decât atât, alături de ceilalți creștini evanghelici (penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști), precum și de alte denominațiuni religioase încadrate în categoria sectelor, erau pasibili de deportare la Bug.

Unul din documentele pe care le-am identificat privind acest caz menționează următoarele:

Prefectura Jud. Muscel.

Comunicat Nr.10891 din 4 Iunie 1942

Către Primării și Posturile de Jandarmi.

               ,,Se aduce la cunoștință generală următoarele:

  1. Domnul Mareșal I. Antonescu, Conducătorul Statului, a hotărât ca toți membrii sectelor religioase să fie trimiși imediat în organizațiile de pe Bug.
  2. Pentru satisfacerea acestor dispozițiuni, autoritățile polițienești, jandarmerești și administrative vor întocmi de urgență tablouri de toți sectanții și asociațiuni religioase și îl vor înainta Prefecturii, spre a fi trimis Ministerului Afacerilor Interne care va lua măsuri de trimiterea acestora în Transnistria.
  3. Autoritățile jandarmerești împreună cu notarii vor stabili în comunele rurale după registrele sectanților, data când au fost înscriși fiecare membru, și la ce sectă au făcut declarații de trecere la oficiul de stare civilă.
  4. După efectuarea acestor operațiuni registrele se vor numerota, sigila și parafa după care se vor depune la preturi.

  Pastorii vor certifica exactitatea și numărul filelor; prezentul comunicat va fi aplicat în toate comunele din județ precum și în orașul Câmpul lung.

  Prefectul Jud. Muscel,

ss. General Nicolau.

Harta Romaniei in 1942 - Transnistria

Față de această situație, președintele cultului baptist, Constantin Adorian, a inițiat o serie de demersuri printre care și un memoriu către mareșalul Ion Antonescu, conducătorul statului. În cadrul acestui memoriu se menționau următoarele: „respectuos vă rugăm să binevoiți a da ordin să se revină asupra acestei măsuri, dându-se ordine lămurite și precise pentru ca creștinii baptiști să fie lăsați în pace pentru a-și putea vedea liniștiți de gospodăriile și ogoarele lor”.

Nu cunoaștem răspunsul autorităților și nici nu avem documente care să confirme faptul că ordinul de deportare a fost executat.

Apostolii închisorilor


Cultele creştine au importanţi mărturisitori ai credinţei, care au plătit din greu fidelitatea lor faţă de Hristos.

Una dintre cele mai frecvente opinii din societatea de azi este aceea că românii au acceptat mult mai pasiv comunismul decât alţi europeni. Într-un soi de „fascism corect politic”, mulţi dintre cei care susţin aceste opinii încearcă să acrediteze faptul că ar exista o „genă a laşităţii” în români. Însă teoria are baze mai mult decât şubrede, pentru că în România a existat una dintre cele mai puternice rezistenţe armate împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai impresionante feluri de a rezista împotriva comunismului a fost reprezentat de mărturia creştină. Există mărturisitori care provin din toate cultele creştine. Din păcate, tot mai mulţi dintre ei trec la cele eterne şi, o dată cu ei, dispar multe modele pentru contemporani. Ultimul din această serie de părinţi ai închisorilor este arhimandritul Arsenie Papacioc. El era considerat drept unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române.

Arsenie Papacioc

„Nu există păcat mic”

Arsenie Papacioc a fost o personalitate exemplară. El a pătimit din plin pentru convingerile sale politice, iar în închisoare şi-a întărit credinţa creştină, apoi a devenit un apostol modern pentru miile de credincioşi pe care i-a spovedit şi i-a îndrumat. Viaţa arhimandritului Arsenie Papacioc a cunoscut o turnură de o duritate extremă în anul 1941. Tânărul Anghel (numele de mirean) Papacioc a fost aruncat în închisoare de către autorităţile româneşti, în timpul guvernării generalului, apoi mareşalului Ion Antonescu. Vina lui Anghel Papacioc era una politică era adept al Mişcării Legionare, care promova o ideologie fascistă. Unii dintre adepţii acestei mişcări, apropiate de nazismul german, s-au făcut vinovaţi de crime oribile, precum asasinarea unui număr însemnat de evrei ori a unor personalităţi antilegionare, precum Nicolae Iorga.

Ajunsă la putere în momentul destrămării României Mari, Mişcarea Legionară a încercat să îl înlăture de la putere pe generalul Ion Antonescu. Însă bătălia a fost câştigată de Ion Antonescu, iar mii de fascişti români au ajuns în închisori. Printre ei, Anghel Papacioc. În închisoare, tânărul legionar a avut ocazia să îşi aprofundeze ataşamentul faţă de creştinism. În anul 1946, ca urmare a unui pact între exponenții totalitarismului, adică liderii comunişti şi cei legionari, cei mai mulţi dintre adepţii Mişcării Legionare au fost eliberaţi din închisori. (Multi legionari au fost co-optati in partidul comunist, unii ajungind sa aiba chiar functii importante. Un exemplul clasic este cel al lui Vasile Vilcu, fost legionar si ulterior membru al PCR avind functia de secretar general al Judetului Constanta in anii ’60 si ’70. Un alt exemplu este cel al lui Stefan Voitec. – vezi comentariul  13). Anghel Papacioc a decis să renunţe la politică şi să se călugărească, sub numele de Arsenie. El a intrat în comunitatea monahală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În perioada 1949- 1950, Arsenie Papacioc a lucrat la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1954 şi 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost numit duhovnic al Mănăstirii Slatina. Preocuparea sa pentru adâncirea credinţei l-a făcut să se alăture grupului „Rugul Aprins”, o mişcare spirituală care promova reflecţia asupra valorilor esenţiale ale creştinismului. Însă, pentru că autori-tăţile comuniste considerau „Rugul Aprins” drept o mişcare politică deghizată, a început prigoana împotriva membrilor grupului. În anul 1958, fără să fi avut vreo vină concretă, părintele Arsenie Papacioc a fost arestat şi aruncat în Zarca Aiudului. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

Presiunile internaţionale asupra regimului comunist din România au determinat, în anul 1964, eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Printre ei, şi părintele Arsenie  Boca (în fapt este vorba de Arsenie Papacioc – vezi comentariul 15). Memorialistica închisorilor arată că marele duhovnic nu a abdicat nici o clipă de la credinţa sa. El a adus alinare, prin ajutorul spiritual şi prin exemplul său viu, celorlalţi deţinuţi din Aiud, printre care se număra marele filosof Mircea Vulcănescu, ucis prin înfometare şi frig în temniţa din inima Transilvaniei şi care a fost îngropat în zona cunoscută sub numele de Râpa Robilor din Aiud. După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc şi-a reluat apostolatul. Din anul 1974 şi până la moarte a fost duhovnicul mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Cei care l-au cunoscut spun că el era practicantul unui creştinism fără compromisuri. Pentru gândirea sa teologică este ilustrativ fragmentul în care spunea că „Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească”.

Dumitru Stălinoaie

Academicianul de după gratii

Un destin asemănător cu cel al lui Arsenie Papacioc l-a avut şi profesorul Dumitru Stăniloaie. Este vorba de unul dintre cei mai profunzi teologi ortodocşi ai secolului XX. Dumitru Stăniloaie a absolvit, mai întâi, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-reşti, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. El şi-a obţinut doctoratul în Teologie, la Cernăuţi, în anul 1928. Dumitru Stăniloaie, care a devenit preot de mir şi care a trecut prin suferinţa pierderii unora dintre copiii săi, a studiat, de asemenea, la Atena, München, Berlin, Paris şi Belgrad. A fost profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, iar din anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. În perioada 1958 – 1963, şi părintele Dumitru Stăniloaie a fost închis în tem-niţa Aiudului, pentru „vina” de a fi frecventat reuniunile „Rugului Aprins”. După 1990 a devenit membru al Academiei Române.

Nicolae Steinhardt

Convertirea lui Steinhardt

Un alt părinte al închisorilor este Nicolae Steinhardt. El s-a născut lângă Bucureşti, în comuna Pantelimon, într-o familie evreiască. În perioada interbelică, a intrat în mediile literare din Bucureşti, inclusiv în cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Aici i-a întâlnit pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. Nicolae Steinhardt s-a orientat, în paralel, către studii juridice. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut doctoratul în Drept Constituţional. Nicolae Steinhardt a început să lucreze la Revista Fundaţiilor Regale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinhardt a fost îndepărtat din redacţie din cauza originii sale evreieşti, dar revine după 1944. Nicolae Steinhardt a fost arestat în anul 1958, împreună cu Constantin Noica. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Însă închisoarea va fi, pentru Nicolae Steinhardt, o şcoală mai înaltă decât Universitatea.

La 15 martie 1960, el a decis să se convertească la creştinism şi a fost botezat de marele ieromonah ortodox basarabean Mina Dobzeu, în prezenţa unor preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, pentru că Nicolae Steinhardt a vrut să dea botezului său un caracter ecumenic. A fost eliberat în 1964. În anul 1978 a fost acceptat ca bibliotecar al Mănăstirii Rohia, iar în 1980 a devenit
călugăr al acestei mănăstiri. Nicolae Steinhardt a murit în anul 1989 şi a fost înmormântat lângă mănăstire.

Richard Wurmbrand

Convertirea lui Richard Wurmbrand

O poveste asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt era cea a unui alt apostol al închisorilor. Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevărate saga a secolului XX. Născut într-o familie evreiască, în tinereţe, el a aderat la mişcarea comunistă. În timp însă, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucureşti, religia creştină, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. Apoi, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta. Richard Wurmbrand a avut satisfacţia să vadă prăbuşirea celor două regimuri dictatoriale, fascismul şi comunismul. Pastorul lutheran a murit în anul 2001. Încă din timpul vieţii, el fusese supranumit „Apostolul de după Cortina de Fier”.

Iuliu Hossu

A preferat temniţa purpurei de cardinal

O altă figură emblematică pentru rezistenţa creştinilor în închisorile comuniste este cea a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie. El era unul dintre artizanii Marii Uniri din 1918 şi a fost unul dintre liderii românilor ardeleni în timpul ocupaţiei horthyste din Transilvania de Nord. Iuliu Hossu a fost aruncat în temniţă după ce autorităţile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Patriarhul Justinian Marina i-a propus demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Iuliu Hossu a refuzat. „Credinţa noastră este viaţa noastră!”, a fost principiul care l-a călăuzit, alături de ceilalţi 11 episcopi greco-catolici care au trecut prin temniţele comuniste. În 1969, Papa Paul al VI-lea i-a oferit purpura de cardinal. Autorităţile comuniste erau dispuse să îl elibereze pe Iuliu Hossu ca să îşi ia în primire demnitatea de prinţ al Bisericii Catolice, dar el a refuzat să părăsească ţara. Iuliu Hossu a pierit în temniţă un an mai târziu.

Martiri beatificaţi

Cei mai mulţi dintre apostolii închisorilor au faimă de sfinţenie. Unii dintre ei au fost deja canonizaţi. Este vorba de doi episcopi romano-catolici, Szilard Bogdanffy de Oradea şi de Johann Scheffler de Satu Mare. Practic, primii sfinţi care au trecut prin Purgatoriul închisorilor comuniste din România sunt de origine maghiară şi germană. Însă credincioşii din România se roagă pentru ridicarea la cinstea altarelor a tuturor celor care au fost apostoli ai temniţelor comuniste, închişi pentru credinţa lor în Iisus Hristos.

Un articol de de CLAUDIU PADUREAN

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572-pagina1.html#top_articol

Citește și

Martirii credintei in inchisorile comuniste

%d blogeri au apreciat asta: