Bogdan Duca (facebook.com)

Un amic a finalizat cu succes studiile doctorale în cadrul Universității București cu o temă despre Biserica Catolică. Lucrarea a fost coordonată de către Prof. univ. dr. Daniel Barbu. Preiau mai jos de pe blogul său http://romanianneocon.wordpress.com/   prezentarea susținută în timpul ceremoniei.

„Verdictul istoriei s-ar putea dovedi a fi acela că redeşteptarea conştiinţei sociale creştine a constituit singura realizare pozitivă a lui Karl Marx” reflecta Karl Popper despre tentaţia marxismului asupra gândirii sociale creştine. Această teză de doctorat, susţinută astăzi public, dă dreptate filosofului austriac, în sensul în care în secolul XX, sub impulsul marxismului, reflecţia şi acţiunile Bisericilor şi confesiunilor creştine au căpătat o prioritară dimensiune socială. Desigur, această temă se ocupă de un aspect particular al gândirii sociale creştine, doctrina socială a Bisericii Catolice, aşa cum este ea înţeleasă şi formulată începând cu secolul al XIX-lea. Dar puterea de influenţă a doctrinei sociale catolice asupra reflecţiei sociale creştine este un fapt deja demonstrat de o întreagă literatură de specialitate. Menţionăm doar faptul cumva anecdotic că unica lucrare de sinteză a magisteriului social ortodox apărută în România de după decembrie 1989 conţine şi enciclica Rerum novarum.
Teza de doctorat pe care o susţin public astăzi se desfăşoară pe două planuri. Unul din planuri (capitolele I- VI) urmăreşte cursul istoric al evoluţiei doctrinei sociale catolice din perioada pre-modernă până la ultima enciclică socială a papei Benedict al XVI-lea (Caritas in veritate). Aceste capitole încearcă să construiască şi o istorie paralelă între evoluţia doctrinei sociale catolice şi viaţa zbuciumată a marxismului, încercând să surprindă punctele de contact dar şi caracteristicile diverselor marxisme ce au putut influenţa sau nu catolicismul.
Această cercetare cronologică şi factuală a stat la baza descoperirii discontinuităţilor din interiorul magisteriului social catolic, discontinuităţi ce, în opinia mea, argumentată chiar de acest excurs istoric, au favorizat tentaţia marxismului. Aceste discontinuităţi, ce pot fi regăsite şi în istoria ecleziastică premodernă, afectând domenii teologice colaterale doctrinei sociale, precum ecleziologia şi dreptul canonic, par să jaloneze, în opinia mea, istoria Catolicismului, împărţind-o în epoci distincte.
Conciliul Vatican II, pregătit desigur de o întreagă evoluţie a magisteriului catolic de la papa Benedict al XV-lea încoace reprezintă ultima discontinuitate din istoria ecleziastică,accentuarea aspectului social al misiunii Bisericii, făcută de conciliu şi de cei ce au administrat şi continuă să administreze litera şi (mai ales) “spiritul” documentelor conciliare, făcând acest moment deosebit de important pentru subiectul acestei cercetări doctorale.
Pentru a demonstra această discontinuitate,am luat ca punct de reper tocmai enciclica considerată a fi Magna Charta a doctrinei sociale catolice, Rerum novarum şi pe autorul acesteia, papa Leon al XIII-lea. Am încercat să arăt caracterul conservator, loial Bisericii Catolice aşa cum fusese gândită la conciliul de la Trident, al magisteriului acestui pontificat care, departe de a propune ceva nou, insistă tocmai pe replierea în tradiţie. Considerat reformator din pricina enciclicei Rerum novarum, Leon al XIII-lea a fost nu doar autorul de facto al celebrului Syllabus, al predecesorului său, Pius al IX-lea, dar şi cel ce propune tomismul ca singură filosofie oficială a Bisericii Catolice. Chiar Rerum novarum este dovada felului în care, distingând între magisteriul normativ (loial jusnaturalismului) şi spiritualitatea ordinului dominican, din care sfântul Toma făcea parte, papa condamnă indirect, fără să nominalizeze, doctrina despre proprietate a doctorului angelic.
Abia pontificatul papei Benedict al XV-lea, sau mai precis condiţiile externe ce au particularizat acest pontificat (primul război mondial) forţează schimbarea perspectivei Bisericii Catolice asupra chiar rolului Sfântului Scaun în raport cu lumea. Benedict reia, în deplină armonie cu diplomaţia vaticană din acea vreme, loială doctrinei gelasiene, o viziune asupra catolicităţii mesajului magisterial.
Toată această perioadă, discursul social al Romei este dominat de o singură temă, vizibilă încă din secolul al XVIII-lea, denunţarea modernismului, înţeles ca o sumă a erorilor, şi erezie. Socialismul nu este condamnat decât din perspectiva dispreţului său faţă de proprietatea privată, subiect al dreptului natural pentru magisteriul catolic ca şi pentru materialismul său dialectic.
Quasi-sinonimia dintre modernism, liberalism şi progresism din secolul al XIX-lea, face ca socialismul, prin anti-liberalismul său, să poată fi privit dinspre Catolicism ca un posibil “tovarăş de drum”.
Revoluţia bolşevică, în primii săi ani, a fost privită de Roma cu un amestec de nelinişte şi speranţă: nelinişte faţă de politicile anti-clericale ale tânărului regim sovietic şi speranţă că acest anticlericalism, care a distrus oricum autocraţia ortodoxistă şi anti-catolică a Rusiei imperiale, nu este altceva decât un simplu şi trecător exces revoluţionar. Însă speranţa iluzorie va fi repede spulberată, Biserica Catolică fiind obligată să se confrunte direct cu ideologia comunistă pe care o condamnă ca fiind intrisec perversă (Pius al XI-lea).
Marxismul însuşi cunoaşte evoluţiile sale, multe dintre ele independent sau în relativă opoziţie faţă de comunismul bolşevic, condamnarea fermă a comunismului de către Pius al XI-lea şi excomunicarea comuniştilor catolici de către Pius al XII-lea, provocând, paradoxal înmulţirea posibilităţilor tentaţiei din perspectiva unor marxisme mai mult sau mai puţin imaginare (în sensul dat expresiei de Aron).
Nici comuniştii loiali Internaţionalei a IV-a nu au ignorat posibilităţile şi foloasele electorale ale colaborării pe linie socială dintre ei şi catolici. Politica mâinii întinse, propusă de Thorrez în Franţa, alăturarea în lupta de rezistenţă antinazistă a catolicilor şi comuniştilor, apariţia mişcării preoţilor muncitori, apariţia intelectualilor catolici progresişti care vedeau în Karl Marx un potenţial nou aristotel pentru o nouă scolastică catolică, sunt tot atâtea momente de întâlnire făcute în ciuda sau pur şi simplu întru ignorarea unui magisteriu ferm anti-comunist.
În perioada de după al doilea război mondial, Biserica Catolică este obligată să accepte despărţirea de propriul său copil politic: creştin-democraţia. Această doctrină politică ivită din deschiderea propusă de Pius al X-lea catolicilor italieni la începutul secolului XX, se înstrăinează tot mai mult de conservatorismul magisteriului papal, opţiunea pentru democraţie eclipsând definitiv pe cea pentru creştinism. Anii 50 acutizează această ruptură (mai ales după eşecul aşa-numitei “operaţiuni Sturzo”), divorţul fiind consfinţit de…..referendumul cu privire la divorţuri din Italia anilor 70.
Conciliul Vatican II va evita să condamne comunismul, în ciuda solicitării unei părţi a episcopatului catolic în acel sens. În atmosfera postconciliară ceea ce nu a fost condamnat a fost receptat ca fiind ceva acceptat. Discursul social catolic de la Vatican II a fost marcat de respingerea modernismului liberal, poziţiile condamnării fiind tot mai accentuat de stânga. Urmând unui trend remarcat de Alain Besancon ca având început în magisteriul social al papei Pius al XI-lea, doctrina socială catolică şi-a modificat substanţial raportarea la dreptul natural. Viziunea asupra proprietăţii a suferit astfel o transformare dramatică în documentele conciliare faţă de cea din timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea, de exemplu.
Condamnând modernismul liberal, de această dată identificat cu capitalismul, instrumentarul teoretic marxist a devenit interesant pentru teoreticienii sociali catolici. Acest fapt va genera în forma sa radicală (condamnată de Roma) teologia eliberării din America latină şi într-un mod mai moderat, va influenţa magisteriul social catolic de după anul 1989, când prăbuşirea lagărului socialismului real a făcut ca pericolul comunist să pară o poveste închisă.

Al doilea plan al tezei mele de doctorat este unul teoretic.

Citește continuare pe http://romanianneocon.wordpress.com/