Şcoala de analiză politică „Alexandru Duţu”
În perioada 24-30 septembrie 2011, Departamentul de Științe Politice, Relații Internaționale și Studii de Securitate al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bucureşti (FSPUB) organizează Şcoala de analiză politică „Alexandru Duţu”.
Şcoala de vară instituie în cadrul şi cu suportul FSPUB şi al Universităţii din Bucureşti un program interdisciplinar de studii de formare continuă destinată celor interesaţi de obţinerea de competenţe teoretice şi practice care să le completeze formaţia de bază şi să le ofere şansa unei cariere profesionale sau administrative în domeniul public sau privat.
Caracterul interdisciplinar al cursurilor oferite în cadrul Şcolii de vară de analiză politică decurge din reunirea într-o abordare generală unică a unor module care combină studii de ştiinţă politică, istorie cu matematică, statistică, simulare computaţională, inteligenţă artificială şi viaţă artificială. Tematica generală a ediţiei din 2011 este „Analiza, modelarea, simularea şi predicţia schimbărilor de mentalitate şi atitudine politică”. Această tematică generală acoperă mai multe domenii de studiu: domeniul ştiintelor politice şi sociale (istoria mentalităţilor, istoria administraţiei, diferitele tipuri de discriminare şi impactul acestora asupra mentalităţilor decizionale); teoria deciziei; domeniul ştiinţelor matematice şi informatice, ştiinţa calculatoarelor, ştiinţele artificialului.
Din 2011, pentru a omagia amintirea eminentului profesor Alexandru Duţu, a cărui carieră profesională se leagă în mod esenţial de crearea Facultăţii de Stiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, Şcoala de analiză politică a FSPUB (FSPUB School of Political Quantitative Analysis) îi va purta numele.
Mai multe informaţii despre organizarea şi programul evenimentului pot fi accesate aici.
Cursurile Şcolii de analiză politică „Alexandru Duţu” se vor desfăşura la sediul Facultăţii de Ştiinţe Politice din str. Spiru Haret nr. 8, Bucureşti.
Partajează asta:
Bogdan Duca, ”Tentaţia marxismului. Elemente marxiste în doctrina socială a Bisericii Catolice”
Bogdan Duca (facebook.com)
Un amic a finalizat cu succes studiile doctorale în cadrul Universității București cu o temă despre Biserica Catolică. Lucrarea a fost coordonată de către Prof. univ. dr. Daniel Barbu. Preiau mai jos de pe blogul său http://romanianneocon.wordpress.com/ prezentarea susținută în timpul ceremoniei.
„Verdictul istoriei s-ar putea dovedi a fi acela că redeşteptarea conştiinţei sociale creştine a constituit singura realizare pozitivă a lui Karl Marx” reflecta Karl Popper despre tentaţia marxismului asupra gândirii sociale creştine. Această teză de doctorat, susţinută astăzi public, dă dreptate filosofului austriac, în sensul în care în secolul XX, sub impulsul marxismului, reflecţia şi acţiunile Bisericilor şi confesiunilor creştine au căpătat o prioritară dimensiune socială. Desigur, această temă se ocupă de un aspect particular al gândirii sociale creştine, doctrina socială a Bisericii Catolice, aşa cum este ea înţeleasă şi formulată începând cu secolul al XIX-lea. Dar puterea de influenţă a doctrinei sociale catolice asupra reflecţiei sociale creştine este un fapt deja demonstrat de o întreagă literatură de specialitate. Menţionăm doar faptul cumva anecdotic că unica lucrare de sinteză a magisteriului social ortodox apărută în România de după decembrie 1989 conţine şi enciclica Rerum novarum.
Teza de doctorat pe care o susţin public astăzi se desfăşoară pe două planuri. Unul din planuri (capitolele I- VI) urmăreşte cursul istoric al evoluţiei doctrinei sociale catolice din perioada pre-modernă până la ultima enciclică socială a papei Benedict al XVI-lea (Caritas in veritate). Aceste capitole încearcă să construiască şi o istorie paralelă între evoluţia doctrinei sociale catolice şi viaţa zbuciumată a marxismului, încercând să surprindă punctele de contact dar şi caracteristicile diverselor marxisme ce au putut influenţa sau nu catolicismul.
Această cercetare cronologică şi factuală a stat la baza descoperirii discontinuităţilor din interiorul magisteriului social catolic, discontinuităţi ce, în opinia mea, argumentată chiar de acest excurs istoric, au favorizat tentaţia marxismului. Aceste discontinuităţi, ce pot fi regăsite şi în istoria ecleziastică premodernă, afectând domenii teologice colaterale doctrinei sociale, precum ecleziologia şi dreptul canonic, par să jaloneze, în opinia mea, istoria Catolicismului, împărţind-o în epoci distincte.
Conciliul Vatican II, pregătit desigur de o întreagă evoluţie a magisteriului catolic de la papa Benedict al XV-lea încoace reprezintă ultima discontinuitate din istoria ecleziastică,accentuarea aspectului social al misiunii Bisericii, făcută de conciliu şi de cei ce au administrat şi continuă să administreze litera şi (mai ales) “spiritul” documentelor conciliare, făcând acest moment deosebit de important pentru subiectul acestei cercetări doctorale.
Pentru a demonstra această discontinuitate,am luat ca punct de reper tocmai enciclica considerată a fi Magna Charta a doctrinei sociale catolice, Rerum novarum şi pe autorul acesteia, papa Leon al XIII-lea. Am încercat să arăt caracterul conservator, loial Bisericii Catolice aşa cum fusese gândită la conciliul de la Trident, al magisteriului acestui pontificat care, departe de a propune ceva nou, insistă tocmai pe replierea în tradiţie. Considerat reformator din pricina enciclicei Rerum novarum, Leon al XIII-lea a fost nu doar autorul de facto al celebrului Syllabus, al predecesorului său, Pius al IX-lea, dar şi cel ce propune tomismul ca singură filosofie oficială a Bisericii Catolice. Chiar Rerum novarum este dovada felului în care, distingând între magisteriul normativ (loial jusnaturalismului) şi spiritualitatea ordinului dominican, din care sfântul Toma făcea parte, papa condamnă indirect, fără să nominalizeze, doctrina despre proprietate a doctorului angelic.
Abia pontificatul papei Benedict al XV-lea, sau mai precis condiţiile externe ce au particularizat acest pontificat (primul război mondial) forţează schimbarea perspectivei Bisericii Catolice asupra chiar rolului Sfântului Scaun în raport cu lumea. Benedict reia, în deplină armonie cu diplomaţia vaticană din acea vreme, loială doctrinei gelasiene, o viziune asupra catolicităţii mesajului magisterial.
Toată această perioadă, discursul social al Romei este dominat de o singură temă, vizibilă încă din secolul al XVIII-lea, denunţarea modernismului, înţeles ca o sumă a erorilor, şi erezie. Socialismul nu este condamnat decât din perspectiva dispreţului său faţă de proprietatea privată, subiect al dreptului natural pentru magisteriul catolic ca şi pentru materialismul său dialectic.
Quasi-sinonimia dintre modernism, liberalism şi progresism din secolul al XIX-lea, face ca socialismul, prin anti-liberalismul său, să poată fi privit dinspre Catolicism ca un posibil “tovarăş de drum”.
Revoluţia bolşevică, în primii săi ani, a fost privită de Roma cu un amestec de nelinişte şi speranţă: nelinişte faţă de politicile anti-clericale ale tânărului regim sovietic şi speranţă că acest anticlericalism, care a distrus oricum autocraţia ortodoxistă şi anti-catolică a Rusiei imperiale, nu este altceva decât un simplu şi trecător exces revoluţionar. Însă speranţa iluzorie va fi repede spulberată, Biserica Catolică fiind obligată să se confrunte direct cu ideologia comunistă pe care o condamnă ca fiind intrisec perversă (Pius al XI-lea).
Marxismul însuşi cunoaşte evoluţiile sale, multe dintre ele independent sau în relativă opoziţie faţă de comunismul bolşevic, condamnarea fermă a comunismului de către Pius al XI-lea şi excomunicarea comuniştilor catolici de către Pius al XII-lea, provocând, paradoxal înmulţirea posibilităţilor tentaţiei din perspectiva unor marxisme mai mult sau mai puţin imaginare (în sensul dat expresiei de Aron).
Nici comuniştii loiali Internaţionalei a IV-a nu au ignorat posibilităţile şi foloasele electorale ale colaborării pe linie socială dintre ei şi catolici. Politica mâinii întinse, propusă de Thorrez în Franţa, alăturarea în lupta de rezistenţă antinazistă a catolicilor şi comuniştilor, apariţia mişcării preoţilor muncitori, apariţia intelectualilor catolici progresişti care vedeau în Karl Marx un potenţial nou aristotel pentru o nouă scolastică catolică, sunt tot atâtea momente de întâlnire făcute în ciuda sau pur şi simplu întru ignorarea unui magisteriu ferm anti-comunist.
În perioada de după al doilea război mondial, Biserica Catolică este obligată să accepte despărţirea de propriul său copil politic: creştin-democraţia. Această doctrină politică ivită din deschiderea propusă de Pius al X-lea catolicilor italieni la începutul secolului XX, se înstrăinează tot mai mult de conservatorismul magisteriului papal, opţiunea pentru democraţie eclipsând definitiv pe cea pentru creştinism. Anii 50 acutizează această ruptură (mai ales după eşecul aşa-numitei “operaţiuni Sturzo”), divorţul fiind consfinţit de…..referendumul cu privire la divorţuri din Italia anilor 70.
Conciliul Vatican II va evita să condamne comunismul, în ciuda solicitării unei părţi a episcopatului catolic în acel sens. În atmosfera postconciliară ceea ce nu a fost condamnat a fost receptat ca fiind ceva acceptat. Discursul social catolic de la Vatican II a fost marcat de respingerea modernismului liberal, poziţiile condamnării fiind tot mai accentuat de stânga. Urmând unui trend remarcat de Alain Besancon ca având început în magisteriul social al papei Pius al XI-lea, doctrina socială catolică şi-a modificat substanţial raportarea la dreptul natural. Viziunea asupra proprietăţii a suferit astfel o transformare dramatică în documentele conciliare faţă de cea din timpul pontificatului lui Leon al XIII-lea, de exemplu.
Condamnând modernismul liberal, de această dată identificat cu capitalismul, instrumentarul teoretic marxist a devenit interesant pentru teoreticienii sociali catolici. Acest fapt va genera în forma sa radicală (condamnată de Roma) teologia eliberării din America latină şi într-un mod mai moderat, va influenţa magisteriul social catolic de după anul 1989, când prăbuşirea lagărului socialismului real a făcut ca pericolul comunist să pară o poveste închisă.Al doilea plan al tezei mele de doctorat este unul teoretic.
Citește continuare pe http://romanianneocon.wordpress.com/
Partajează asta:
Mihail Neamțu în dialog cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea I
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea III
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea IV
Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea V
Partajează asta:
Ce a oferit lumii Biserica
Autor: pr. Andrew Pinsent
Traducere: Renata Oana
Sursa: Catholic Herald, 6 mai 2011
Introducere
Călugărul augustinian Gregor Mendel
Într-o dezbatere recentă, difuzată peste tot în lume de BBC, peste 87% din auditoriu a respins ideea că Biserica Catolică este o forţă pentru bine în lume. Chiar dacă apărătorii Bisericii s-au confruntat cu doi maeştrii ai retoricii, nu prea există îndoială că votul a reflectat o schimbare a atitudinii faţă de creştinism, în general, şi faţă de credinţa catolică, în particular. Ca să fim foarte sinceri, dacă până de curând eram consideraţi drăguţi, dar naivi, astăzi suntem din ce în ce mai des consideraţi răi. În consecinţă, cateheza şi apărarea eticii creştine sunt din ce în ce mai dificile.
Pentru a trata această provocare de la rădăcină, cred că este extrem de important să ne aducem aminte de măsura în care credinţa catolică este o forţă pentru bine în lume. Isus a spus: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” – până şi persoane din afara Bisericii i-au apreciat rodnicia. De exemplu, în 2007, Robert Wilson, un afacerist ateu, a oferit 22,5 milioane de dolari pentru învăţământul catolic din New York, afirmând că “fără Biserica Catolică, nu ar fi existat civilizaţia occidentală”.
Inspirat de viziunea lui Wilson, am lucrat recent cu pr. Marcus Holden, paroh în Ramsgate şi profesor la Maryvale, pentru a aduna exemple concrete ale contribuţiei extraordinare a culturii şi a gândirii catolice. În paragrafele de mai jos veţi găsi exemple ale acestei contribuţii, extrem de valoroase pentru cel care este întrebat: “Ce a făcut vreodată Biserica pentru noi?” O prezentare mai detaliată a roadelor pe care credinţa catolică le-a adus în acestea şi în multe alte domenii se găseşte în cartea “The Catholic Gift to Civilisation” (“Darul oferit de catolicitate civilizaţiei”), publicată în ianuarie 2011 de către Catholic Truth Society.
1. Lumina şi cosmosul
Lucrarea Opus Maius (1267) a călugărului fransciscan Roger Bacon (+1292), scrisă la cererea Papei Clement al IV-lea, a pus în mare parte bazele opticii în lumea latină. Primii ochelari au fost inventaţi în Italia în jurul anului 1300, mai apoi lentilele fiind folosite pentru telescoape şi microscoape. Multe persoane consideră că Galileo Galilei (+1642) a fost persecutat, dar uită circumstanţele în care s-au petrecut acele evenimente, sau faptul că a murit în patul său şi că fiica lui a devenit călugăriţă.
Calendarul Gregorian (1582), folosit acum în toată lumea, este rodul muncii unor astronomi catolicii; de asemenea, spectroscopia, descoperită de pr. Angello Secchi (+1878), a contribuit la dezvoltarea astrofizicii. Mai presus de toate, cea mai importantă teorie a cosmologiei moderne, Big Bang-ul, a fost inventată de un preot catolic, pr. Georges Lemaître (+1966), un fapt istoric care nu este menţionat aproape niciodată de BBC sau de cărţile de popularizare a ştiinţei.
2. Pământul şi natura
Civilizaţia catolică a contribuit în mod remarcabil la investigaţia ştiinţifică şi la realizarea hărţii pământului, oferind mari exploratori precum Marco Polo (+1324), Prinţul Henry Navigatorul (+1460), Bartolomeu Dias (+1500), Christopher Columb (+1506) şi Ferdinand Magellan (+1521). Departe de a crede că pământul era plat (o legendă neagră inventată în secolul al XIX-lea), lumea catolică a creat prima hartă ştiinţifică modernă: Padron Real, al cărei autor este Diogo Ribeiro (1527). Pr. Nicolas Steno (+1686) a fost fondatorul stratigrafiei, interpretarea straturilor de rocă, unul dintre principiile geologiei.
Jean-Baptiste Lamarck (+1829), un catolic francez, a dezvoltat prima teorie a evoluţiei, incluzând noţiunea transmutării speciilor şi un arbore genealogic. Călugărul augustinian Gregor Mendel (+1884) a pus bazele ştiinţei geneticii, pornind de la un studiu meticulos asupra transmiterii caracteristicilor la aproximativ 29.000 de plante de mazăre.
3. Filozofia şi teologia
Catolicismul consideră filozofia ca fiind intrinsec bună, şi este în mare măsură responsabil pentru punerea bazelor teologiei – aplicarea raţiunii la ceea ce a fost revelat în mod supranatural. Printre filozofii catolici importanţi se numără Sf. Augustin (+430), Sf. Toma d’Aquino (+1274), Sf. Anselm (+1109), Fericitul Duns Scotus (+1308), Suarez (+1617) şi Blaise Pascal (+1662). Între figurile recente se numără Sf. Edith Stein (+1942), Elizabeth Anscombe (+2001) şi Alasdair MacIntyre. Bazându-se pe faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al raţiunii şi al iubirii, catolicii au apărat caracterul ireductibil al persoanei umane la materie, principiul conform căruia fiinţele create pot fi cauza acţiunilor proprii, liberul arbitru, rolul virtuţilor pentru atingerea fericirii, binele şi răul obiective, legea naturală şi principiul non-contradicţiei. Aceste principii au avut o influenţă incomensurabilă asupra vieţii intelectuale şi a culturii.
4. Educaţia şi sistemul universitar
Probabil cea mai importantă contribuţie a civilizaţiei catolice în domeniul educaţiei a fost dezvoltarea sistemului universitar. Printre universităţile catolice timpurii se numără Bologna (1088); Paris (1150); Oxford (1167); Salerno (1173); Vicenza (1204); Cambridge (1209); Salamanca (1218-1219); Padova (1222); Napoli (1224) şi Vercelli (1228). Pe la jumătatea secolului al XV-lea (cu mai bine de 70 de ani înaintea Reformei) în Europa existau peste 50 de universităţi.
Multe dintre aceste universităţi, printre care şi Oxford, încă mai păstrează semne ale fondării lor catolice, cum ar fi curţile pătrate, realizate după modelul aşezămintelor monahale, arhitectura gotică şi numeroase capele. Începând din secolul al VI-lea, Europa catolică a dezvoltat ceea ce mai târziu s-au numit şcolile de gramatică, iar în secolul al XV-lea a produs presa de tipărit cu litere mobile, aducând educaţiei beneficii inestimabile. S-a estimat astăzi că şcolile Bisericii au educat peste 50 de milioane de studenţi în întreaga lume.
5. Arta şi arhitectura
Credinţa în Întrupare, Cuvântul care s-a făcut Trup şi Jertfa liturgică au fost principiile de bază ale extraordinarelor contribuţii catolice aduse artei şi arhitecturii. Printre acestea se numără: bazilicile maiestuoase din vechea Romă; lucrarea lui Giotto (+1337), care a iniţiat realismul în pictarea Staţiunilor franciscane ale Căii Crucii, ce au inspirat arta tridimensională şi drama; inventarea perspectivei liniare de către Brunelleschi (+1446) şi marile opere din perioada Renaşterii Înalte. Iată câteva dintre acestea: operele Fericitului Fra Angelico (+1455), astăzi sfântul patron al artei, precum şi operele inegalabile ale lui Leonardo da Vinci (+1519), Rafael (+1520), Caravaggio (+1610), Michelangelo (+1564) şi Bernini (+1680). Multe dintre operele acestor artişti, cum ar fi bolta Capelei Sixtine, sunt considerate între cele mai importante opere de artă ale tuturor timpurilor. Cultura catolică a pus şi bazele unor genuri arhitecturale: bizantin, romanic, gotic, înalt renascentist şi baroc. Statuia lui Cristos Răscumpărătorul din Brazilia şi Bazilica Sagrada Familia din Barcelona demonstrează faptul că credinţa este în continuare o sursă de inspiraţie pentru lucrări unice de artă şi arhitectură.
6. Legea şi jurisprudenţa
Reformele Papei Grigore al VII-lea (+1085) au stimulat întocmirea legilor Bisericii şi ale statelor europene. Aplicarea ulterioară a filozofiei în lege, împreună cu lucrările importante ale unor călugări precum Graţian, din secolul al XII-lea, au dat naştere primului corp de legi complet şi sistematic, în care toate părţile interacţionează pentru a forma un întreg. Această revoluţie a condus şi la înfiinţarea şcolilor de drept, prima fiind în Bologna (1088), în urma cărora a apărut profesiile în domeniul dreptului şi concepte precum “personalitate corporatistă”, fundamentul legal al multor tipuri de organisme din zilele noastre, cum ar fi universităţile, corporaţiile şi fondurile fiduciare. Principii legale precum “bună-credinţă”, reciprocitatea drepturilor, egalitatea în faţa legii, drept internaţional, proces cu juraţi, habeas corpus şi obligativitatea de a demonstra încălcarea legii dincolo de orice îndoială raţională, toate sunt rodul civilizaţiei şi jurisprudenţei catolice.
7. Limbile
Locul central pe care l-au ocupat limbile greacă şi latină în catolicism a facilitat alfabetizarea oamenilor de rând, deoarece alfabetul este mult mai uşor de învăţat decât simbolurile scrierii chinezeşti, de exemplu. Alfabetul latin a fost răspândit de misiunile şi explorările catolice şi este astăzi cel mai utilizat sistem de scriere alfabetică din lume. Tot catolicii sunt cei care au dezvoltat şi alfabetele armean, georgian şi chirilic, precum şi scrierile standard, cum ar fi minuscula carolingiană (din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea) şi minuscula gotică (din secolul al XII-lea). Catolicismul a oferit şi cadrul cultural pentru Divina Commedia, Cantar de Mio Cid şi La Chanson de Roland, lucrări autohtone care au avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării limbii italiene, spaniole şi respectiv franceze. Imnul Catolic al lui Caedmon din secolul al VII-lea este fără îndoială cel mai vechi text care mai există scris în limba engleză veche. Valentin Hauy (+1822), fratele Abatelui Hauy (preotul care a inventat cristalografia) a înfiinţat prima şcoală pentru nevăzători. Cel mai cunoscut elev al acestei şcoli, Louis Braille (+1852), a fost cel care a inventat sistemul internaţional de scriere pentru nevăzători, care astăzi îi poartă numele.
8. Muzica
Civilizaţia catolică stă la baza tradiţiei muzicale occidentale, care îşi trage seva din muzica liturgică evreiască. Cântul gregorian monofonic a apărut în secolul al VI-lea. Metodele de scriere a muzicii au determinat inventarea sistemului de notaţie muzicală (portativul), care a adus un beneficiu enorm pentru scrierea muzicii, şi a dispozitivului mnemonic ut-re-mi (“do-re-mi”) al lui Guido d’Arezzo (+1003). Începând din secolul al X-lea, şcolile catedralelor au dezvoltat muzica polifonică, care s-a extins mai târziu până la 40 de voci (Thomas Tallis, Spem in Alium) şi chiar 60 de voci independente (Alessandro Striggio, Missa Sopra Ecco).
Printre genurile muzicale care au luat naştere în mare măsură sau în întregime din civilizaţia catolică se numără imnul, oratoriul şi opera. Compozitorul Joseph Haydn (+1809), un catolic evlavios, este cel care a trasat dezvoltarea simfoniei şi a cvartetului de coarde. Patronajul Bisericii şi formele liturgice au modelat multe dintre lucrările lui Monteverdi (+1643), Vivaldi (+1741), Mozart (+1791) şi Beethoven (+1827). Tema principală a marii Simfonii nr. 8 a lui Gustav Mahler (+1911) este străvechiul imnul al Rusaliilor, Veni creator spiritus.
9. Statutul femeilor
Contrar prejudecăţilor populare, câteva femei extraordinare şi cu multă influenţă au reprezentat una dintre comorile civilizaţiei catolice. Credinţa a onorat mai multe femei sfinte, inclusiv unele declarate recent Doctori ai Bisericii, şi a educat mari călugăriţe precum Sf. Hilda (+680) (al cărei nume îl poartă Colegiul Sf. Hilda, din Oxford) şi Fericita Hildegard von Bingen (+1179), stareţă şi erudită. Împărăteasa Matilda (+1167), Eleanor d’Aquitaine (+1204) şi prima regină a Angliei, Mary Tudor (+1558), sunt câteva dintre femeile catolice deschizătoare de drumuri în domeniul politicii.
Tot în civilizaţia catolică au apărut multe dintre primele femei care au devenit oameni de ştiinţă şi profesoare: Trotula din Salerno, în secolul al XI-lea; Dorotea Bucca (+1436), profesoară la catedra de medicină a Universităţii din Bologna; Elena Lucrezia Piscopia (+1684), prima femeie care a primit titlul de doctor în filozofie (1678); şi Maria Agnesi (+1799), prima femeie care a ajuns profesoară de matematică, fiind numită de Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1750.
Articole similare
9 contribuții majore ale catolicilor în istorie
Partajează asta:
9 contribuții majore ale catolicilor în istorie
Catholic Herald a publicat în vara aceasta un material de sinteză care indică 9 domenii ale științei în care erudiții catolici și-au adus contribuția semnificativ.
Motivat de rezultatul dezolant al unui sondaj printre participanții la o dezbatere privind intervenția catolicilor în istorie, pr. Andrew Pinsent s-a hotărât să arate că „este extrem de important să ne aducem aminte de măsura în care credinţa catolică este o forţă pentru bine în lume.” Pinsent argumentează cu 9 domenii în care catolicii au avut o contribuție semnificativă: lumina și cosmosul; Pământul și natura; filozofia și teologia; educația și sistemul universitar; arta și arhitectura; legea și jurisprudența; limbile; muzica; statutul femeilor.
Iată câteva dintre elementele cu care au contribuit erudiții catolici:
– Lucrarea Opus Maius (1267) a călugărului fransciscan Roger Bacon (+1292), scrisă la cererea Papei Clement al IV-lea, a pus în mare parte bazele opticii în lumea latină.
– Calendarul Gregorian (1582), folosit acum în toată lumea, este rodul muncii unor astronomi catolici.
– Departe de a crede că pământul era plat (o legendă neagră inventată în secolul al XIX-lea), lumea catolică a creat prima hartă ştiinţifică modernă: Padron Real, al cărei autor este Diogo Ribeiro (1527).
– Călugărul augustinian Gregor Mendel (+1884) a pus bazele ştiinţei geneticii, pornind de la un studiu meticulos asupra transmiterii caracteristicilor la aproximativ 29.000 de plante de mazăre.
Sursa: http://www.semneletimpului.ro
Partajează asta:
Schimbare in conducerea IICCMER: Istoricul Cristian Vasile este noul director stiintific
Începând cu 15 septembrie 2011, printr-un acord stabilit cu Preşedintele Consiliului Ştiinţific al IICCMER, Prof. Vladimir Tismăneanu, Dr. Mihail Neamţu se retrage din activitatea executivă a Institutului. Motivaţia implică raţiuni de ordin personal, dl. Neamţu urmând să păstreze o relaţie de consecventă colegialitate şi parteneriat profesional cu personalul IICCMER.
Mihail Neamțu
Funcţia de Director Ştiinţific va fi preluată de Dr. Cristian Vasile (cercetător al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”). Numirea d-lui Vasile a fost făcută în conformitate cu HG Nr. 134 din 23 februarie 2010.
Cristian Vasile
Preşedintele Consiliului Ştiinţific şi Comitetul Director al IICCMER îi mulţumesc d-lui Mihail Neamţu pentru activitatea remarcabilă depusă în perioada 1 martie 2010-15 septembrie 2011 şi îi urează bun-venit d-lui Cristian Vasile – apreciat istoric, cunoscut publicului larg pentru volumele sale şi activitatea de cercetare în domeniul istoriei comunismului românesc.
Semnează în numele conducerii IICCMER,
Prof. Ioan Stanomir
Preşedinte Executiv
Sursa: http://www.crimelecomunismului.ro/
Partajează asta:
Senatul a respins obligativitatea uniformei școlare
Senatul a respins ieri propunerea introducerii unei ținute standard pentru fiecare școală în parte. Inițiativa deputatului PDL Cezar Preda a primit un vot categoric, de 91 împotrivă și doar 6 pentru.
Detalii pe http://www.semneletimpului.ro/
Partajează asta:
Ordinul MECDTS de clasificare a universitatilor a fost publicat in Monitorul Oficial
Ordinul Ministerului Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului Nr. 5.262/2011 privind constatarea rezultatelor clasificarii universitatilor a fost publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 637 din data de 9 septembrie 2011.
Citeste mai mult: http://www.avocatnet.ro/
Partajează asta:
Noi prevederi legislative impotriva plagiatorilor
A trecut oarecum neobservata modificarea si completarea orin ordonanta 28 din 31 august 2011, aparuta in MO 628 din 02 septembrie 2011, a Legii 206/2004, privind buna conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare.
Ordonanta contine prevederi extrem de dure impotriva plagiatorilor de meserie sau doar de ocazie, asa incat sper ca expunerea publica cat mai larga a prevederilor sale sa-i determine pe amatorii de „inspiratii” nelegale sa se gandeasca de doua ori inainte de a da „copy-paste”.
Abaterile de la buna conduita in activitatea de cercetare-dezvoltare sunt detaliate intr-un supliment de articol:
“Art. 21. –
(2) Abaterile de la normele de buna conduita prevazute la art. 2 lit. b), in masura in care nu constituie infractiuni potrivit legii penale, includ:
a) plagiatul;
b) autoplagiatul;
c) includerea in lista de autori a unei publicatii stiintifice a unuia sau mai multor coautori care nu au contribuit semnificativ la publicatie ori excluderea unor coautori care au contribuit semnificativ la publicatie;
d) includerea in lista de autori a unei publicatii stiintifice a unei persoane fara acordul acesteia;
e) publicarea sau diseminarea neautorizata de catre autori a unor rezultate, ipoteze, teorii ori metode stiintifice nepublicate;
f) introducerea de informatii false in solicitarile de granturi sau de finantare, in dosarele de candidatura pentru abilitare, pentru posturi didactice universitare ori pentru posturi de cercetare-dezvoltare.
Descrierea este mult mai ampla, amatorii o pot gasi aici.
Sursa: http://www.contributors.ro
Istorie Evanghelica 