Arhive etichetă: Galileo Galilei

Recomandări editoriale (7) Jean Sévillia, Incorectitudinea istorică


  1. Dacă vreți să știți cum stăm cu corectitudinea istorică vă recomand să citiți Incorectitudinea istorică, scrisă de Jean Sévillia, lucrare tradusă și în limba română la Editura Humanitas, București, 2012, 345 pagini.  Incorectitudinea istorică este o carte interesantă care își propune să demitizeze istoria, să prezinte lucrurile așa cum s-au întâmplat și nu așa cum credem noi că s-au întâmplat. Acesta este unul din motivele pentru care o recomand tuturor celor interesați de istorie, dar și celor care își dau seama că istoria nu este întotdeauna corectă. Am remarcat faptul că autorul are o poziție pro Biserica (referire în principal la Biserica Catolică), deci pro creștină, iar acest lucru se întâmplă într-un context în care este la modă, chiar recomandat, să ataci Biserica, să ataci creștinismul și să acorzi raționalismului, „libertății individuale” un loc proeminent.

În privința surselor am observat că acestea sunt consistente, recente, dar exclusiv în limba franceză, deci mai greu de verificat de către un necunoscător al limbii franceze, sau de o persoană care nu are acces la lucrările citate. Ca și istoric recomand ca informațiile din această carte să fie pe cât posibil verificate și cu alte surse.

Din ceea ce am citit până acum îmi dau seama de faptul că acestă lucrare este structurată pe mai multe subiecte/teme:

1. Isus cel din istorie și Cristos cel din credință. Este de fapt o discuție care atestă istoricitatea lui Isus având ca bază de  pornire cartea Codul lui Davinci, care este o ficțiune cu pretenție de realitate.

2. Ce le datorează Occidentul medieval arabilor, ce nu le datorează. Această parte tratează, abordează rolul arabilor și a civilizației islamice medievale în transmiterea culturii grecești și romane către Occidentul European pe parcursul Evului Mediu.

3. Galileo Galilei, Biserica și știința dorește să-l prezinte pe Galilei în contextul epocii și să arate că Biserica Catolică nu a fost împotriva lui și chiar Papa Urban VIII i-a luat apărarea și l-a scăpat de condamnarea la moarte permițându-i chiar continuarea activității științifice. Apare aici și informația că expresia Eppur si mouve (Și totuși se mișcă) nu aparține lui Galileo Galilei, ci este apocrifă fiind „născocită în 1757, la mai mult de un secol de la moartea astronomului, de către un pamfletar italian instalat la Londra, Giuseppe Baretti, care scrria pentru niște cititori englezi cărora le măgulea antipapismul.” (p.68) Wikipedia.org menționează că această expresie aparține lui Galilei, iar ca sursă este dat un tablou descoperit în 1911 și datat aproximativ 1643 or 1645. Cu toate acestea se menționează că ea este menționată pentru prima data în scris de către Giuseppe Baretti.

4. Colonizarea: este Franța vinovată?

5. Nu mai înțelegem Marele Război

6. Al doilea Război Mondial prin prisma Soluției Finale

7. Vaticanul împotriva lui Hitler

8. Creștinii și evreii de-a lungul istoriei

9. Identitate națională, identități franceze

10. Franța și Islamul: o lungă confruntare

Jean Sévillia, autorul faimosului eseu Corectitudinea istorică, revine acum cu pandantul acestuia, Incorectitudinea istorică. Sumarul cărții, la fel de bogat şi de incitant, include de data aceasta şi probleme controversate, prejudecați ideologice, tabuuri şi mistificări legate de istoria mare, a lumii: De ce oamenii au simțit uneori nevoia să fabrice un nou Isus, după gustul epocii? Care a fost cu adevărat contribuția arabilor în transmiterea cunoștințelor antice în Evul Mediu? Biserica a fost un obstacol în calea științei? Cine a profitat de pe urma colonizării? Cele două războaie mondiale au fost purtate în numele drepturilor omului? Într-un stil ferm, dar echilibrat şi dezinvolt, consacrat deja prin succesul cărților sale, Jean Sévillia construiește, pe baza unei documentări riguroase şi bogate, un traseu sigur pentru ieșirea din păienjenișul de piste false ale interpretării istoriei.

Coperta 4

„«Îmi urăsc istoria», pare să spună societatea noastră; însă această istorie este a noastră, şi nu putem trăi urându-ne. Dacă manipularea istoriei a existat întotdeauna, fenomenul a căpătat o întorsătură acută şi deosebită în cursul ultimelor decenii. Nu numai că figurile eroice şi momentele de glorie celebrate cândva au fost îngropate, dar privirea contemporană se focalizează asupra anumitor episoade. […] De ce atâta ură? De ce această ură de sine?“ (Jean Sévillia)

  Citeşte câteva pagini

http://www.humanitas.ro/humanitas/incorectitudinea-istorică

Incorectitudinea istorică este, pentru Jean Sévillia, o atitudine asumată de luptă împotriva unei corectitudini (istorice, politice, sociale) prost înțelese, prin care unii specialiști sau diletanți manipulează din ce în ce mai puternic în zilele noastre opinia publică pentru a orienta conform unor interese inaccesibile omului de rând. O carte – manifest pentru uzul celor care se simt exasperați de prea numeroasele discursuri mistificatoare ale începutului de secol XXI.

Interior coperta 3.

Am găsit și un articol din anul 2013 realizat de Dan Stanca în care acesta vorbește despre Jean Sévillia și cărțile sale traduse în limba română.

Jean Sevilla este un istoric francez de 60 de ani care prin tot ce a scris a șocat opinia publică europeană. Cărțile sale au apărut şi în românește şi s-au bucurat de aceeaşi audiență. Fiindcă lumea s-a săturat de clișee și de ideologizări ale momentului, o privire lucidă ca a autorului citat este mai mult decât necesară. „Incorectitudinea istorică“ este ultima sa carte tipărită de curând de Humanitas, care deja are parte de o receptare importantă. (…)

El nu admite să i se bage ceva omului pe gât şi să-l înghită ca atare fără să protesteze. Francezii, ca şi românii, deşi ei nu au avut parte de comunism, au fost siliţi să admită multe adevăruri „prefabricate“ cărora li s-au închinat precum unor falşi idoli, cum denunţa odinioară Francis Bacon. Şi această nouă lucrare a sa, după „Corectitudinea istorică“, „Corectitudinea morală“ şi „Terorismul intelectual“, se impune prin aceeaşi sinceritate bulversantă. Bunăoară, el se referă la falsa opinie potrivit căreia francezii au fost nişte colonizatori criminali. Dimpotrivă, colonizarea, în ciuda unor aspecte dure şi într-un fel explicabile, a reprezentat un fenomen civilizatoriu şi de fertilă comunicare între culturi diferite. Europenii nu au fost neapărat nişte acaparatori şi nici africanii sau asiaticii nişte inocenţi. A avut de fapt loc un proces de metisaj din care a luat naştere o altă populaţie, cu alte vederi decât până atunci. De asemenea, combatanţii din Primul Război Mondial nu trebuie priviţi ca simplă carne de tun pe care conducătorii de atunci au aruncat-o în luptă în scopuri imperialiste, cum ar spune marxistul. Într-un climat pacifist ca cel din prezent, ce s-a întâmplat este o oroare. Atunci însă, popoarele erau mult mai belicoase decât acum şi dorinţa de război era deplin autentică. Soldatul francez nu a plecat pe front „târât“ de mai-marii săi, ci convins că face bine. Un alt capitol al cărţii se referă la „mitul“ lui Galilei, la faptul că oamenii, în marea lor majoritate, văd în savantul din secolul XVII exact ceea ce nu este. Galilei nu a fost o victimă a bisericii precum Giordano Bruno. Şi nici Biserica Romano-Catolică nu a manifestat de la început tendinţe de frânare a cunoaşterii ştiinţifice. Adevărul este că Vaticanul nu i-a reproşat savantului viziunea heliocentrică, ci faptul că în sprijinul concepţiei sale nu putea să aducă dovezi. După cum şi Copernic la vremea lui, om de altminteri foarte cucernic, nu putea să dovedească ce gândea. Mai mult de atât. Oamenii de atunci, nu doar Biserica, erau atât de convinşi de poziţia centrală a Pământului în univers, încât orice le zdruncina o asemenea convingere era suspect de o gândire nesănătoasă. Jean Sevilla luptă împotriva clişeelor şi vrea să redea istoriei faţa ei adevărată. Viciem istoria fiindcă îi gândim epocile prin mentalitatea de acum şi nu ne putem pune în poziţia oamenilor şi a instituţiilor de atunci. Din cauza aceasta, istoricii falşi sunt aceia care în loc să respecte adevărul fac ideologie. Incorectitudinea istorică este o capcană în care cad cei mai mulţi, închipuindu-şi că singurul adevăr este acela care aparţine timpului lor.

See more at: http://ziarullumina.ro/incorectitudinea-istorica

Cartea poate fi cumpărată de pe:

 Libris.ro la prețul de  37.05  Lei

Libhumanitas.ro la prețul de 39 lei.

Reclame

Ce a oferit lumii Biserica


Autor: pr. Andrew Pinsent
Traducere: Renata Oana
Sursa: Catholic Herald, 6 mai 2011

Introducere

Gregor Mendel

Călugărul augustinian Gregor Mendel

 

Într-o dezbatere recentă, difuzată peste tot în lume de BBC, peste 87% din auditoriu a respins ideea că Biserica Catolică este o forţă pentru bine în lume. Chiar dacă apărătorii Bisericii s-au confruntat cu doi maeştrii ai retoricii, nu prea există îndoială că votul a reflectat o schimbare a atitudinii faţă de creştinism, în general, şi faţă de credinţa catolică, în particular. Ca să fim foarte sinceri, dacă până de curând eram consideraţi drăguţi, dar naivi, astăzi suntem din ce în ce mai des consideraţi răi. În consecinţă, cateheza şi apărarea eticii creştine sunt din ce în ce mai dificile.

Pentru a trata această provocare de la rădăcină, cred că este extrem de important să ne aducem aminte de măsura în care credinţa catolică este o forţă pentru bine în lume. Isus a spus: “După roadele lor îi veţi cunoaşte” – până şi persoane din afara Bisericii i-au apreciat rodnicia. De exemplu, în 2007, Robert Wilson, un afacerist ateu, a oferit 22,5 milioane de dolari pentru învăţământul catolic din New York, afirmând că “fără Biserica Catolică, nu ar fi existat civilizaţia occidentală”.

Inspirat de viziunea lui Wilson, am lucrat recent cu pr. Marcus Holden, paroh în Ramsgate şi profesor la Maryvale, pentru a aduna exemple concrete ale contribuţiei extraordinare a culturii şi a gândirii catolice. În paragrafele de mai jos veţi găsi exemple ale acestei contribuţii, extrem de valoroase pentru cel care este întrebat: “Ce a făcut vreodată Biserica pentru noi?” O prezentare mai detaliată a roadelor pe care credinţa catolică le-a adus în acestea şi în multe alte domenii se găseşte în cartea “The Catholic Gift to Civilisation” (“Darul oferit de catolicitate civilizaţiei”), publicată în ianuarie 2011 de către Catholic Truth Society.

1. Lumina şi cosmosul

Lucrarea Opus Maius (1267) a călugărului fransciscan Roger Bacon (+1292), scrisă la cererea Papei Clement al IV-lea, a pus în mare parte bazele opticii în lumea latină. Primii ochelari au fost inventaţi în Italia în jurul anului 1300, mai apoi lentilele fiind folosite pentru telescoape şi microscoape. Multe persoane consideră că Galileo Galilei (+1642) a fost persecutat, dar uită circumstanţele în care s-au petrecut acele evenimente, sau faptul că a murit în patul său şi că fiica lui a devenit călugăriţă.

Calendarul Gregorian (1582), folosit acum în toată lumea, este rodul muncii unor astronomi catolicii; de asemenea, spectroscopia, descoperită de pr. Angello Secchi (+1878), a contribuit la dezvoltarea astrofizicii. Mai presus de toate, cea mai importantă teorie a cosmologiei moderne, Big Bang-ul, a fost inventată de un preot catolic, pr. Georges Lemaître (+1966), un fapt istoric care nu este menţionat aproape niciodată de BBC sau de cărţile de popularizare a ştiinţei.

2. Pământul şi natura

Civilizaţia catolică a contribuit în mod remarcabil la investigaţia ştiinţifică şi la realizarea hărţii pământului, oferind mari exploratori precum Marco Polo (+1324), Prinţul Henry Navigatorul (+1460), Bartolomeu Dias (+1500), Christopher Columb (+1506) şi Ferdinand Magellan (+1521). Departe de a crede că pământul era plat (o legendă neagră inventată în secolul al XIX-lea), lumea catolică a creat prima hartă ştiinţifică modernă: Padron Real, al cărei autor este Diogo Ribeiro (1527). Pr. Nicolas Steno (+1686) a fost fondatorul stratigrafiei, interpretarea straturilor de rocă, unul dintre principiile geologiei.

Jean-Baptiste Lamarck (+1829), un catolic francez, a dezvoltat prima teorie a evoluţiei, incluzând noţiunea transmutării speciilor şi un arbore genealogic. Călugărul augustinian Gregor Mendel (+1884) a pus bazele ştiinţei geneticii, pornind de la un studiu meticulos asupra transmiterii caracteristicilor la aproximativ 29.000 de plante de mazăre.

3. Filozofia şi teologia

Catolicismul consideră filozofia ca fiind intrinsec bună, şi este în mare măsură responsabil pentru punerea bazelor teologiei – aplicarea raţiunii la ceea ce a fost revelat în mod supranatural. Printre filozofii catolici importanţi se numără Sf. Augustin (+430), Sf. Toma d’Aquino (+1274), Sf. Anselm (+1109), Fericitul Duns Scotus (+1308), Suarez (+1617) şi Blaise Pascal (+1662). Între figurile recente se numără Sf. Edith Stein (+1942), Elizabeth Anscombe (+2001) şi Alasdair MacIntyre. Bazându-se pe faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al raţiunii şi al iubirii, catolicii au apărat caracterul ireductibil al persoanei umane la materie, principiul conform căruia fiinţele create pot fi cauza acţiunilor proprii, liberul arbitru, rolul virtuţilor pentru atingerea fericirii, binele şi răul obiective, legea naturală şi principiul non-contradicţiei. Aceste principii au avut o influenţă incomensurabilă asupra vieţii intelectuale şi a culturii.

4. Educaţia şi sistemul universitar

Probabil cea mai importantă contribuţie a civilizaţiei catolice în domeniul educaţiei a fost dezvoltarea sistemului universitar. Printre universităţile catolice timpurii se numără Bologna (1088); Paris (1150); Oxford (1167); Salerno (1173); Vicenza (1204); Cambridge (1209); Salamanca (1218-1219); Padova (1222); Napoli (1224) şi Vercelli (1228). Pe la jumătatea secolului al XV-lea (cu mai bine de 70 de ani înaintea Reformei) în Europa existau peste 50 de universităţi.

Multe dintre aceste universităţi, printre care şi Oxford, încă mai păstrează semne ale fondării lor catolice, cum ar fi curţile pătrate, realizate după modelul aşezămintelor monahale, arhitectura gotică şi numeroase capele. Începând din secolul al VI-lea, Europa catolică a dezvoltat ceea ce mai târziu s-au numit şcolile de gramatică, iar în secolul al XV-lea a produs presa de tipărit cu litere mobile, aducând educaţiei beneficii inestimabile. S-a estimat astăzi că şcolile Bisericii au educat peste 50 de milioane de studenţi în întreaga lume.

5. Arta şi arhitectura

Credinţa în Întrupare, Cuvântul care s-a făcut Trup şi Jertfa liturgică au fost principiile de bază ale extraordinarelor contribuţii catolice aduse artei şi arhitecturii. Printre acestea se numără: bazilicile maiestuoase din vechea Romă; lucrarea lui Giotto (+1337), care a iniţiat realismul în pictarea Staţiunilor franciscane ale Căii Crucii, ce au inspirat arta tridimensională şi drama; inventarea perspectivei liniare de către Brunelleschi (+1446) şi marile opere din perioada Renaşterii Înalte. Iată câteva dintre acestea: operele Fericitului Fra Angelico (+1455), astăzi sfântul patron al artei, precum şi operele inegalabile ale lui Leonardo da Vinci (+1519), Rafael (+1520), Caravaggio (+1610), Michelangelo (+1564) şi Bernini (+1680). Multe dintre operele acestor artişti, cum ar fi bolta Capelei Sixtine, sunt considerate între cele mai importante opere de artă ale tuturor timpurilor. Cultura catolică a pus şi bazele unor genuri arhitecturale: bizantin, romanic, gotic, înalt renascentist şi baroc. Statuia lui Cristos Răscumpărătorul din Brazilia şi Bazilica Sagrada Familia din Barcelona demonstrează faptul că credinţa este în continuare o sursă de inspiraţie pentru lucrări unice de artă şi arhitectură.

6. Legea şi jurisprudenţa

Reformele Papei Grigore al VII-lea (+1085) au stimulat întocmirea legilor Bisericii şi ale statelor europene. Aplicarea ulterioară a filozofiei în lege, împreună cu lucrările importante ale unor călugări precum Graţian, din secolul al XII-lea, au dat naştere primului corp de legi complet şi sistematic, în care toate părţile interacţionează pentru a forma un întreg. Această revoluţie a condus şi la înfiinţarea şcolilor de drept, prima fiind în Bologna (1088), în urma cărora a apărut profesiile în domeniul dreptului şi concepte precum “personalitate corporatistă”, fundamentul legal al multor tipuri de organisme din zilele noastre, cum ar fi universităţile, corporaţiile şi fondurile fiduciare. Principii legale precum “bună-credinţă”, reciprocitatea drepturilor, egalitatea în faţa legii, drept internaţional, proces cu juraţi, habeas corpus şi obligativitatea de a demonstra încălcarea legii dincolo de orice îndoială raţională, toate sunt rodul civilizaţiei şi jurisprudenţei catolice.

7. Limbile

Locul central pe care l-au ocupat limbile greacă şi latină în catolicism a facilitat alfabetizarea oamenilor de rând, deoarece alfabetul este mult mai uşor de învăţat decât simbolurile scrierii chinezeşti, de exemplu. Alfabetul latin a fost răspândit de misiunile şi explorările catolice şi este astăzi cel mai utilizat sistem de scriere alfabetică din lume. Tot catolicii sunt cei care au dezvoltat şi alfabetele armean, georgian şi chirilic, precum şi scrierile standard, cum ar fi minuscula carolingiană (din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea) şi minuscula gotică (din secolul al XII-lea). Catolicismul a oferit şi cadrul cultural pentru Divina CommediaCantar de Mio Cid şi La Chanson de Roland, lucrări autohtone care au avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării limbii italiene, spaniole şi respectiv franceze. Imnul Catolic al lui Caedmon din secolul al VII-lea este fără îndoială cel mai vechi text care mai există scris în limba engleză veche. Valentin Hauy (+1822), fratele Abatelui Hauy (preotul care a inventat cristalografia) a înfiinţat prima şcoală pentru nevăzători. Cel mai cunoscut elev al acestei şcoli, Louis Braille (+1852), a fost cel care a inventat sistemul internaţional de scriere pentru nevăzători, care astăzi îi poartă numele.

8. Muzica

Civilizaţia catolică stă la baza tradiţiei muzicale occidentale, care îşi trage seva din muzica liturgică evreiască. Cântul gregorian monofonic a apărut în secolul al VI-lea. Metodele de scriere a muzicii au determinat inventarea sistemului de notaţie muzicală (portativul), care a adus un beneficiu enorm pentru scrierea muzicii, şi a dispozitivului mnemonic ut-re-mi (“do-re-mi”) al lui Guido d’Arezzo (+1003). Începând din secolul al X-lea, şcolile catedralelor au dezvoltat muzica polifonică, care s-a extins mai târziu până la 40 de voci (Thomas Tallis, Spem in Alium) şi chiar 60 de voci independente (Alessandro Striggio, Missa Sopra Ecco).

Printre genurile muzicale care au luat naştere în mare măsură sau în întregime din civilizaţia catolică se numără imnul, oratoriul şi opera. Compozitorul Joseph Haydn (+1809), un catolic evlavios, este cel care a trasat dezvoltarea simfoniei şi a cvartetului de coarde. Patronajul Bisericii şi formele liturgice au modelat multe dintre lucrările lui Monteverdi (+1643), Vivaldi (+1741), Mozart (+1791) şi Beethoven (+1827). Tema principală a marii Simfonii nr. 8 a lui Gustav Mahler (+1911) este străvechiul imnul al Rusaliilor, Veni creator spiritus.

9. Statutul femeilor

Contrar prejudecăţilor populare, câteva femei extraordinare şi cu multă influenţă au reprezentat una dintre comorile civilizaţiei catolice. Credinţa a onorat mai multe femei sfinte, inclusiv unele declarate recent Doctori ai Bisericii, şi a educat mari călugăriţe precum Sf. Hilda (+680) (al cărei nume îl poartă Colegiul Sf. Hilda, din Oxford) şi Fericita Hildegard von Bingen (+1179), stareţă şi erudită. Împărăteasa Matilda (+1167), Eleanor d’Aquitaine (+1204) şi prima regină a Angliei, Mary Tudor (+1558), sunt câteva dintre femeile catolice deschizătoare de drumuri în domeniul politicii.

Tot în civilizaţia catolică au apărut multe dintre primele femei care au devenit oameni de ştiinţă şi profesoare: Trotula din Salerno, în secolul al XI-lea; Dorotea Bucca (+1436), profesoară la catedra de medicină a Universităţii din Bologna; Elena Lucrezia Piscopia (+1684), prima femeie care a primit titlul de doctor în filozofie (1678); şi Maria Agnesi (+1799), prima femeie care a ajuns profesoară de matematică, fiind numită de Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1750.

http://lumea.catholica.ro

Articole similare

9 contribuții majore ale catolicilor în istorie

%d blogeri au apreciat asta: