Stelian Tănase „Cu filmele lui Sergiu Nicolaescu trecutul croit de propaganda regimului a căpătat un chip”
Politologul Stelian Tănase cu o analiză interesantă despre modul în care a fost modelat „omul nou”.
Comunismul dorea crearea unui om nou care să nu mai fie legat de valorile religioase sau politico – democratice, ci de cele comuniste. Impunerea modelului omului nou, preluat din creștinism și introdus în comunism, a fost o încercare de reconstrucție socială, ideologică și chiar religioasă a societății, în cazul de față a celei românești în a doua jumătate a secolului XX.
Iată acum două fragmente relevante din analiza „fenomenului Sergiu Nicolaescu” realizată de Stelian Tănase.
Cu filmele lui Nicolaescu trecutul croit de propaganda regimului a căpătat un chip. A fost o parte importantă din așa zisa epopee națională, care zidea cultul lui Ceaușescu. ” Omul nou” a fost modelat mai mult de asemenea filme spectaculoase decît de anostele plenare ale CC al PCR. Trebuia să credem că scenariul, ficțiunea de pe ecran era adevăr curat. Chiar așa se întîmplase în istorie. Ni se livra un drog. Pe scurt, Mihai Viteazu era de fapt Ceaușescu. (…)
Nicolaescu a fost o piese esențială în angrenajul propagandistic al regimului. Ceaușescu și-a dorit o epopee națională care să îl infățișeze ca pe un continuator al politicii domnitorilor, care să îi confere o anumită legimitate (lipsă). Îi oferea și un alibi despotismului său de tip feudal. Textele partidului le regăsim astfel rostite de multe personaje – de la Mihai Viteazu la Mircea cel Bătrîn, la comisarul Miclovan. etc. Un singur exemplu – sintagma “cu mîinile curate” este luată din plenara CC PCR din aprilie 1968, cînd Pătrășcanu a fost reabilitat. S-a pretins atunci de la tribună că trebuie să construim comunismul cu mîinile curate, nu cum o făcuse Dej, cu miinile pline de sînge. Ceaușescu era astfel înfățișat ca liderul care avea miinile curate. Replica este servită de Ilarion Ciobanu lui Nicolaescu in filmul cu același titlu Cu miinile curate într-un București care arăta ca un Chicago în timpul lui Al Capone. Asemenea ex. de mistificare sunt nenumărate în filmele lui Nicolaescu&Popovici. (…)
https://www.stelian-tanase.ro/omul-nou-eroul-din-epopeea-nationala/
Apariții editoriale (6)- Dan Cătănuş, Vasile Buga (editori), Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin. Stenograme, note de convorbire, memorii, 1944-1952
1. 1945, ianuarie 4. Extras din Jurnalul lui Gheorghi Dimitrov cu privire la întâlnirea dintre I.V. Stalin, Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gh. Apostol, de la sfârşitul lunii decembrie 1944.
Apariții editoriale (4) – Bogdan Emanuel Răduț, Cultele neoprotestante în statul socialist (1965-1990)
Semnalez celor interesați de istoria „neo-protestantismului la români” precum și de istoria comunismului românesc în ultima fază a acestuia (1965-1989), cartea istoricului și credinciosului Bogdan Emanuel Răduț, Cultele neoprotestante în statul socialist (1965-1990),
Cuvânt înainte de Virgil Achihai, Prefaţa de Alexandru Oşca, Editura Sitech, Craiova, 2012, 114 pag.
Lansarea cărții va avea loc la Conferinţa Naţională de Educaţie a Creştinilor după Evanghelie (BCER-UBCE) din 4-6 octombrie 2012, la Biserica Antiohia Bucureşti.
Istoricul Bogdan Emanuel Răduț a publicat o nouă carte despre cultele neoprotestante în spațiul românesc. După o primă carte intitulată Statul și Biserica în România comunistă. Între demnitate și compromis, carte care abordează în linii mari câteva din aspectele istoriei ecleziastice în perioada guvernării lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, autorul realizează în cadrul celei mai noi apariții editoriale, o privire retrospectivă a unei perioade zbuciumate și complexe din istoria evanghelicilor români; cea cuprinsă între anii 1965-1989. În ceea ce privește termenul de culte neoprotestante din titlu, cred că Emanuel Răduț l-a ales/acceptat tocmai pentru că este intrat în limbajul curent al românilor deși din punct de vedere religios el nu este chiar corect pentru a încadra toate cele patru denominațiuni „neoprotestante” din care autorul se referă la creștini după Evanghelie, baptiști și penticostali.
Trecând peste acest aspect consider că demersul său este unul util și necesar pentru istoria evanghelicilor din România, cartea constituindu-se într-un punct de plecare pentru cei care vor să aprofundeze tema în ansamblul său, sau doar anumite aspecte particulare care privesc toate cele trei culte ori numai unul dintre ele.
Perioada 1965-1989 este una în care din punct de vedere social și politic românii au trecut de la agonie la extaz. Deși termenul este un pic exagerat pentru a descrie și caracteriza cu exactitate perioada lui Nicolae Ceaușescu, prin folosirea acestei sintagme am avut în vedere faptul că se trece de la un început de liberalism și deschidere către Occident în plan economic și politic la o închidere în interior și cumva preluarea de la liberalii interbelicii a dictonului „prin noi înșine”. Deși societatea a trecut prin aceste etape au existat totuși și unele diferențieri notabile față de perioada anterioară, cea a lui Gheorghiu-Dej, respectiv renunțarea la teroarea care era omniprezentă în anii 50. Evoluția socială și politică și-au găsit un corespondent și în viața religioasă. Interesant de remarcat este faptul că în perioada de glorie a comunismului românesc cum a fost denumită perioada 1960/1964 – 1970/1973 evanghelicii s-au confruntat cu numeroase restricții printre care și arondarea bisericilor. Și iarăși interesant este faptul că atunci când situația politică începea să alunece către un naționalism din ce în ce mai accentuat și o exacerbare a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, evanghelicii și-au recăpătat și ca urmare a memoriului celor 50 de la începutul anilor 70 o serie din drepturile pierdute anterior. Tot anii 70, mai precis sfârșitul acestei decade aduce în atenția opiniei publice internaționale o mișcare de protest în rândul evanghelicilor români. Mișcarea de protest a purtat numele de ALRC (Comitetul Român pentru Apărarea Libertății Religioase și de Conștiință), comitete care milita pentru respectarea drepturilor religioase ale cultelor recunoscute din România așa cum erau ele stipulate în diferite acte și documente oficiale. După destrămarea acestui Comitet ca urmare a intervenției directe a organelor de Securitate, Departamentului Cultelor și a altor instituții, membrii marcanți ai acestuia Pavel Nicolescu, Nicolae Rădoi) s-au regrupat în Occident de unde difuzau în lumea liberă informații despre persecuțiile religioase din România. Anii 70 și 80 sunt cei ai dărâmării unor locașuri de rugăciune (vezi cazul Bisericii Baptiste din Dej care a fost dărâmată cu pușcăriași într-o sâmbătă dimineața pentru că muncitorii au refuzat să facă acest lucru sau cel al Bisericii Baptiste din Cluj construită din piatră roșie cu ferestre în stil neogotic, ale cărei cărămizi au fost folosite la o sală de sport care l-a scurt timp s-a dărâmat), dar și a extinderii sau construirii altora. Cluj Iris, Ferentari București, Sfânta Treime București (Iuliu Valaori) sunt câteva exemple de biserici baptiste care denotă faptul că statul avea o politică dualistă dărâmând pe de o parte și permițând ridicarea altor locașuri de închinare pe de altă parte. Fiindcă tot am pomenit de biserici se cuvine amintit aici – deși ieșim din sfera evanghelică- a sistematizării care a afectat Bucureștiul și ale sale biserici ortodoxe, multe din ele monumente arhitectonice.
Anii 80 au fost și cei ai întâlnirilor ecumenice care deși erau unele impuse de stat duceau în unele cazuri și la o colaborare între liderii locali ai cultelor respective.
Așadar România anilor 1965-1989 este una a contrastelor care s-a încheiat nu printr-o revoluție de catifea ca în Cehoslovacia ci cu una sângeroasă despre care se consideră că a fost mai degrabă o lovitură de stat. Să sperăm că timpul va dezvălui mai multe detalii despre acest eveniment precum și despre faptul că Dumnezeu a permis ca acea revoluție să aibă loc iar noi să ne bucurăm astăzi de libertate de exprimare și libertate religioasă, dovedite și de apariția cărții istoricului și fratelui de credință Bogdan Emanuel Răduț.
Emil Bodnăraș despre retragerea trupelor sovietice din România
Un articol de Dr. Radu Iroftei
Articolul de față reprezintă rodul cercetării prietenului meu, Radu Iroftei în arhivele britanice și reprezintă un punct de vedere inedit referitor la contextul retragerii trupelor sovietice din România. Referitor la acest aspect, cel al retragerii trupelor sovietice din România, am citit nu cu mult timp în urmă prefața academicianului Florin Constantiniu la cartea lui Liviu Țăranu despre Avram Bunaciu precum și ceea ce scria Liviu Țăranu în cartea amintită atunci când se referea la subiectul în discuție. Ambii istorici deplângeau lipsa unor informații din interior despre contextul retragerii trupelor sovietice, informații care ne sunt oferite acum grație articolului de față.
Deceniile șase-șapte ale secolului XX au însemnat pentru România, sub impactul destalinizării, primele inițiative în nume propriu pentru legitimare internațională și vizibilitate pe scena mondială. În diminuarea dependenței economice față de Moscova și pentru realizarea unei politici externe românești independente, retragerea trupelor sovietice din România reprezintă un factor important pentru actorii politici de la București. Pentru stabilirea împrejurărilor retragerii sovietice, arhivele britanice de la Kew Garden aduc importante informații.
Este cunoscută relatarea lui Silviu Brucan despre dialogul dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și N.S. Hrușciov în urma căruia liderul sovietic ar fi fost convins să retragă trupele sovietice din România. Potrivit lui Silviu Brucan, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi invocat incidentele dintre soldații sovietici și cetățenii români, precum și lipsurile în aprovizionare, fenomene atribuite de: „dușmanii noștri”, prezenței militare sovietice în România, „nouă asta ne face greutăți în muncă, iar vouă vă face rău – a spus Gheorghiu-Dej – ce îți trebuie toata chestia asta, la ce bun să ții aici atâția soldați sovietici?”.
Argumentele invocate de secretarul general al P.M.R l-ar fi convins pe Hrușciov, care potrivit aceleiași relatări, era în căutarea unor formule de destindere în relațiile cu Occidentul în urma reprimării sângeroase a revoluției ungare. „Nu trece mult – încheie Brucan relatarea lui – și Hrușciov îl cheamă la telefon pe Gheorghiu Dej, că a dat ordin de retragere a trupelor sovietice din România”.
În memoriile lui Hrușciov se găsește o relatare a discuției pe care liderul sovietic a avut-o cu Emil Bodnăraș subliniindu-se iritarea cu care a fost primită această propunere. Astăzi, dispunem de o relatare a lui Bodnăraș despre acest moment, ca și despre împrejurările în care Kremlinul a decis retragerea trupelor sovietice din România.
Articolul complet poate fi citit în numărul curent (martie 2012) al Revistei Istorie și civilizație.