23 august 1939 – fraternizarea Hitler-Stalin
Stupoare, incredulitate, perplexitate, soc: acestea au fost reactiile mondiale cand s-a anuntat ca Joachim von Ribbentrop, seful diplomatiei naziste, a sosit la Moscova si a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietica, pana atunci considerata arhi-inamicul fascismului. A fost o zi nefasta pentru toti prietenii libertatii. Cosmarul devenit realitate punea capat iluziilor despre URSS ca ”bastion” al rezistentei antifasciste.
Semnarea Pactului Molotov- Ribbentrop
După cum nota scriitorul Vasili Grossman in marele sau roman “Viata si destin”, dincolo de incongruentele ideologice, cele doua imperii totalitare impartaseau aceeasi ostilitate maniacala la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau constructii utopice expansioniste.
Partajează asta:
Patru reguli de supravietuire in comunism
Cele patru reguli de supravietuire in comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gandi. 2. Daca gandesti, nu vorbi; 3. Daca gandesti si vorbesti, nu scrie; 4. Daca gandesti, vorbesti si scrii, sa nu fii surprins… Ei bine, ultimii ani m-au facut sa ma intreb cum a fost posibila metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesionisti reali, multi trecuti prin stagii de pregatire jurnalistica in Occident, in negatia a ceea ce-ar trebui sa fie un ziarist onest. Ma voi opune intotdeauna oricarei ingradiri a libertatii de expresie, voi lupta pana la capatul zilelor mele pentru acest drept si pentru celelate libertati castigate cu atatea sacrificii.
Vladimir Tismăneanu, Apocalipsa valorilor: Mircea Cărtărescu despre noua „paternitate” și anti-intelectualism
Partajează asta:
50 de ani de la construcția Zidului Berlinului – foto
Cu 50 de ani în urmă, pe 13 august 1961 începea construcția Zidului Berlinului.
Spiegel Online prezintă o serie de materiale multimedia, rapoarte, mărturii, experiențe și fotografii legate de cel mai important simbol al Războiului Rece. Am ales 10 fotografii de arhivă care evocă istoria de la momentul primelor cărămizi la semnarea unificării celor două Germanii.
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/50-de-ani-de-la-constructia-Zidului-Berlinului-3990.html
Mai multe informații găsiți pe site-ul spiegel online în cadrul unor articole reunite sub genericul 50 Jahre Mauerbau
Partajează asta:
Zidul Berlinului: 50 de ani de istorie – video
Astăzi se împlinesc 50 de ani de când a fost ridicat Zidul Berlinului, care a împărţit oraşul în două până la căderea sa, noiembrie 1989. Peste 160 de oameni au murit încercând să treacă zidul şi peste 75.000 au fost încarceraţi pentru că au încercat să fugă.
La scurt timp după miezul nopţii, pe 13 august 1961, guvernul est-german a ordonat ca perimetrul de 155 km al Berlinului de Vest să fie închis cu sârmă ghimpată şi păzit de 40.000 de soldaţi est-germani. Primele elemente de beton au fost adăugate pe 15 august 1961. În următoarele luni a fost construită prima variantă a zidului. Un al doilea zid a fost adăugat în iunie 1962. Un zid de beton a fost adăugat în 1965, iar în 1975 a fost construit Grenzmauer75 (Zidul de Frontieră75), versiunea finală şi cea mai sofisticată.
Motivaţia era de a ţine la distanţă „Vestul fascist”. Dar toată lumea ştia că rolul său era să-i împiedice pe est-germani să emigreze. Între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, şi 1961, circa 3 milioane de oameni au plecat în Vest din Germania de Est. După 1961, nici măcar cei care erau foarte aproape de regim nu puteau călători uşor.
Fâşia morţii
„Fâşia morţii” era un teritoriu neutru între segmentul interior şi cel exterior al Zidului, patrulată de soldaţi cărora li se ordonase să folosească toate mijloacele disponibile pentru a împiedica oamenii să fugă. Estimările privind numărul celor morţi în timp ce încercau să fugă variază. Procurorii din Berlin spun că 169 de oameni au murit astfel între 13 august 1961 şi 9 noiembrie 1989, din care 136 împuşcaţi şi 33 ucişi de mine. Unul dintre grupurile care reprezintă victimele a avansat cifra de 239, care include multe decese ce au ieşit la iveală abia după căderea zidului. Ultimul cetăţean est-german împuşcat în timp ce încerca să treacă zidul este Chris Gueffroy, în februarie 1989. Un alt est-german, Winfried Freudenberg, a murit în încercarea de a trece zidul cu un balon, pe 8 martie 1989.
http://www.adevarul.ro/actualitate/Zidul_Berlinului-_50_de_ani_de_istorie_0_534547061.html
Partajează asta:
Richard Wurmbrand despre comunism și religie
Comunismul este suflarea morții asupra religiei
Richard Wurmbrand
Partajează asta:
Recurs la memorie: Muzeul National al Dictaturii Comuniste din Romania
Ideea Muzeului National al Dictaturii Comuniste din Romania este formulata explicit in propunerile legate de memorializare din Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii din Romania (editia Humanitas, 2007, p. 777). Raportul Final a fost asumat prin semnatura proprie de toti membrii Comisiei (intre care domnii Radu Filipescu, Sorin Iliesiu, N. Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Stelian Tanase, Alexandru Zub, spre a-i numi doar pe cativa). Reproduc asadar propunerea :
“Infiintarea, in colaborare cu Academia Civica, AFDPR, CNSAS, IICCR, Institutul de Istorie ‘A. D. Xenopol’, Institutul de Istorie ‘Nicolae Iorga’, Institutul de Istorie ‘George Barit’, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din Romania. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi in egala masura un loc de memorie si unul al afirmarii valorilor societatii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu stiintific numit de Presedintele tarii. Pe langa Muzeu ar fi necesara crearea unui centru de documentare destinat informatiei publice,cu acces neingraadit, in care sa fie colectionate documente esentiale pentru intelegerea fenomenului comunist, a universului concentrationar, a propagandei ca mijloc de constrangere spirituala”. (…)
Memorializarea catastrofei comuniste, pedagogia nationala pe care o reprezinta eforturi precum Memorialul de la Sighet ori acest preconizat Muzeul National nu sunt nicicum chestiuni de ambitie personala ori de avantaj politic pentru pentru o grupare sau alta. Ele transcend zonele orgoliilor personale, a emotiilor si animozitatilor “umane, prea umane”, ci privesc insasi sansa unei comunitati de a-si salva identitatea prin recuperarea si pastrarea unei memorii nefalsificate. Un asemenea Muzeu ar servi neindoios binelui public.
Read more on
http://tismaneanu.wordpress.com
Partajează asta:
Pastorul Vasile Talpoș considerat un element fanatic – religios
Pastorul și profesorul universitar Vasile Talpoș a împlinit astăzi 69 de ani și se află încă în perioada de refacere după o suferință grea. Pentru mai multe detalii vezi articolele de pe site. În cadrul acestui articol ne vom referi la un aspect mai puțin cunoscut din viața pastorală a acestuia, anume a faptului că a fost supravegheat de către Securitate. Relevant în acest sens este un document din anul 1973 al Securității prin care era analizată oportunitatea avizării pozitive a cererii de participare la un congres baptist în Elveția. Caracterizarea și poziția „privilegiată” cu organele statului transpar prin intermediul rândurilor de mai jos.
TALPOȘ VASILE
Pastor baptist născut la 23 iulie 1942 în comuna Bocșa, Sălaj, (…) neîncadrat politic, pastor la biserica baptistă din Iris Cluj, a fost invitat la un congres baptist din Elveția pentru data de 18-22 iulie 1973.
Dat fiind faptul că susnumitul este un element fanatic – religios, fapt ce ar putea fi influențat în sens negativ de unele elemente ostile regimului nostru în străinătate sau el să-și creeze legături cu elemente necorespunzătoare din rândul cultelor, considerăm necesar ca acesta să nu primească viza pentru a participa la Congresul baptist, mai ales că nu este chemat printre invitații oficiali ai cultului.
Organele – Direcția – au comunicat că și ei opinează ca Talpoș Vasile să nu primească aviz pentru a pleca la congresul baptist din Elveția.
Propunem să nu se aprobe avizarea pentru plecarea în Elveția.
Mr. Lăzăroiu Nicolae
21.VIII.1973
Partajează asta:
Cum va arăta Muzeul Comunismului din România
Acum o săptămână, PDL a anunţat că se va înfiinţa Muzeul Comunismului lângă Parcul Carol, în Hala Filaret.
Pentru asta vor intra în reorganizare administrativă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus de Vladimir Tismăneanu, şi Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 (IRRD), înfiinţat de Ion Iliescu.
Astfel va apărea o singură instituţie de cercetare, ataşată muzeului. Ion Iliescu a reacţionat la această iniţiativă acuzândcă este vorba despre o „ticăloşie ordinară”, care nu urmăreşte altceva decât să desfiinţeze Institutul Revoluţiei Române. Într-un interviu RL, Vladimir Tismăneanu a explicat cum o să arate Muzeul Comunismului şi cum se va înţelege cu viitorii lui colegi, pe care îi numeşte „comunişti luminaţi”.
De ce se înfiinţează abia acum?
V.T.: Muzeul este prioritate. Este incredibil că au trecut 22 de ani fără un astfel de muzeu. În decembrie 2006, una dintre propunerile Comisiei Prezidenţiale era înfiinţarea unui muzeu naţional al comunismului. Această propunere a fost asumată de preşedinte.
Nu credeam atunci că va fi atât de dificilă crearea acestuia, întâmpinarea atâtor piedici: birocraţie şi absenţa iniţiativei politice. Peste 50% din români sunt în favoarea acestui muzeu, conform sondajelor de la finele anului 2010. Există şi sprijin exterior, de la Bruxelles la Washington.
De ce este nevoie de acest muzeu?
V.T.: Memoria este un organism viu şi are nevoie de hrană – altfel se atrofiază. Un muzeu de acest gen nu trebuie să fie doar o colecţie de exponate împietrite, ci o experienţă vie care să meargă mână în mână cu investigarea crimelor comunismului.
Sunt muzee în toate ţările ex-comuniste. Care va fi abordarea celui românesc?
V.T.: Noi vrem să demonstrăm că a fost o dictatură globală. Tânărul care va vizita muzeul trebuie să înţeleagă de ce-ul acestei dictaturi – nu era o dictatură ca oricare alta, ci una care dorea să creeze Omul Nou, să schimbe sistemul de gândire umană.
Balticii au muzeele experienţei totalitare.
La Budaesta e Casa Terorii, centrată pe teoare şi represiune. Fără să diminuăm dimensiunea de represiune, vrem să arătăm ce era Partidul.
În Polonia nu există încă un muzeu naţional, ei au mai multe muzee locale. Nu mi se pare o idee rea nici aceasta.
Ce expoziţii vor fi?
V.T.: Anual se vor face expoziţii, timp de 5 ani, după care se va stabili o colecţie permanentă.
Prima expoziţie va avea tematica „Omul Nou – construct al socialismului”. Vor urma: colectivizarea, geografia represiunii şi organizaţiile de masă (precum UTC). Ideea e să fie un muzeu dinamic, apropiat de modelul Tate din Marea Britanie: o hală artistică.
Se cunosc deja exponatele?
V.T.: Da, însăşi arhitectura muzeului a fost realizată pornind de la obiectele care vor fi expuse. Există un catalog întreg cu exponate pentru prima colecţie, alcătuit de curatori care, din 2009, au cercetat muzeele din Bucureşti, Iaşi, Cluj – au făcut fotografii obiectelor din depozite şi arhive. La intrare s-ar putea să apară o murală cu Lenin care întâmpina Armata Roşie la intrarea în Bucureşti. Vor fi şi videoproiecţii, ale unor artişti contemporani români.
De ce Hala Filaret?
V.T.: Bucureştiul, în pofida aparenţelor, nu are multe spaţii potrivite pentru un astfel de muzeu. Hala Filaret întruneşte numeroasele condiţii necesare: localizare, temperatură, spaţiu şi alte detalii. Problemele vor fi cauzate de faptul că este unul dintre terenurile cele mai dorite din Bucureşti, aflat în prezent în proprietatea Ministerului Economiei.
De ce nu Palatul Parlamentului?
V.T.: S-a discutat şi această versiune, dar sălile care ne-au fost puse la dispoziţie nu puteau acomoda tipul de muzeu pe care îl dorim. Erau fie probleme de spaţiu, fie de umiditate sau temperatură. Plus că Palatul Parlamentului este el însuşi un exponat, iar exponatul şi muzeul nu pot fi unul şi acelaşi.
Se poate face muzeul în plină criză economică?
V.T.: Criza s-a atenuat, iar costurile muzeului nu mi se par mari, mai ales dacă se va recurge la strângere de fonduri. Există totodată fonduri europene care pot fi folosite în această direcţie.
A existat la un moment dat iniţiativa unui regretat om de ştiinţă, Claudiu Matasa, fost deţinut politic, consul onorific al României în Florida. El a dorit să doneze 100.000 dolari pentru înfiinţarea unui muzeu, în jurul anului 2005, dar nu a avut cui.
Cum aşa?
V.T.: Suma a fost oferită Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, condus de Marius Oprea la acel moment. Fiindcă nu exista o structură instituţională potrivită, Institutul nu putea primi banii. Astfel, Claudiu Matasa a plecat pe lumea cealaltă mâhnit că a oferit o sumă şi nu a avut cine să o primească.
Continuarea aici
Partajează asta:
Credinciosii nu trebuie socotiti oameni buni
Într-unul din documentele Direcțiunii Generale a Securității Poporului Timișoara (DGSP) din noiembrie 1949 am găsit următoarea formulare:
„O greutate de care se izbește munca în acest domeniu (referire la domeniul informativ) constă în faptul că lucrează în acest resort și tov. care ei înșiși nu au lichidat propriile lor prejudecăți religioase. Chiar dacă nu se ajunge la descoperirea tov în cauză / la D.R.S.P. Cluj, tov. de la S.J.S.P. Făgăraș – citat de Slt. Lărăoanu de la D.R.S.P. Brașov – etc. / nu luptă cu destulă hotărâre, (împotriva religiei și a convingerilor religioase), socotind că credincioșii sunt oameni buni”
ACNSAS, fond Documentar 1945-1950
Consider că din punct de vedere al cercetătorului și al celui care caută să înțeleagă regimul comunist, această formulare este relevantă datorită presupoziției de la care se pleacă în document. Aceea că toți credincioșii sunt răi, fapt care explică și modul de relaționare a instituției Securității cu Biserica. Cu toate acestea existau și persoane, după cum se amintește și în text care aveau o altă gândire decât cea a regimul ateist, gândire care se urmărea a fi impusă cadrelor din aparatul de partid și de stat precum și oamenilor simplii la nivelul societății.
Partajează asta:
Greva foamei la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti
Istoria nu este una liniară și nici una care să reflecte doar elementele pozitive. Ca și alte domenii, și cel religios a fost unul cu lumini și umbre care trebuiesc analizate împreună pentru a descoperii adevăratele sensuri ale acțiunilor instituțiilor sau persoanelor care reprezentau acele instituții.
Instaurarea regimului comunist a adus cu sine o anumită normalizare a relațiilor dintre culte, dar a determinat și răsturnarea valorilor pe care era construită vechea societate precum și promovarea unor oameni noi care să implementeze directive venite de la puterea seculară. Un exemplu în acest sens este și cel al lui Constantin Bălgrădeanu, pastor și secretar al Cultului Creștin Baptist, Uniunea Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R. Din documentele consultate (mai puțin cele de la C.N.S.A.S.) rezultă clar că el a fost omul Securității în cadrul cultului, așezat în funcția de secretar cu ocazia Congresului Uniunii Baptiste din anul 1955, la sugestia și presiunile reprezentanților Ministerului Cultelor.
În cadrul acestui articol nu mă voi referi la modul în care Bălgrădeanu a fost folosit de către autorități pentru a transpune în practică diferitele directive ale Statului prin care se urmărea restrângerea activității religioase, ci la un caz mai puțin cunoscut, respectiv o grevă a foamei care a avut loc la Seminarul Teologic Baptist din București în anul 1957, și al cărei inițiator a fost. Înainte de a prezenta un pasaj edificator din memoriul pastorului Jean Staneschi, care era la momentul respectiv director al Seminarului Teologic Baptist, aș dori să menționez că acțiunea lui Bălgrădeanu, descris ca o persoană arogantă și fără a da dovadă de milă creștină în relațiile cu semenii, avea ca scop subminarea autorității și prestigiului directorului Seminarului cu care s-a aflat în conflict. Memoriul la care facem referire, a fost redactat de către Jean Staneschi, în contextul în care, Departamentul Cultelor prin intermediul Directorului Gheorghe Nenciu (director în cadrul instituției menționate și nu al acesteia), i-a retras recunoașterea atât din funcția de pastor cât și din funcțiile administrative deținute la momentul respectiv.
„C. Bălgrădeanu a instigat pe elevi împotriva conducerii Seminarului la greva foamei. Faptul s-a petrecut astfel:
În seara de 27 februarie 1957, s-a prezentat la mine-scrie Jean Staneschi-, o delegație de elevi, din fiecare clasă câte unul, în frunte cu fr. Ieremia Găvăgină, care mi-a cerut să schimb bucătăreasa seminarului. Le-am spus că am și angajat o nouă bucătăreasă, care-și va lua serviciul în primire peste o zi sau două. I-am rugat să păstreze liniștea și ordinea, și elevii mi-au promis.
Însă șeful delegației, fr. Ieremia Găvăgină, ieșind de la mine, s-a dus deadereptul la locuința fratelui C. Bălgrădeanu de la parter (Martor ocular e fratele Radu Cruceru, păstor la Bis. Baptistă din Turnu Măgurele, care mi-a comunicat cazul), și ieșind de acolo, a început imediat propaganda între elevi de a refuza a doua zi mâncarea . (Martor: Ilie Lazău, absolv. anului III.)
A doua zi la 28 februarie 1957, dis-de dimineață, fr. C. Bălgrădeanu a plecat pentru 24 de ore în provincie. Jumătate din elevi nu au băut ceaiul de dimineață, iar o parte din ei au lipsit în mod ostentativ de la cursuri.
Pe scara blocului B. la intrarea în clasele I și IV., prof. Popa N. Petre, mi-a spus textual: „Greva e opera lui Bălgrădeanu!” și în repetate rânduri. Același lucru mi l-a spus și fratele Bunaciu Ioan, profesor și secretar al Seminarului.”
