Conferința Este Dumnezeu absent?

Creștin sau necreștin, mai devreme sau mai târziu cu toții ne gândim la această întrebare. Pentru a afla mai multe, te invităm să participi la conferința Diakonia. La acest eveniment avem ca invitați formația Excelsior și echipa de închinare a bisericii Diakonia. De asemenea, vom urmări o scurtă pantomimă și vom asculta o expunere care își propune să răspundă la întrebarea: Este Dumnezeu absent?
Vino și tu, Duminică 27 Octombrie în sala bisericii noastre din str. Mașina de Pâine nr. 67, orele 18:00!
http://biserica-diakonia.ro/noutati/341-conferinta-este-dumnezeu-absent
Pe site-ul stiricrestine.ro se menționează ca invitați formația Excelsior și corul reunit al tinerilor creștini după Evanghelie din București.
Concursul de poezie POEME PENTRU VIAȚĂ – premierea câștigătorilor

Invitație la conferința internațională „Credința într-o epocă a secularizării“
În perioada 22-23 noiembrie 2013, Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din București, în colaborare cu Council for Research in Values and Philosophy organizează conferința „Credința într-o epocă a secularizării“.
22-23 noiembrie 2013
Facultatea de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București
Tematică
Secularizarea este un fenomen spiritual, cultural și socio-politic complex, care se răspândește neîncetat în unele părți ale lumii prin intermediul mass-media și al globalizării. El implică un stil de viață și o mentalitate specifice acestuia, practic fără nicio referire la Transcendență. Pentru unii, secularizarea este sinonimă cu „moartea lui Dumnezeu“ prevestită de Nietzsche și alți gânditori contemporani. Pentru alții, secularismul este exilul credinței, o libertate radicalizată, în care adevărul deine relativ, iar bunăstarea materială este elogiată, în timp ce calitatea interacțiunii umane este neglijată, iar valorile umane fundamentale se degradează. Într-un context secularizat, Dumnezeu nu mai este menționat în discursul public al fostelor comunități creștine. Valorile moștenite din tradiția Bisericii nu mai sunt importante. Mulți creștini caută și improvizează noi modalități de a trăi, iar credința autentică nu mai este la îndemână. Unii se tem, alții chiar renunță la speranță. Totuși, unii privesc secularizarea ca provocare providențială ce trebuie gestionată cu optimism și curaj, căutând noi căi de actualizare a valorilor credinței și ale Scripturii.
Conferința de față își propune să examineze izvoarele secularizării: ideologiile politice ale ultimelor două secole, globalizarea, autosecularizarea Bisericii în urma Conciliului Vatican II, teologia eliberării, filosofia resentimentului etc.
De asemenea, se dorește explorarea unor direcții noi de conceptualizare a credinței, precum și de trăire a acesteia într-un context secularizat, astfel încât credința să poată înceta să se dilueze și mai mult, fiind, dimpotrivă, experimentată în mod autentic și integral.
Se primesc propuneri din partea cercetătorilor ce activează în domeniile de mai jos (care vor fi publicate într-un volum):
— metafizică și fenomenologia religiilor;
— teologie fundamentală și teologie antropologică;
— filosofia culturii și dialog intercultural;
— sociologie și istoria religiilor;
— teologie politică și dialog stat-Biserică;
— rolul și poziția credinței în regimurile politice recente.
Limbi
Română, engleză și franceză.
Contact
Vă rugăm, trimiteți, până la 18 octombrie a.c., rezumate de cca 200-300 cuvinte și un scurt CV pe adresa:
Conf. univ. dr. Gabriela Blebea Nicolae
Facultatea de Teologie Romano-Catolică
Str. Gen. Berthelot, nr. 19
010164, București, Romania
gabriela.blebea.conference@gmail.com
Organizare
În timpul conferinței, se va asigura cazarea și masa. Participanții își vor acoperi cheltuielile de transport.
Relația dintre Evanghelie și cultură

Printre interesele mele se numără și aspectele legate de metodologia cercetării și a realizării unei lucrări științifice. La recomandarea bunului meu prieten, Dragoș Predescu, am cumpărat cu ceva timp în urmă și citit cartea părintelui profesor Daniel Benga, Metodologia cercetării științifice în Teologia istorică, Editura Sofia, București, 2005, 224 pagini. Recomand această lucrare tuturor celor interesați de tema amintită mai sus și în mod particular de teologia istorică.
Revenind de curând asupra textului am revăzut o însemnare care m-a ajutat să înțeleg mai clar faptul că între Evanghelie și cultură există o relație de interdependență. Profesorul Daniel Benga menționa că „între Evanghelie și cultură există o dialectică. Cultura nu poate rămâne în afara Evangheliei deoarece nu are sens în ea însăși, chiar dacă uneori poate exprima unele adevăruri cu privire la spiritul uman. Evanghelia este singura care poate transfigura cultura. La rândul ei, Evanghelia nu poate ajunge la persoanele umane decât prin intermediul culturii, avându-se în vedere contextul cultural specific fiecărui neam. Altfel spus, cultura fără Evanghelie rămâne pe pământ, iar Evanghelia fără cultură nu poate fi comunicată oamenilor.”
Maxima zilei – 31 iulie 2013

Orice epocă, cu cât e mai triumfătoare, cu atât e mai fragilă.
Andre Scrima, Funcția critică a credinței, Editura Humanitas, București, 2011, p. 128.
Conferință mondială pan creștină de la Moscova 1982 – măsuri întreprinse de Securitate

„În perioada 10-20 mai 1982, va avea loc la Moscova o conferință mondială pan creștină la care vor participa peste 2.00 de personalități cultice din toate continentele, pentru a dezbate aspecte privind antrenarea organizațiilor religioase la lupta împotriva înarmărilor atomice și pentru prevenirea unui nou război mondial[1].Din țara noastră va participa o delegație formată din 10 reprezentanți ai cultelor (șefi de culte, mitropoliți, episcopi) condusă de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române[2].Au fost întreprinse măsuri pentru cunoașterea atitudinii și preocupărilor prelaților români care vor participa la conferință, în scopul prevenirii eventualelor acțiuni de natură să prejudicieze interesele R.S. România.”
Mărturie Silvia Tărniceriu (partea 1-4)
Dincolo de bariere 8.1 – Mărturie Silvia Tărniceriu (partea 1)
În partea I, Silvia vorbește despre copilăria ei, despre percepția creștinilor evanghelici (numiți pocăiți) în societatea comunistă cu referire la școală. La școală li se spunea că Dumnezeu este un mit, ceva ireal.
Dincolo de bariere 8.2 – Mărturie Silvia Tărniceriu (partea 2)
Dincolo de bariere 8.3 – Mărturie Silvia Tărniceriu (partea 3)
Dincolo de bariere 8.4 – Mărturie Silvia Tărniceriu (partea 4)
Recomandări
MĂRTURIE SILVIA TĂRNICERIU (07.10.2012) – O VIAȚĂ DE SLUJIRE ÎN 30 DE MINUTE
Duminică, 7 octombrie 2012, cu prilejul deschiderii festive a anului universitar 2012-2013 a Institutului Teologic Baptist la Biserica Creștină Baptistă Golgota din București, am avut prilejul și onoarea să ascult o mărturie extraordinară a unui om care a umblat și umblă alături de Dumnezeu. […]
Cu acel prilej am realizat și o fotografie împreună.

Pentru a înțelege mai bine umblarea sa cu Dumnezeu vă invit să vizionați înregistrarea video. Sunt 27 de minute, însă aceste minute înglobează în ele o viață de slujire și misiune.
Andreea Lupşor, Luther și reforma protestantă (Rev. Historia)
Articol preluat din Revista Historia
Martin Luther a fost una dintre cele mai importante și influente personalități istorice ale epocii moderne timpurii. Profesorul de teologie, devenit figura centrală a reformei protestante, a influențat radical – prin învățăturile sale – nu doar istoria Europei, ci și Biserica Catolică, ce a trebuit ea însăși să recurgă la o reformă (Contrareforma) pentru a-și salva autoritatea. În plus, mișcarea protestantă inițiată de Luther a contribuit enorm la declinul limbii latine ca limbă de cult în țările europene, aceasta lăsând loc limbilor naționale.
Cele 95 de teze:
1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus „Pocăiţi-vă!” a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă.
2. Acest cuvânt [„căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi anume ca mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.”
3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii.
4. Pedeapsa păcatului durează tot atât ura de sine (adică adevărata căinţă interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului.
5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate sau prin
aceea a canoanelor.
6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar rămâne, cu siguranţă, neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului. […]
20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor pedepselor” nu iartă cu adevărat „toate pedepsele,” ci doar pe cele impuse de el […]
21. Predicatorii indulgenţelor se înşeală când spun că prin indulgenţele papilor omul e dezlegat de orice pedeapsă şi izbăvit.
27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată ce banii cad în cutie, că sufletul zboară [din Purgatoriu] […]
32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.
36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a vinovăţiei, chiar şi fără scrisori de iertare.
38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chiar[ ignorate, căci ele reprezintă, după cum am spus, o proclamare a iertării divine […]
50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale […]
62. Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu […]
75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o nebunie.
82. Papa este prea crud dacă având într-adevăr puterea de a elibera toate sufletele din Purgatoriu, nu acordă gratis sufletelor în suferinţă ceea ce dă pe bani sufletelor privilegiate.Cele 95 de teze
De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes., Ed. Alexandru-Florin Platon si Laurenţiu Rădvan. Iaşi: Ed. Polirom, 2005, p.463-464.
Refuzul lui Luther de a abjura la Dieta de la Worms
Dar dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct atunci răspunsul meu lipsit de întorsături este următorul: Să fiu biruit prin mărturii ale Scripturii sau prin argumente pertinente – căci eu nu dau crezare numai papei sau conciliile, fiind limpede că adeseori aceştia s-au înşelat sau s-au contrazis –şi atunci, fiind eu biruit prin scrierile sfinte ce-mi sunt prezentate, conştiinţa mea este prinsă de cuvântul Domnului. Fără de aceasta nici nu pot şi nici nu vreau să abjur nimic, fiind anevoios, dăunător şi periculos să acţionezi contrar conştiinţei . Eu nu pot să fac altfel. Aici stau. Să-mi ajute Dumnezeu! Amin
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 140
Idei de bază ale doctrinei luterane – predică rostită de Luther la Erfurt (1521)
[…] Adevărata pietate constă în două feluri de fapte: acelea făcute pentru alţii, care sunt cele corecte, şi cele făcute pentru noi înşine, care sunt neimportante […] Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la Sfântul Iacob, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face altceva de felul acesta. Asemenea fapte nu înseamnă totuşi nimic şi trebuie cu totul desfiinţate. Reţineţi aceste cuvinte: nici una din faptele noastre nu are vreo putere. […]
Păcatele noastre îşi au obârşia în Adam, şi deoarece Adam a mâncat mărul, noi am moştenit păcatul de la el. Dar Hristos a nimici moartea de dragul nostru, pentru ca noi să putem fi mântuiţi prin faptele sale, care sunt străine nouă, şi nu prin ale noastre.
Dar stăpânirea papei ne-a tratat pe toţi împreună cu totul altfel. A făcut reguli despre postit, rugăciune şi mâncatului untului, astfel încât, cine ţine poruncile papei va fi mântuit şi cine nu va fi al diavolului. Acesta a fermecat poporul cu închipuirea că bunătatea şi mântuirea stau în propriile noastre fapte. Dar eu vă spun că nimeni dintre sfinţi, oricât de sfinţi ar fi fost, nu şi-ar fi găsit mântuirea prin propriile fapte […] De aceea, ascultaţi-mă bine: aceasta este pricina pentru care mântuirea nu stă în propriile noastre fapte, de orice ar fi ele, şi nu poate fi atinsă fără credinţă. [….]
Dacă vrem să avem credinţă, trebuie să credem Evanghelia, pe Pavel, etc. şi nu scrisorile de autoritate ale papei sau decretalele, ci mai degrabă să ne ferim de ele ca de foc. Pentru că orice vine de la papă strigă: daţi, daţi şi dacă refuzaţi, atunci sunteţi ai diavolului […]
Pricina pentru care lumea este atât de stricată şi în greşeală este că de multă vreme n-au mai fost adevăraţi predicatori. Sunt probabil trei mii de preoţi, printre care nu se pot găsi patru buni – Dumnezeu să aibă milă de noi în această ruşine strigătoare la cer! Si atunci când găseşti un predicator bun, el trece prin Evanghelie cu uşurinţă, şi o continuă cu o povestire, […] sau amestecă în ea ceva din dascălii păgâni, Aristotel. Platon, Socrate şi alţii, care sunt toţi împotriva Evangheliei şi de asemenea împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu au avut cunoştinţă de lumina pe care o avem noi. […]
Astfel încât copii cresc în rătăcire; ei merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi ascultarea slujbei. Aceasta este greşeala predicatorilor. […]
Cineva ar putea să vină şi să întrebe: Nu trebuie să mai ţinem deloc legile făcute de oameni? Sau nu putem să postim şi să ne rugăm, şi aşa mai departe, atâta timp cât ţinem drumul drept? Răspunsul meu este că acolo unde se găsesc adevărata iubire creştină şi credinţa, orice ar face omul este meritoriu; şi fiecare poate face ceea ce doreşte, atâta vreme cât nu caută fapte, care nu-l pot mântui.
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 141-142
Scrisoarea despre tălmăcirea Bibiliei
Ştiu foarte bine, şi papistaşii o ştiu mai puţin decât dobitocul morarului, de cât meşteşug, de câtă sârguinţă, înţelepciune şi minte e nevoie ca să tălmăceşti bine; căci ei nici n-au încercat. Proverbul spune: cine clădeşte la marginea drumului, găseşte mulţi sfătuitori. Aşa îmi merge şi mie. Aceia care niciodată n-au putut vorbi cumsecade, cu atât mai puţin să tălmăcească, sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Şi dacă i-aş fi întrebat cum s-ar tălmăci în nemţeşte primele două cuvinte din Mat. 1 liber generationis, nici unul n-ar fi ştiut să spună nici pâs; şi viclenii de ei, judecă chiar cartea în întregime. Aşa a păţit şi Sfântul Ieronim.
Şi ca să mă întorc la subiect, dacă papistaşul vostru vrea să pălăvrăgească de pomană, spuneţi-i pe scurt aşa: Doctorul Martin Luther vrea să fie aşa, şi spune: Sic volo, sic jubeo, sit pro ratione voluntas! Căci nu vrem să fim nici elevii, nici discipolii papistaşilor, ci stăpânii şi judecătorii lor, vrem să ne grozăvim şi noi o dată; şi după cum Pavel se laudă faţă de sfinţii lui turbaţi, vreau şi eu să mă laud faţă de aceştia. Sunt ei doctori? Eu de asemenea. Sunt învăţaţi? Şi eu. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu.
Şi eu am să mă laud mai departe „Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii. Ei nu pot. Eu pot tălmăci, ei nu pot. Pot citi Biblia, ei asta nu pot; eu pot să mă rog, ei nu pot. Şi ca să intru în amănunte: Eu cunosc dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă. Şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l înţelege pe Aristotel. Şi de s-ar găsi unul dintre ei toţi, care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu de asemenea, tot atât de bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc; şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în arta lor, un oaspete, care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casalor, şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu eu. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că cuiele din potcoavă sunt de fier.
Acesta e răspunsul la prima voastră întrebare, şi vă rog să nu răspundeţi, ferească Dumnezeu, la plângerile zadarnici ale acestor măgari decât atât: aşa vrea Luther, şi el zice că e un doctor, mai presus decât toţidoctores din toate locurile unde stăpâneşte papa. Şi aşa să rămână. De-acum înainte am să-i dispreţuiesc cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă.
Mi-am dat osteneala să tălmăcesc cât mai bine, curat şi lămurit în nemţeşte. Şi ni s-a întâmplat adesea să căutăm un singur cuvânt 14 zile, chiar trei, patru săptămâni şi câteodată tot nu l-am găsit. La Iov am lucrat, M. Philipp, Aurogallus şi eu, astfel încât uneori în patru zile n-am putut termina decât trei rânduri. Mai bine aşa, căci acum e gata şi e tălmăcit, îl poate citi şi pricepe oricine, poate trece cu privirea peste trei, patru pagini, fără măcar să se împiedice de vreo greutate. Dar nici nu-şi dă seama ce pietroaie şi ce buturugi au fost aici, pe când acum treci peste ele ca pe o scândură dată la rindea. A trebuit să asudăm şi să ne căznim mult pentru a înlătura din drum astfel de pietroaie şi de buturugi, încât acum mergi uşor pe acel drum. E uşor să ari, după ce ogorul a fost curăţat. Dar să smulgă copacii şi beţele din pământ şi să pregătească ogorul ,asta nu vrea nimeni. De altfel, să nu te aştepţi la vreo mulţumire. Doar însuşi Dumnezeu, cu soarele lui, cu cerul şi pământul, ba chiar cu jertfirea fiului său, n-a primit nici o mulţumire; aşa e şi aşa rămâne lumea, naiba s-o ia, că de schimbat nu vrea să se schimbe.
Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte, pentru că mi-am pus în cap să tălmăcesc în nemţeşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă, uită-te la gura lor cum vorbesc ei şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti, şi atunci au să vadă că le vobreşti nemţeşte.
Chiar Christos spune: ex abundentia cordis os loquitur, dacă m-aş lua după măgari, m-aş ţine de litere şi aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura. Spune-mi, oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce înseamnă pentru un german abundenţa inimii? Aşa nu vorbeşte nici un german, fie că vrea să spună că cineva are o inimă prea largă, fie că are prea multă inimă. Dar chiar şi aşa şi tot n-ar fi bine tălmăcit. Căci abundenţa inimii nu e nemţeşte, e tot atât de puţin cât şi abundenţa casei, abundenţei sobei, abundenţa băncii: ci mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină gura îi vorbeşte. Asta înseamnă o germană bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o totdeauna.
Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte […]
Şi ce să mai lungesc vorba despre tălmăcire! Dacă ar fi să spun toate pricinile şi gândurile mele despre fiece cuvânt, desigur aş avea de scris un an. Am aflat eu acum cât meşteşug, câtă osteneală şi trudă cere tălmăcirea, de aceea nu rabd drept judecător şi dojenitor vreun măgar sau vreun catâr papistaş care n-a încercat să tălmăcească nicicând. Cui nu-i place tălmăcirea mea, n-are decât s-o lase în plata Domnului; naiba să-i mulţumească cui nu-i e pe plac şi care o schimbă fără ştirea şi voia mea. Dacă trebui e schimbată, am s-o schimb eu însumi.
Ed. Cornelia Comorovski, Literatura Umanismului şi Renaşterii, vol. 2, p. 64-67.
Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1521 către Spalatin)
Pentru numele lui Dumnezeu, cei din Wittenberg vor da soţii până şi călugărilor! Mie, cel puţin, niciodată!
Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1524 către Spalatin)
În dispoziţia în care m-am aflat până acum şi-n care mă aflu încă, nu-mi voi lua o soţie. Nu pentru că nu mi-ar cere-o trupul şi sexul; nu sunt nici de lemn, nici de piatră; spiritul meu însă nu este îndreptat spre căsătorie atâta timp cât zilnic aştept moartea şi supliciul destinat ereticilor.
Mă aflu în mâna lui Dumnezeu ca orice creatură căreia îi poate schimba şi reschimba pornirile inimii, pe care o poate ucide sau o poate menţine în viaţă în orice oră şi-n orice minut […] Nu te mira că nu mă însor, eu, îndrăgostitul pe care-l denigrează toţi!”
Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1526 către Schuldorp)
Şi eu m-am căsătorit, şi chiar cu o călugăriţă. Aş fi putut să mă abţin, căci nu aveam motive speciale ca să mă hotărăsc. Am făcut-o ca să-l sfidez pe Diavol cu toţi solzii de pe el, pe cei care-mi făceau dificultăţi, pe principii şi episcopii care-s destul de nebuni pentru a interzice clericilor să se căsătorească. Şi aş fi foarte dispus să provoc un scandal şi mai mare dacă aş găsi ceva care să-i placă foarte mult lui Dumnezeu, iar pe ei să-i scoată din sărite!
[…]
Luther despre principi (scrisoarea din 1521 către Spalatin)
Mai întâi, nu voi suporta ceea ce-mi spui, că principele [electorul Frederic] nu mai vrea să se scrie contra celui din Mainz [Albrecht de Brandenburg] şi să fie tulburată pacea politică. Mai bine să vă pierd pe toţi, pe tine, chiar pe Principe şi pe toată lumea! Am rezistat în faţa papei care l-a creat pe cel din Mainz, şi acum să cedez în faţa creaturii sale? Vorbeşti despre aur: nu trebuie tulburată pacea publică; dar suporţi ca el să tulbure pacea eternă a lui Dumnezeu prin faptele sale nelegiuite şi sacrilegiile care duc la pierzanie? Încă o dată nu, Spalatin, încă o dată nu, Principe. În interesul turmei lui Hristos şi pentru a servi de exemplu şi altora, să ne opunem din toate puterile acestui lup devorator.
Discuţie dintre Luther şi Melanchton consemnată de jurnalul lui Anton Lauterbach (iunie 1538)
Lauterbach: Oare câţi dascăli vor fi urmaţi în secolul următor?
Luther: Confuzia va ajunge la culme. Nimeni nu va voi să se lase guvernat de opinia sau autoritatea altcuiva. Fiecare va dori să fie propriul său rabin – vedeţi-i deja pe Osiander, Agricola…câte scandaluri vor urma, câtă risipire! Cel mai bine ar fi ca principii, printr-un conciliu, să prevină o asemenea nenorocire; dar papiştii n-ar fi de acord; se tem foarte tare de lumină!
Melanchton: Oh, să dea Domnul ca principii şi statele să se înţeleagă asupra unui conciliu şi a unei formule de împăcare în privinţa doctrinei şi ceremonialului, interzicând fiecăruia să se îndepărteze de ele fără o bază anume, scandalizându-l pe celălalt! Da, e de trei ori lamentabilă faţa Bisericii noastre, mascată cu un asemenea strat de slăbiciuni şi scandaluri!
Fragmentele sunt preluate din Lucien Febvre, Martin Luther, un destin
BIBLIOGRAFIE
- Andrei Oţetea. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968. Capitolul VIII. Reforma(p. 249-282)
- Lucien Febvre. Martin Luther, un destin. Bucureşti: Ed. Corint, 2001. Capitolul 3. Retragerea în sine (p. 161-216)
- Erik. H. Erikson. Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther.Editura Trei, 2001. Capitolele VII şi VIII Credinţă şi mânie şi Epilog 212-254.
- Keit Randell. Luther şi Reforma în Germania. Bucureşti: Ed. All, 2002.
Convingerea care poate schimba istoria unei națiuni. Convertirea lui Adoniram Judson
Date biografice preluate de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Adoniram_Judson
Adoniram Judson, Jr. (August 9, 1788 – April 12, 1850) was an American Baptist missionary, who served in Burma for almost forty years. At the age of 25, Adoniram Judson[1] became the first Protestant missionary sent from North America[2] to preach in Burma. His mission and work led to the formation of the first Baptist association in America, inspired many Americans to become or support missionaries, translated the Bible into Burmese, and established a number of Baptist churches in Burma.
Articol preluat de pe http://www.semneletimpului.ro
La vârsta la care, astăzi, cei mai mulți tineri încă locuiesc cu părinții și încearcă să stoarcă fiecare picătură hedonistă din adolescența pe care și-o întârzie cât de mult mai pot, Adoniram Judson se îmbarca spre Burma, fiind primul misionar protestant trimis în afara țării de America de Nord. Se întâmpla în 1814, când Judson avea 25 de ani.
Adoniram Judson s-a născut în Massachusetts, în 1788, în familia unui pastor congregaționalist, însă avea să părăsească credința în care a fost crescut. Unii biografi spun că lucrul acesta s-ar fi întâmplat după ce l-a cunoscut pe Jacob Eames, un deist devotat scepticismului. Judson și Eames au devenit prieteni foarte buni, iar schimbul de idei dintre ei l-a determinat pe Adoniram să devină tot mai pasionat de filosofia franceză. În anul care a urmat absolvirii facultății, Adoniram Judson a deschis o școală pentru fete și a redactat două manuale (de gramatică și matematică). Alții relatează accentuând mai mult suferința pe care i-a provocat-o moartea surorii lui mai mici. În jurnalul lui, Judson nota în seara de 13 septembrie 1796, că după ce tatăl lui i-a dat vestea că Mary a murit, s-a gândit imediat la ultima predică a tatălui, cea în care spunea că până și bebelușii trebuie să hotărască să devină creștini, altfel ajung în iad. „Mesajul lui nu mi-a sunat drept atunci, însă acum m-a înfuriat. Am devenit atât de furios pe tata și credințele lui, încât l-am respins pe Dumnezeu. Nu voiam să am nimic de-a face cu Dumnezeul pe care Îl descria tatăl meu, acel Dumnezeu care putea să o trimită pe surioara mea nevinovată în iad.”
Paradoxal, tot un deces a fost și acela care l-a întors pe Adoniram Judson la credință. Într-o noapte din timpul unei călătorii într-un oraș micuț, Judson a fost cazat la un han, în singura cameră care mai era disponibilă la acel moment: una în vecinătatea unei camere în care se afla un om pe moarte. Auzind respirația grea a celui ce trăgea să moară, Judson s-a descoperit încolțit de întrebări: „Este omul acesta pregătit să moară? Asta e tot ce contează acum. Eu sunt?”. Însă vocea prietenului lui Jacob Eames îi răsuna ironic în minte: „Serios, Judson? Chiar atât de slab ești? Chiar ai fost lider de promoție la Universitatea Brown? Și te sperii de niște superstiții religioase?” Judson a pendulat toată noaptea între frică și rușinea de a-i fi frică, până ce gemetele din camera alăturată s-au oprit. Apoi a reușit să adoarmă. A doua zi, dimineață, Judson s-a trezit eliberat de frământările de cu o noapte în urmă și s-a dus la recepție să se intereseze ce se întâmplase cu omul din camera de lângă. „A murit” a fost răspunsul sec pe care i l-a dat recepționerul. „Știți cine era?” a investigat Judson. „Da, Un tânăr student la o facultate din Providence. Se numea Eames, Jacob Eames.”
Paralizat de veste, Judson a mai zăbovit în han câteva ore bune. Mai târziu avea să scrie despre acel moment: „Pierdut. Prin moarte, Jacob Eames a fost pierdut – irevocabil pierdut. Pierdut pentru prietenii lui, pentru lume, pentru viitor. Pierdut ca o pală de fum care se pierde în infinitatea aerului. Dacă opiniile lui Eames erau adevărate, nici viața nici moartea lui n-aveau niciun sens… Dar dacă Eames greșise? Dacă Scripturile aveau dreptate și Dumnezeul personal există?… „
În 1808, în timp ce urma cursurile seminarului teologic Andover, Judson a hotărât să își consacre viața lui Dumnezeu și, în ultimul an de facultate, a devenit misionar. Pasiunea lui pentru salvarea oamenilor din necredința care i-ar fi putut duce în iad l-a motivat puternic pe tânărul Judson să călătorească în afara continentului american și să ducă Evanghelia celor care nu o cunoșteau. Așa a ajuns în India, dar mai ales în Burma, unde avea să stea 33 de ani înainte să revină în America pentru o scurtă perioadă de timp. Judson a murit în Burma, în 1850, lăsând în urma lui o moștenire incontestabilă. Când a sosit în Burma, și-a fixat ca obiectiv să traducă Biblia în birmaneză și să formeze o biserică de 100 de membri până va muri. La moartea lui, reușise să traducă Biblia și să fondeze 100 de biserici, cu peste 8.000 de credincioși. În mare parte datorită influenței lui, Myanmarul este a treia cea mai mare comunitate de credincioși baptiști din lume, după SUA și India. În fiecare lună iulie, bisericile baptiste din Myanmar sărbătoresc „Ziua Judson”, comemorând sosirea misionarului în țară.











