Wurmbrand despre Nicolae Moldoveanu
În cartea De la suferință la biruință apărută în limba română la Editura Stephanus în anul 1994(varianta pe care am citit-o), Wurmbrand rememorează o serie de întâmplări și fapte din perioada anilor petrecuți în România înainte de exilarea sa forțată petrecută în decembrie 1965. În acest context prezintă publicului românesc o serie de personalități ale vieții de credință de toate confesiunile care au rămas statornici pe cale chiar și atunci când au avut parte de anchete, arestări, bătăi și alte modalități de tortură cu scopul de a-i denunța pe cei aflați în libertate și pentru a se dezice de credința lor. Vom începe cu Nicolae Moldoveanu.
Din 1938 a făcut parte din Oastea Domnului (care a fost desființată de Biserica Ortodoxă în 1948).
Deoarece mișcarea și-a continuat activitatea, Nicolae Moldoveanu a fost arestat în 1959 și condamnat la 12 ani de închisoare, din care a executat 5 ani.
Compozitor a cca. 7.000 de cântece religioase, pe versuri de Traian Dorz, Costache Ioanid, Ion Marini, Nicolae Moldoveanu.Sursa: Lucrători români.ro
Față de fostul lui coleg de celulă din închisoarea Gherla, Richard Wurmbrand are următoarele cuvinte de apreciere:
Prima persoană, pe care am văzut-o, [la revenirea în România în anul 1990] a fost colegul meu de celulă Nicolae Moldoveanu, din Oastea Domnului, asemănătoare cu ,,Armata Mântuirii” în Apus, dar fără uniforme și fanfare. Fusesem împreună în închisoarea Gherla. Regimul era foarte aspru. Din când în când, gardienii strigau: Toată lumea culcat! Era iarnă. Nu aveam flanele, ce să mai vorbim de paltoane. Pe jos era beton rece, nu erau nici măcar paie, pentru căldură, prizonierii înjurau brutalitatea gardienilor. Moldoveanu nu proceda la fel. El credea că a lăuda pe Dumnezeu este mai bine decât să înjuri pe comuniști. Cu un zâmbet minunat pe buzele sale, el spunea: Să nu uităm unde ne aflăm. Hai să-ți cânt cântecul pe care tocmai l-am compus cât am stat culcat la pământ. Era un imn plin de bucurie, nădejde și laudă, care se cântă în numeroase țări.
Richard Wurmbrand, De la suferință la biruință, Editura Stephanus, București, 1994, p.15
Partajează asta:
Statul şi Biserica în România Comunistă (1948-1965)
Cartea domnului Bogdan Emanuel Răduţ – Statul şi Biserica în România Comunistă (1948-1965)– reprezintă o încercare reuşită – după aprecierea mea – de abordare a unui subiect foarte special: clerul din România comunistă şi relaţiile lui cu autorităţile de partid şi de stat. Ineditul lucrării rezultă nu atât din descrierea subiectului ca atare ci, mai degrabă, din felul în care este prezentată această descriere.
Lucrarea începe printr-un interesant excurs istoric, aparent departe de subiectul acesteia dar extrem de necesar pentru înţelegerea dinamicii fenomenului. Abordarea propusă de autor însoţeşte unul sau altul dintre aspecte în toată evoluţia lor, cu trimiteri interesante la statutul cultelor din România încă înainte de război, inclusiv cel formal, conferit prin legi şi decrete. Este interesantă, în această privinţă, paralela şi comparaţia între legislaţia cultică în perioada interbelică şi cea asumată în timpul regimului comunist.
Apoi, autorul prezintă sinteze dezvoltate despre rolul fiecărui cult important pentru progresul spiritual al comunităţilor, atitudinea enoriaşilor, dificultăţile şi pericolele la care se expuneau atunci când îşi promovau opţiunile şi credinţa. În lucrare sunt câteva exemple care subliniază solidaritatea dintre credincioşi şi ierarhii bisericilor sau cultelor în faţa riscurilor comune sau pericolelor propagandei laice.
Ideea unui studiu critic al surselor este, la fel, foarte utilă pentru că asigură o „punere în temă” a cititorului cu eforturile altor autori care şi-au dedicat studiile acestei problematici; reţine atenţia interesul autorului pentru contribuţiile cercetătorilor tineri şi foarte tineri care şi-au fundamentat studiile pe documente din arhive păstrate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi. Lucrările de memorialistică sunt frecvent invocate iar din rândul acestora nu lipsesc cele publicate prin grija pastorului Richard Wurmbrand sau Jurnalul fericirii al părintelui Nicolae Steinhardt.
Sunt, de asemenea, interesante trimiterile autorului la lucrările de sinteză ale istoricilor consacraţi care au tratat aspecte complexe ale istoriei contemporane a României, în special perioada de inceput a regimului comunist şi impactul acestuia asupra ansamblului mutaţiilor impuse de acesta în conştiinţa, spiritualitatea şi mentalitatea comunităţilor de români.
Cu multă grijă, cu pioşenie şi căldură se îndreaptă autorul către problematica suferinţelor îndurate de clerul diferitelor biserici şi culte – recunoscute sau nerecunoscute de către statul comunist; cititorul poate să lectureze liste întregi cu nume de ierarhi judecaţi pentru fapte închipuite şi întemniţaţi pentru foarte mulţi ani.
În concluzie, se poate aprecia că autorul a realizat o lucrare interesantă, documentată şi scrisă într-un stil ales, care satisface, deopotrivă, nevoia de cunoaştere a oricărui cititor interesat de istoria şi represiunea din timpul regimului comunist , dar oferă şi plăcerea unei lecturi agreabile, care îndeamnă la meditaţie şi la preţuire pentru jertfa părinţilor noştri spirituali.
Lector univ. dr. Alexandru Oşca (Universitatea din Craiova)
Mai multe detalii găsiți pe blogul lui Bogdan Emanuel Răduț
Considerăm acest demers istoriografic binevenit pentru înțelegerea raporturilor dintre statul comunist și Biserică. ca instituție. Interesant în acest context este faptul că deși ideologia comunistă era una atee, comuniști doreau înlocuirea moralei și eticii creștine cu morala și etica comunistă. Această caracteristică alături de pretenția ideologică a comunismului de a construi o lume mai bună, îl definesc ca fiind o religie politică.
Îl felicităm pe domnul Bogdan Emanuel Răduț pentru această lucrare care sperăm va fi complectată și cu alte studii și cărți despre relația Biserică-Stat.
Partajează asta:
Rascumpararea memoriei- un proiect despre curaj și înfrangere în mass media romanească.
Cartea Răscumpărarea memoriei a fost lansată oficial marți 7 septembrie 2010 la sediul Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Cu ocazia acestui eveniment au participat și reprezentanți ai mass mediei românești, care au prezentat evenimentul prin evidențierea faptului că reprezentanții cultelor din România nu a au fost imuni la fenomenul colaboraționist.
Evenimentul zilei, publică sub semnătura ziaristei Mirela Corlățan, articolul Penticostalii își arată frații colaboratori. În cadrul acestui după cum denotă și titlul accentul cade pe fenomenul colaboraționist evidențiindu-se faptul că ,,toți cei care au fost la conducerea cultului de la autorizarea sa în 1948 până în 1994 au fost, fără excepție, colaboratori ai Securității”. Președinții Cultului Penticostal la care se referă articolul au fost următorii: Gheorghe Baradin 1945-1950 1951-1962, Pavel Bochian 1962-1987, 1987-1990, Emil Bulgăr 1990-1994. Metodele prin care Securitatea impunea oameni fideli în posturile chei în cadrul cultelor au fost diverse. Aceasta s-a folosit în principal de oferirea unor favoruri sau de șantaj. Spre deosebire de Cultul Baptist care pe parcursul perioadei comuniste a avut mai mulți președinți și căruia în anumite limite, strict controlate i s-a permis totuși organizarea de alegeri, în cadrul Cultului Penticostal acest lucru nu a fost posibil. De remarcat și faptul că articolul menționat a generat peste 70 de comentarii. De remarcat și faptul că unii utilizatori își asumă o identitate falsă, cum este cazul celui care scrie sub numele lui Dănuț Mănăstireanu.
9 septembrie, 09:35. Dănuț ManastireanuIn spatele cărții sunt mai multe persoane care au pus la cale de multa vreme discreditarea personajului Pop Nicky și detronarea lui din funcția de pastor. Croitoru este doar o unealta prin care adevărații autori morali din America stau bine mersi și râd în barba. Mai pot dormi oare liniștiți noaptea, Croitoru și toți trădătorii ăștia ?
Falsul este sesizat de către Alexandra Baciu care scrie următoarele:
9 septembrie, 10:16. Alexandra BaciuAcest comentariu nu este scris de Dl. Danut Manastireanu. Încetați cu acest tip de manifestare tipic comunist, nu faceți decât să demonstrați incapacitatea de adaptare într-o societate liberă
Am menționat faptul că este un fals deoarece îl cunosc personal pe Dănuț Mănăstireanu și știu că nu se pretează la astfel de acțiuni. Fiind un om cu coloană verticală și prieten cu pastorul Vasilică Croitor, i-ar fi spus acestuia observațiile sale și le-ar fi menționat pe blogul său asumându-și pe deplin identitatea poziției. Un alt argument care demonstrează o neconcordanță între cele afirmate în comentariul respectiv și Dănuț Mănăstireanu este acela că blogul Persona, ,,un blog cu integritate” după cum îl numește autorul a popularizat proiectul Răscumpărarea memoriei, împărtășind totodată opiniile autorului. Trecând peste acest incident este de remarcat faptul că acest proiect a generat o dezbatere în rândul cititorilor ziarului Evenimentul Zilei. Sperăm ca acesta să nu fie singular.
Remarcăm și faptul că blogosfera evanghelică a mediatizat la rândul său acest proiect așa cum arată google.
Radio România Actualități a realizat un reportaj audio unde se vorbește de faptul că ,,lideri marcanți ai Cultului penticostal au colaborat cu Securitatea” concluzie care se desprinde din cartea pastorului penticostal Vasilică Croitor. In cadrul acestui reportaj se regăsesc și interviuri cu autorul cărții Răscumpărarea memoriei. Istoria Cultului penticostal în perioada comunistă, pastorul Vasilică Croitor, cu John Tipei rectorul Institutului Teologic Penticostal din București care a prefațat cartea, precum și cu istoricul Cristian Vasile de la Institutul de istorie Nicolae Iorga acre s-a ocupat la rândul său de relațiile stat biserică în România comunistă cu precădere în cadrul Bisericii Greco Catolice. Concluziile care se desprind din acest proiect fac referire la faptul că demersul pastorului Vasilică Croitor este un exemplu de abordare a problemelor colaboraționiste, fiind de dorit ca și alte culte să-și clarifice trecutul.
Partajează asta:
Răscumpărarea memoriei, o invitație deschisă
Partajează asta:
Penticostalii și deconspirarea
Penticostalii și deconspirarea reprezintă o cugetare personală asupra modului cum au înțeles ei că trebuie rezolvată această poblemă spinoasă a trădării și desconspirării trădătorilor.
Urmarind o parte din mesajul pastorului Petrică Lascău despre cartea Răscumpararea Memoriei observ că atitudinea penticostalilor față de problema deconspirării este diferita de cea cu care ne-am obișnuit în dezbaterile din mediul evanghelic românesc. După cum relevă și comentariile la postarea Intransigență, loialitate și iubire față de patrie la Sandru Trandafir [patria socialistă după cum se exprima cineva], penticostalii sunt mai deschiși față de această problemă a trădării despre care știau ceva și acum li se prezinta adevarul în totalitate. În fapt o parte a realităților perioadei comuniste, pentru că adevarul în totalitate nu poate fi prezentat docamdată. Remarc totuși această deschidere spre dialog din dorința de a rezolva problema trădării și colaborării într-un mod ,,onorabil”. Și ce poate fi mai onorabil decat adevărul? În ceea ce-l priveste pe ,,Iuda fățarnicul” discuția din punctul meu de vedere este una complexă cu două direcții principale. Prima directie se refră la faptul că marea majoritate a oamenilor consideră acțiunea lui de semnare a unui angajament cu Securitatea, nerespectarea lui și inducerea instituției în eroare ca una pozitivă, meritorie, dorindu-și să fi existat mai mulți ca el. Cea de a doua direcție pleacă de la constatarea că astfel de oameni nu au fost acceptati nici de Securitate, nici de frățietate. Ei au considerat că aliindu-se cu dușmanul, după cum se exprima Vasilică într-o postare, pot face un bine lucrarii lui Dumnezeu, însă au fost confruntați cu conțsecințele postulate de o maximă care spune ,,iubesc trădarea dar urăsc pe trădători”. Consider că nu este greșit să mă refer la cei care au trădat cu bună știință cât și la cei care și-au dat seama de faptul că trădarea de frați este un păcat grav, ca fiind persoane care au acționat după principiul ,,scopului care scuză mijloacele”.
Mesajul pastorului Petrică Lascău despre cartea Răscumpararea Memoriei poate fi urmărit aici.
Partajează asta:
”Alege plata eternității și a gloriei Mielului” Scrisoarea lui Răscol Victor p.III
Aceasta este ultima parte a unei scrisori prin care un credincios persecutat atrage atenția lumii libere și totodată conducerii cultului penticostal de situația precară a libertății religioase din România. Dovadă stă campania ateistă din mass media românească, mai virulentă în anii 80 decât înainte, precum și arestările operate de către Securitate printre cei care transportau biblii. Cazurile Caraman de la penticostali și Sfetcu de la baptiști sunt edificatoare în acest sens pentru perioada avută în discuție. Nu am eu dreptul să judec, dar mă întreb cum este să susții că în România există o libertate religioasă deplină în timp ce fratele tău este bătut, arestat, expulzat. Probabil că sunt alte interese care primează. Spre exemplu SUA milita pentru drepturile omului, inclusiv pentru cele religioase și în același timp acorda României Clauza națiunii celei mai favorizate.
În final rămâne îndemnul extraordinar al lui Răscol Victor la fel de actual astăzi ca acum 20 de ani: ,,Alege plata eternității și a gloriei Mielului”
Partajează asta:
Scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir p.II
Postez acum partea a doua din scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir.
În această parte ne sunt prezentate suferințele Bisericii în cei ,,35 de ani de guvernare ateistă”., context în care Răscol V leagă arestarea lui Caraman Constantin și Gaspar Vasile de instalarea lui Sandru Trandafir în funcția de păstor. Personal cred că arestarea celor doi nu a fost dictată de Sandru Trandafir, iar dacă cele două evenimente s-au petrecut simultan poate să fi fost doar o coincidență cu momentul hotărât de Securitate pentru arestarea celor doi credincioși. De cele mai multe ori arestarea celor care transportau biblii s-a făcut în urma unor controale de rutină, alteori în urma unei supravegheri atente care se întindea pe o durată mai mare de timp. Trecând peste acest aspect lecturarea acestei părți dezvăluie și partea nevăzută a Bisericii, cea care nu era prezentată în rapoartele oficiale, dar și dorința credincioșilor de a se strânge împreună. Rememorăm astfel atât constrângerile cât și râvna Bisericii din România în perioada comunistă.
Partajează asta:
Scrisoarea lui Răscol Victor către Sandru Trandafir p.I
În postul anterior, Intransingență, loialitate și iubire de patrie la Sandru Trandafir, am prezentat nota prin care era înaintată Departamentului Cultelor scrisoarea lui Răscol Victor. În cadrul acestui post voi prezenta prima parte a scrisorii prin care Răscol V își exprimă regretul față de modul în care Sandru Trandafir, considerat agent comunist denaturează în străinătate realitatea religioasă din România. Pentru o înțelegere mai clară a afirmațiilor lui Răscol Victor doresc să menționez faptul că că nimeni nu putea ajunge în funcții de conducere în cadrul cultelor religioase fără aprobarea Departamentului Cultelor și a organelor de securitate. În fapt, din documentele consultate reiese clar că Securitatea avea ca principal obiectiv recrutarea de persoane fidele din cadrul cultelor încă din seminariile teologice și ulterior promovarea acestora în funcții de conducere. A se vedea în acest sens și articolele lui Adrian Nicolae Petcu în revista Dosarele istoriei precum și în Adrian Nicolae Petcu (coord.), Partidul, Securitatea și cultele apărută la Editura Nemira din București. Promovarea unor oameni ,,fideli statului” în cadrul cultelor se realiza și prin atragerea ulterioartă la colaborare cum a fost și cazul Hușan de la baptiști. Prin prezentarea acestor informații nu vreau să insinuez că Sandru Trandafir ar fi colaborat cu Securitatea ci doar că a acceptat să facă politica statului în cadrul cultului penticostal. Dacă nu o accepta era înlăturat din funcție. Opiniile pro sau contra vă rog să le menționați în comentarii. Numai în felul acesta vom ajunge să discernem informațiile relevante de cele irelevante.
Partajează asta:
Intransigență, loialitate și iubire față de patrie la Sandru Trandafir
Istoria cultului penticostal, ca și a celorlalte culte evanghelice din perioada comunistă, este adeseori complicată iar uneori ambiguă. Iubirea de patrie era o expresie frecventă în discursurile oficialilor comuniști, fiind utilizată și de unii lideri evanghelici precum Sandru Trandafir, director al Seminarului Teologic Penticostal din București începând cu anul 1976 pentru a-și dovedi loialitatea față de autorități. Posibil să mă înșel, dar acestea sunt concluziile notei prin care Sandru Trandafir, în calitate de director al Institutului Teologic Penticostal din București, înaintează Departamentului Cultelor o scrisoare primită de la Răscol Victor. Scrisoarea deschisă difuzată în străinătate a fost redactată în opinia lui Sandru Trandafir cu scopul ,,de a defăima atât țara noastră, cât și pe mine personal.”
Partajează asta:
Lumini și umbre în istoria Cultului Penticostal sub comunism
Răscumpărarea memoriei- o cale mai bună, este titlul articolului prin care Dănuț Mănăstireanu ne anunță apariția blogului Istoria noastră cea de toate zilele.
Autorul acestui demers de recuperare a memoriei evanghelice, în speță a Bisericii Penticostale, este pastorul Vasilică Croitor. Blogul acestuia anticipează lansarea cărții Răscumpărarea memoriei, despre care autorul mărturisește următoarele:
Cartea […] are drept țintă despovărarea Bisericii de tarele trecutului care bântuie prezentul şi aşezarea unei pietre de hotar pentru generația tânără, căreia trebuie să i se dea șansa unui nou start, întemeiat pe adevăr, pe credință și pe valori neştirbite de compromisuri astăzi prea ușor acceptate.
Obiectivele enunțate sunt similare cu abordarea noastră pe istoria baptiștilor din România în perioada comunistă și într-o anumită măsură cu cele ale cărții Pigmei și uriași scrisă de Daniel Mitrofan. Ca unul care am citit cartea respectivă și am avut acces la documente pot să mărturisesc că abordarea sa este incompletă. Am să mă refer la un singur exemplu, reglementarea serviciilor religioase. Prezentând acest eveniment, Daniel Mitrofan tratează numai acceptarea de către conducerea cultului baptist a reglementării serviciilor religioase, lucru trist de altfel, fără a face referire la încercările acesteia de evitare a acceptării acestei impuneri. Istoria baptiștilor din România sub comunism a fost reluată de către Daniel Mitrofan în cartea Pași. În urma unei lecturări sumare a acesteia, remarc ca și cercetător documentele din arhiva Uniunii baptiste, precum și faptul că lucrarea se concentrează nu asupra istoriei baptiștilor în general, ci pe încercarea de dovedire a faptului că majoritatea liderilor cultului baptist au colaborat cu Securitatea și cu Departamentul Cultelor. Acest aspect fiind unul destul de sensibil și controversat în același timp, consider că analizarea colaborării trebuie făcută cu multă responsabilitate și prin analizarea mai multor categorii de documente. Cat privește asemănările de abordare dintre Daniel Mitrofan și pastorul Vasilică Croitor, Dănuț Mănăstireanu în articolul amintit menționează faptul că între cele două lucrări, Răscumpărarea memoriei și Pigmei și uriași, sunt doar asemănări superficiale pe care le și evidențiază în urma unei lecturări fugare a manuscrisului.
1. Scopul aceastei lucrări nu este unul electoral, deși ea va aparea, probabil, în preajma unui congres electiv al Uniunii Penticostale. […]
2. Abordarea domnului Croitor este una cît se poate de impartială, omenește vorbind. […]
3. Rigoarea cu care este abordat subiectul este impresionanta, dat fiind ca autorul nu este istoric de profesie […] El incearcă să se ferească de a da verdicte și face efortul de a opera cu nuanțe într-o problematică complexă în care numai Dumnezeu este calificat să rostească judecata finală și în care colaboraționismul și responsabilitatea pentru acesta presupune o gradare infinită de sensuri.
4. Atitudinea cu care se raportează autorul la această complicată chestiune nu este una de vendetă, mai mult sau mai puțin personală, ci una spirituală, al cărei scop este de a oferi o șansă de reconciliere a unei comunități care a întercat timp de peste două decenii sa ascundă, din diverse pricini și cu diverse scuze, mizeria colaboraționismului cu regimul comunist.
În final doresc ca acest demers istoriografic să fie unul pozitiv pentru mișcarea evanghelică și să-și atingă scopul de recuperare a memoriei.
Istorie Evanghelica 