Autobiografia lui Nicolae Ceausescu – documentar
Documentarul, regizat de Andrei Ujică, este realizat exclusiv din imagini de arhivă, obținute de la TVR şi de la Arhiva Națională de Filme, și prezintă inclusiv scena judecații soților Ceaușescu, din decembrie ’89. În cadrul acestuia au fost incluse și imagini inedite, care nu au fost niciodată difuzate.
Regizor Andrei Ujică
„Documentarul „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, care a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes, este rezultatul montajului a sute de ore de imagini de arhivă cu dictatorul comunist.” „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, de Andrei Ujică – la Festivalul de Film de la New York – VIDEO, http://www.mediafax.ro
Ca unul care am văzut acest film la cinematograf îl recomand tuturor celor interesați de istoria recentă a românilor și nu numai.
Nicolae Ceaușescu secvență din Autobiografia lui Nicolae ceaușescu (evz.ro)
Filmul „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, în regia lui Andrei Ujică, a fost distins cu premiul pentru cel mai bun documentar est-european, în cadrul celei de-a 14-a ediții a Festivalului Internațional de Film Documentar de la Jihlava (26 – 31 octombrie), Cehia. EVZ.ro
Partajează asta:
Lansarea cărții Istoria penticostalismului românesc la ITP București (14 nov 2012)
În data de 14 noiembrie 2012 la sediul Institutului Teologic Penticostal din București a avut loc lansarea cărții Istoria penticostalismului românesc de dr. Valeriu Andreiescu. La eveniment au fost prezenți membri ai corpului academic al Institutului teologic penticostal, reprezentanți ai mass media, studenți și alte persoane interesate de subiect.
Prezentarea participanților și implicit deschiderea evenimentului a fost realizată de către Dr. Romulus Ganea, portretizat de către Emanuel Conțac ca fiind eminența cenușie a ITP.
Invitații au fost:
Lect. univ. dr. Valeriu Andreiescu,
Pastor Vasilică Croitor,
Vasile Gabrian, directorul Editurii Casa Cărții,
Asist drd. Ciprian Bălăban care a fost și moderatorul dezbaterii privind istoria penticostalismului românesc. Dat fiind faptul că auditorul a fost format în principal din studenți a avut loc și un mic „incident” atunci când a fost prezentat Ciprian. Incidentul a constat în faptul că Ciprian Bălăban a fost aplaudat timp de câteva zeci de secunde insistent de către studenți, mai mult decât l-au aplaudat pe Valeriu Andreiescu oaspetele principal al evenimentului. Semnalul pe care l-au transmis prin intermediul acestei acțiuni a fost unul de apreciere și simpatie pentru profesorul lor.
Ca reprezentanți ai mass media au fost prezenți Cristi Țepeș, realizator de programe TV la TVR și Cristi Pavel una din prezențele emblematice de la RVE București.
Dat fiind faptul că atunci când am fotografiat sala nu l-am surprins pe Cristi Pavel am preluat o fotografie de la Emanuel Conțac. Cristi Pavel se află pe rândul doi, partea dreaptă a sălii.
Așa cum am menționat anterior dezbaterile privind istoria penticostalismului românesc precum și cele referitoare la necesitatea consemnării în scris a evenimentelor care au modelat istoria confesiunii din care facem parte au fost moderate cu profesionalism de către Ciprian Bălăban.
Invitații au evidențiat rolul istoriei în viața unei comunități religioase.
Dr. Valeriu Andreiescu a accentuat pe parcursul intervențiilor sale rolul istoriei pentru comunitatea penticostală din România. Acesta a menționat și faptul că istoria pe care a scris-o este o istorie teologică și nu una laică, este una scrisă de un penticostal care dorește să evidențieze rolul și lucrarea Duhului Sfânt în apariția și dezvoltarea Bisericii Penticostale din România. Deși lucrarea se bazează foarte mult pe surse de natură orală, autorul a apelat și la surse editate tocmai din dorința de a da obiectivitate demersului său.
Pastorul Vasilică Croitor, autorul cărții Răscumpărarea memoriei: Cultul Penticostal în perioada comunistă a scos în evidență rolul pe care istoria îl poate avea pentru o comunitate religioasă precum și necesitatea cunoașterii acesteia. În cadrul intervențiilor sale, acesta a menționat faptul că istoria trebuie prezentată cu lumini și umbre tocmai pentru că prin cunoașterea adevărului vom deveni liberi.
Directorul Editurii Cartea Creștină, Vasile Gabrian a menționat contextul în care a editat și publicat această carte. În fapt, domnul Garbian l-a numit proiect, un proiect căruia i-a luat 3 ani ca să se materializeze.
la finalul evenimentului, Romulus Ganea a prezentat studenților una dintre instrumentele de lucru pe care aceștia îl pot folosi în activitatea lor educațională. Este vorba despre Manualul Biblic apărut nu cu mult timp în urmă la Editura Casa Cărții din Oradea.
Auditorul numeros a fost format în principal din studenții Institutului Teologic Penticostal. În partea dreaptă pe primul rând veți remarrca prezența Lect. univ. dr. Emanuel Conțac întors recent de pe meleagurile lui Shakespeare și Conf. univ. dr. Cornelui Constantineanu, rectorul ITP.
La final am primit un autorgraf de la autor, moment imortalizat de către Emanuel Conțac și făcut cunoscut publicului larg prin intermediul articolului Lansarea „Istoriei penticostalismului românesc”, la ITP București. Emanuel surprinde prin intermediul imaginilor lumea bună a „seratelor culturale” care se desfășoară sub egida ITP București. Vă veți convinge de acest lucru citind articolul menționat precum și pe celelalte care popularizează evenimentele culturale și religioase organizarte în ultimul timp de către ITP București.
Partajează asta:
Simpozionul „90 de ani de penticostalism românesc”
Cu acest prilej va fi lansată și cartea Lectorului univ. dr. Valeriu Andreiescu, Istoria penticostalismului românesc, publicată de Editura Casa Cărții.
La simpozion vor lua cuvântul următorii invitați:
Lector univ. dr. Valeriu Andreiescu
Pastor Vasilică Croitor
Pastor Cristian Vasile Roske
Moderator:
Asist. drd. Ciprian Bălăban
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VIII). Monseniorul Vladimir Ghika: sfântul de la Jilava
vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro
Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava şi supus unor mari umilinţe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe şase, alături de alţi deţinuţi, rânduiţi pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereţilor. Impresionaţi de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămaşă, altul un pulover, altul un pantalon.
Convieţuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul şi tăria necesare pentru a depăşi suferinţa fizică şi psihică la care erau supuşi. Blând şi convingător, in urma unor discuţii cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieşirea din inchisoare işi va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre ţările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat şi, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: „Să te binecuvânteze Atotputernicul”.
Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile,
oferea informaţii din vasta sa cultură sau povestea cu insufleţire despre uimitoarea sa experienţă de călător pe toată planeta.
Nu s-a lăsat antrenat in discuţii politice, a spus doar: „Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf şi Capitalul lui Marx” ?
Era alaturi de fraţi in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, işi oferea porţia de mâncare sau o impărţea cu cei din jur. Pentru a spori şi mai mult chinul deţinuţilor infometaţi şi slăbiţi, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniştit: „Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.
Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preţ au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseţii celor spuse, redăm integral fragmentul:
„Am cunoscut un om, cel pe care il vedeţi acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu nişte calităţi extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de ştiinţă, avea 6 doctorate. Toate calităţile omeneşti erau prezente in el, incât odată l-am intrebat:
– Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneţi decât că aţi fost şi campion de box al Franţei.
El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns:
– Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism.
Acest om a fost in România şi l-am intrebat:
– Monseniore, dumneavoastră care aţi umblat in toate ţările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-aţi stat acolo? De ce aţi venit aici?
Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invăţat să scrie româneşte, ci franţuzeşte sau greceşte, pentru unul care nu avea cum să aibă conştiinţă de român, mi- a dat un răspuns uluitor:
– Câtă vreme poporul meu ducea o viaţă comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferinţă, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu.
Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franţa, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut şi care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferinţa lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in ţară, regele a fost expulzat şi românii fugeau aşa cum fug şi azi. Monseniorul a venit la aceşti români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghiţit tigrii, nu l-au sfâşiat leii, nu l-au muşcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in aşa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferinţă.
La plecarea regelui şi a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoţea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, ştiind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat:
– Dar dvs. nu plecaţi?
– Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoşilor mei.
Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prinţul, latifundiarul.
A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos şi merg fericit la moarte pentru el’. Şi a murit in Spania ucis de comunişti. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniştii din Franţa, nu l-au omorât ateii din Revoluţia Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferinţa. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuţia noastră, dacă există noţiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creştină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creştină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicţie in termeni şi nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel faţă de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor şi in viaţa modestă, săracă, a Monseniorului Ghika.
Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român şi a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forţat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit şi căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat şi pe care l-a instruit. Aşa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că şi eu făceam parte din planul Sfintei Providenţe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poţi spune, când eşti martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soţia mea şi cu toţi cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca)
Imnul Răscumpărării
Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulţi din celule marea consolare, sărbătoarea Paştelui era aşteptată cu emoţie. La Jilava şi in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paştelui au fost trăite cu mare intensitate.
In Vinerea Mare s-au servit porţii mari de carne, pentru a spori şi mai mult suferinţa, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniştea, pacea şi buna inţelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toţi şi, imbrăcaţi in haina iertării, aşteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie şi le-au umplut sufletele de un imens elan de credinţă şi speranţă. Din piepturile lor răsunau emoţionant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine şi puţină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morţi!’ Socotind greşit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălţa către cer Imnul Speranţei. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas)
Liturghie in celulă
Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi puşcăriaşi de drept comun, unul şi-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comunişti”. Alături de puşcăriaşii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecţionarea lădiţelor de fructe şi impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, puşcăriaşii puteau să-l omoare. Sub ameninţări şi injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceştia s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu faţa către ei şi a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheaţi şi amândoi erau plini de lumină. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana)
Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar” de Camelia Pop
Sfarsit
Arrticole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VI) – Nu l-am găsit. Posibil ca VII să fie de fapt VI.
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet
Altarul din celula de la Sighet
In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.
Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.
Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.
Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)
Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.
Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.
La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.
Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.
Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).
Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.
O lume mare intr-o celulă mică
In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.
Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.
Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.
Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.
Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau. L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.
In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.
La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.
Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.
Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”
Arrticole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
Preotul şi enoriaşul
Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creştinat de un ţăran din apropierea Braşovului, işi petrecea nopţile in inchisoare in rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă. După ora stingerii predica in şoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai ţină cont de episcop, de enoriaşi, ci numai de Dumnezeu, de sfinţi şi de ingeri.
Uneori meditaţiile sale erau intrerupte de bătăi uşoare in perete, care vesteau prezenţa unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.
Inginerul radiofonist din camera vecină, după puţine cuvinte de introducere, a inceput spovada vieţii sale: „Aveam şapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereţi, prin calorifer, işi transmiteau informaţii, se spovedeau, aflau veşti unii despre alţii.
Descoperiţi de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: „Când eram copil…”, „Când eram la şcoală…”.
Intr-o dimineaţă, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranţă. Gardianul s-a supărat şi l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire şi una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simţea cum muşchii se zdrobesc şi labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-şi oprească mintea să gândească şi trupul să simtă durerea.
Printre cei de la Securitate erau şi oameni credincioşi. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deţinuţi, dar şi-a asumat riscul de a-i avertiza in privinţa informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din ţară, dar un gând interior l-a făcut să renunţe in ultima clipă şi să se predea. Ajuns in aceeaşi celulă cu Wurmbrand, a invăţat să-l iubească pe Dumnezeu şi să se elibereze de sentimentul de vinovăţie.
In timp ce se afla la Spitalul Văcăreşti, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: „Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialişti din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comunişti pentru că era socialist. A pornit in viaţă cizmar, dar instruindu-se a invăţat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privinţa religiei, impărtăşea concepţia marxistă şi anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăţa pe cei săraci să aştepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea şi veşnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă fiinţă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuţii cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: „Il iubesc pe Isus”.
Radu Mironovici, un alt coleg de suferinţă a lui Wurmbrand, se declara credincios creştin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări: „Când luaţi sfânta impărtăşanie, oare pâinea şi vinul nu se transformă in insuşi trupul şi sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind „da”, pastorul a continuat: „Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i aşa?” Răspunsul a fost din nou „Da”.”Atunci cum puteţi să-i urâţi pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: „O parte din viaţa mea, care era greşită, a luat sfârşit. Am fost un creştin prea trufaş ca să-l urmez pe Cristos”.
In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăţa despre Allah cel milostiv şi iertător şi se străduia să traducă in viaţa de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelaţia profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoştea drept Fiul lui Dumnezeu.
Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creştin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. „Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având acelaşi caracter şi aceeaşi atribuţie cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândeşte in jur dragoste şi adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt şi eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.
După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiştii şi musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toţi dragostea lui Dumnezeu.
Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deşi avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soţul ei fuseseră condamnaţi la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoţii fuseseră daţi afară din şcoli din cauza activităţilor „antistatale” ale părinţilor lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toţi să fie bucuroşi pentru că „există un Dumnezeu in cer şi in inimă”. Salutul preotului era: „Pururea să vă bucuraţi”, el găsind cu uşurinţă motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfinţenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deşi nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: „Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare şi păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.
In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, stareţul Iscu şi Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat şef in brigada preoţilor, pe care ii bătea până cădeau in nesimţire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era şi el pe moarte. Regreta şi plângea, la Canal nu-l cruţase nici pe stareţul Iscu, acum vecin de pat. Dimineaţa stareţul s-a apropiat de Vasilescu şi, incercând să-l liniştească, i-a spus: „Eşti tânăr, nu ţi-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta şi Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit şi l-a impărtăşit, stareţul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopţii, s-au dus amândoi. „Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ţinându-se de mână”.
In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alţii intr-un fel cu totul neobişnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufleteşti pentru a ierta şi a se impăca cu Dumnezeu.
„Dovada prezenţei lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită in penitenciarul din Galaţi”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoţionat işi aminteşte că in penitenciarul de la Galaţi, printre cei 130 de deţinuţi care se aflau in celulă, era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, işi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătăţii lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie şi impărtăşanie. Credinţa formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morţii, il făcea să şovăie. Tot amânând, intr-o dimineaţă, gardianul a intrat in celulă şi i-a spus generalului să-şi facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povesteşte cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire faţă de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtăşanie.
Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temniţelor comuniste: gardianul a intrat in celulă şi a zis: «Boilă Matei, fă-ţi bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputinţă, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, şi să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat şi inainte de a fi dus din celulă.
Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: „Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Işi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: „Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viaţă impăcat.
„Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtăşanie, a murit impăcat şi indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, aşa cum rar a fost in decursul vieţii sale zbucuimate”.
Articole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard WurmbrandOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir GhikaOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”
Partajează asta:
Ediţia a VIII-a Salonului de carte POLEMOS – istorie, ştiinţe politice, securitate şi apărare
În perioada 24-27 octombrie 2012, la Galeria Artelor a Cercului Militar Naţional, va avea loc cea de-a VIII-a ediţie a Salonului de Carte „Polemos” – Istorie, Ştiinţe Politice, Securitate şi Apărare, eveniment care se înscrie între manifestările prin care Editura Militară marchează Ziua Armatei României.
Salonul va fi deschis de miercuri până vineri, între orele 11:00 şi 19:00, iar sâmbătă între orele 11:00 şi 16:00.
Deschiderea oficială va avea loc miercuri, 24 octombrie, la ora 13:00.
Salonul de carte „Polemos” este organizat de Editura Militară, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Militari, cu sprijinul Cercului Militar Naţional, al Bibliotecii Militare Naţionale şi al Societăţii Editorilor din România.
În cadrul salonului vor fi lansate lucrări nou apărute, pe teme de istorie, politici şi strategii de securitate, studiul conflictelor etc., prezentate de personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti.
Intrarea este liberă.
Pentru cei interesaţi redau mai jos programul evenimentelor.
Miercuri, 24 octombrie
11.00 – Deschiderea Salonului.
13.00 – Deschiderea oficială a Salonului.
13.15 – Lansări de carte la Editura Militară:
• Cristian Mihail, Limbajul militar (daco-)roman. Influenţa sa asupra limbii şi istoriei poporului român;
• Mihai I. Buttescu, Vânătorii reginei Elisabeta. Memoriile unui ofiţer din garda regală. Vor vorbi: Petre Otu, Gheorghe Vartic şi Mircea Tănase;
• Vasile Scârneci, Viaţa şi moartea în linia întâi. Jurnal şi însemnări de război 1916-1920, 1941-1943. Vor vorbi: Petre Otu şi Dorin Matei.
15.00 – Lansarea filmului documentar Drogurile, viaţa pe contrasens realizat de Optimal Media Solution pentru Agenţia Naţională Antidrog. Va vorbi: chestorul Sorin Oprea, directorul ANA.
Joi, 25 octombrie
14.00 – Lansări de carte la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989:
• Titus Suciu, Revoluţia pe înţelesul detractorilor. Va vorbi: dr. Alexandru Oşca;
• Gheorghe Dumitraşcu, Revoluţie şi destin. Va vorbi: dr. Constantin Corneanu.
16.00 – Lansare de carte la Editura Cetatea de Scaun: Dorin Cimpoeşu, Regimul post-totalitar din Republica Moldova (1990-2012). Vor vorbi: Dan Mărgărit, prof. univ. dr. Mihai Retegan, Ion Bistreanu, Alexandru Ghişa, conf. univ. dr. Silviu Miloiu.
17.00 – Lansare de carte la Editura Detectiv: Nicolae Rotaru, Viu post-mortem. Vor vorbi: Radu Cârneci, Geo Călugăru, Petre Crăciun, Ştefan Mitroi, Marian Nencescu, Gheorghe Toma, Liviu Vişan.
18.00 – Lansare de carte la Editura Militară: Manfred von Richthofen, Memoriile Baronului Roşu. Va vorbi: Andrei Căpuşan.
Vineri, 26 octombrie
13.00 – Lansări de carte la Editura Top Form:
• Dan Marcel Bărbuţ, Strategia energetică în contextul securităţii moderne;
• Stelian Gomboş, Oameni şi cuvinte – portrete şi descrieri;
• Sebastian Oprescu (coord.), Liviu Toader, Roxana Dumitrache, Mihai V. Zodian, Tania Verbschi, Dezvoltare durabilă, politici publice şi administraţie în România.
15.00 – Biblioteca Metropolitană Bucureşti vă invită la:
• o demonstraţie practică privind utilizarea site-ului Bibliotecii Digitale a României DacoRomanica. Vor vorbi: dr. Marian Nencescu şi Florin Preda;
• o întâlnire cu realizatorii colecţiei Biblioteca de Cinematografie Mihnea Gheorghiu. Va vorbi: cineastul David Reu;
• o expoziţie de hărţi militare din colecţiile BMB. Va vorbi: Florin Preda.
16.30 – Lansări de carte la Editura Militară:
• Valeriu Avram, Aeronautica română în Războiul de Întregire Naţională (1916-1919). Va vorbi: col. Dan Gîju;
• Valeriu Avram, Alexandru Armă, Infern deasupra Ploieştiului. Bombardamentul american de la 1 august 1943.
18.00 – Lansare de carte la Editura Cununi de Stele: Amita Bhose, Sergiu Al-George văzut de noi, indienii. Vor vorbi: Elena Andronache şi Carmen Muşat-Coman.
Sâmbătă, 27 octombrie
11.30 – Lansare de carte la Editura Karta-Graphic Ploieşti: Nicolae Ioniţă, I.L. Caragiale – un omagiu planetar. Va vorbi: Minel Ghiţă-Mateucă, ziarist şi critic literar.
14:00 – Festivitatea de închidere a Salonului.
Informaţii preluate de pe site-ul Editurii Militare de către Cosmin Budeancă
Partajează asta:
Mărturie Silvia Tărniceriu (07.10.2012) – O viață de slujire în 30 de minute
Duminică, 7 octombrie 2012, cu prilejul deschiderii festive a anului universitar 2012-2013 a Institutului Teologic Baptist din București la Biserica Creștină Baptistă Golgota din București am avut prilejul și onoarea să ascult o mărturie extraordinară a unui om care a umblat și umblă alături de Dumnezeu.
Am găsit și o scurtă biografie a Silviei Tărniceriu pe care o integrez aici.
I was born and raised in Romania, in the city of Iasi, the North-East part of the country, very close to the former Russian border. Though so close to my neighbor country, I had never seen a Russian person in all my childhood and teenage years.
Counting as the greatest blessing of my life the fact that I was born and raised in a Christian family, I thought,
Being the 8th out of a dozen children in the family, I learned to know what humiliation is, being mocked and looked down upon as one of “the repentants’ poor child”.
In my early “teen’s years”, I had to decide what I believe and why do I believe what I believe, in order to pay the price my Tata said we would have to pay as followers of Christ.
That brought me to the adolescent life when the price became harder to be paid and the world’s temptations more difficult to renounce.
The decision I took, I will never regret. What I regret is that I didn’t give Him the best of my life at that time. But I am glad that as I grow older and older, He makes Himself more and more known to me, giving me the best of this life and the assurance of the Eternal Life.
http://godknowsministry.com/silvias_biography
Pentru a înțelege mai bine umblarea sa cu Dumnezeu vă invit să vizionați înregistrarea video. Sunt 27 de minute, însă aceste minute înglobează în ele o viață de slujire și misiune.
Partajează asta:
Începuturile baptismului modern în Romania (III). Constantin Adorian – Evanghelia trece la români
În primul articol privitor la începuturile baptismului modern în România am scris despre zonele geografice în care s-a răspândit credința baptistă în secolul XIX precum și despre botezul nou testamental. Am continuat în articolulul doi să scriu despre baptismul în Muntenia, formarea Bisericii Batiste Germane din București și apoi a primei Biserici Baptiste Române din București care l-a ales ca păstor pe Constantin Adorian.
Cel de-al treilea articol din această serie prezintă o scurtă biografie a pastorului și liderului comunității baptiste românești, Constantin Adorian. Răsfoind această filă de istorie cititorii vor descoperii o personalitate complexă care a avut un rol fundamental în definirea direcțiilor de acțiune ale baptiștilor români.
Biografia lui Constantin Adorian este o parte din cartea mea Bisericile Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență (1948-1965), lucrare care tratează istoria baptiștilor din România pe parcursul primei perioade a comunismului românesc.
CONSTANTIN ADORIAN
Constantin Adorian este un pionier al credinței baptiste în România. Născut la data de 15 iulie 1882 în Bucureşti, a fost botezat în aprilie 1903 în aceiași localitate de către Carl Scharschmidt şi a fost ordinat ca pastor în Bucureşti în anul 1913[1] de către o comisie formată din Teodor Sida, Gheorghe Slev şi B Scharschmidt[2]. După ce a activat o perioadă ca pastor acesta a trebuit să plece pe front, unde a stat între anii 1916-1918[3].
Constantin Adorian este cel care a pus bazele bisericii baptiste române din București care număra la început cinci membri, ajungând ca după o munca neobosită pe câmpul Evangheliei de 40 de ani, la moartea sa în anul 1954 biserica să numere câteva sute de membri[4].
În privința studiilor documentele menționează Seminarul Teologic Baptist[5] și Liceul Matricol Droghist[6].
Constantin Adorian a fost primul președinte al Uniunii Baptiste (1919-1925), membru fondator[7], primul director al Seminarului Teologic Baptist (1922-1925) și profesor de Vechiul Testament[8] în cadrul aceleiași instituții. De asemenea acesta a fost și vicepreședinte al Uniunii Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R. (1951[9]-1954[10]). În anul 1946 acesta era președintele Cercului Predicatorilor și al Diaconilor care reunea comunitățile baptiste I, II, III și IV din București[11].
Conform fișei de evidență a datelor sale acesta era în anul 1949 predicator în biserica baptistă din bulevardul Nicolae Titulescu[12].
În cadrul unui articol din anul 1954 Constantin Adorian este prezentat ca fiind plin de o dorință arzătoare pentru lucrul Domnului. De asemenea acesta avea „o mare bucurie de a merge și de a fi trimis ori unde era nevoie, oricât de departe ar fi fost o biserică care îl chema.” [13] În privința sfaturilor pe care acesta le dădea se menționează că ele erau „întotdeauna sfaturi părintești pentru tinerii păstori care i le cereau, iar experiențele sale bogate din lucrarea Evangheliei serveau ca un imbold pentru toți.” [14]
Putem spune că „a încetat din viață omul, dar lucrarea lui mai dăinuiește” [15] și astăzi.
Ca pastor Constantin Adorian „era de o blândețe și bunătate de neîntrecut.” [16] Acesta a cheltuit „tot ce a avut rămânând sărac dar gata să se sacrifice pentru membrii bisericii, pe care i-a iubit în mod dezinteresat și sincer reprecupețind nici o osteneală când era vorba de frații și surorile lui.”[17] A dat dovadă de devotament pentru cauza Domnului. Datorită caracterului și acțiunilor sale „era iubit de marea mulțime a tuturor prietenilor săi oriunde se afla fie în străinătate între diferite personalități, fie în mijlocul celor de aici, unde dădea atenție celui mai umil membru.”[18] Câștiga simpatia oamenilor prin zâmbetul său care completa astfel portretul unui om al lui Dumnezeu care nu dorea nimic pentru el ci pentru gloria Mântuitorului său Isus Hristos[19].
[1] Acesta a fost angajat ca pastor în anul 1912 cf. „Fratelui Constantin Adorian” în AUBCBR, dosar 100/1949 vol. III, f. 1.
[2] „ Evidența datelor predicatorului Adorian Constantin”, (intrarea nr. 768 din luna august 1950) în AUBCBR, dosar 100/1949, vol. III Fișe pastori.
[3] „Fratelui Constantin Adorian” în AUBCBR, dosar 100/1949 vol. III, f. 1.
[4] Uniunea Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R., „O pierdere simțitoare” în Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IX, Nr. 1-3, ianuarie-martie 1954, pp. 1-2.
[5] Din Hamburg.
[6] „Fratelui Constantin Adorian” în AUBCBR, dosar 100/1949 vol. III, f. 1.
[7] Dumitru Baban., „Fratele Constantin Adorian” în Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IX, Nr. 1-3, ianuarie-martie 1954, p. 4.
[8] Ibidem.
[9] Pentru anul 1951 vezi articolul „Comitetul Uniunii” în Îndrumătorul Creștin Baptist,An VI, nr. 5-6, mai-iunie 1951, p. 8.
[10] Constantin Adorian moare în anul 1954.
[11] ACNSAS, fond Documentar, dosar 6902 vol. 2, f. 41.
[12] „Evidenţa datelor predicatorului Adorian Constantin”, (intrarea nr. 768 din luna august 1950) în AUBCBR, dosar 100/1949, vol. III, f. 1.
[13] Uniunea Comunităților Creștine Baptiste din R.P.R., „O pierdere simțitoare” în Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IX, Nr. 1-3, ianuarie-martie 1954, p. 1.
[14] Ibidem.
[15] Alexandru Balc., „Un veteran a trecut pe celălalt țărm” în Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IX, Nr. 1-3, ianuarie-martie 1954, p. 2.
[16] F. W. Schuller, „Omul și lucrarea. Un tribut prietenesc, fratelui meu Constantin Adorian” în Îndrumătorul Creștin Baptist, Anul IX, Nr. 1-3, ianuarie-martie 1954, pp. 5-6.
[17] Ibidem, p. 6.
[18] Ibidem.
Istorie Evanghelica 