Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context
Pe 27 decembrie 2006, cu putin timp inainte de intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, presedintele a promulgat Legea privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (489/2006), dupa ce fusese adoptata de parlament cu o zdrobitoare majoritate. Tara mai cunoscuse anterior doua legi ale cultelor, cea din 1928 si cea din 1948. Aceasta din urma, expresie a ideologiei comuniste care a dominat Romania vreme de mai bine de patru decenii, a fost in vigoare 17 ani dupa caderea regimului. Desi in dispozitiile finale se aminteste ca prin noua lege se abroga legea din 1948, ne punem intrebarea: de ce nu s-a intamplat acest lucru imediat dupa 1989? Si, mai precis: de ce s-a emis aceasta lege abia acum, adica la 17 ani de la prabusirea comunismului? Explicatia e simpla si indeobste cunoscuta: rivalitatile si negocierile dintre cultele recunoscute, dintre stat si culte, in toti acesti ani care au urmat caderii sistemului totalitar.
Laicitate vs. religiozitate, statul si actorii religiosi
Si totusi, era necesara o astfel de lege in Romania? Nu cumva erau suficiente precizarile generale din Constitutia Romaniei, adoptata in 2003? Potrivit acesteia, cetatenilor romani le sunt garantate libertatea constiintei (art. 29: „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma…” – alin. 1; „Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc” – alin. 2) si libertatea de exprimare (art. 30: „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile” – alin. 1). O problema o reprezinta totusi art. 29, alin. 5, care prevede: „Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia…” .
Legea cultelor ridic a mai multe probleme importante. Ea reprezinta un exces de reglementare, fiind tipica pentru un stat inca tributar modelului centralist. In mod normal, e problema comunitatilor religioase cum se organizeaza si cum se conduc. Insa statul roman isi rezerva dreptul de a se amesteca in treburile cultelor, iar acest aspect apare explicit in lege: el acorda sprijin financiar sau facilitati fiscale, chiar daca la cerere (art. 10), si solicita buna intelegere, respect intre si fata de religie/religii (art. 13). Este drept ca statul a facut o concesie, considerand cultele drept parteneri sociali (art. 7).
Statele moderne se manifesta in general ca state laice. Altfel spus, se urmareste separarea statului de biserica, statul fiind neutru in chestiunile religioase, iar cand situatia o cere se comporta ca arbitru in disputele religioase. Potrivit Legii cultelor, intr-o forma indirecta, dar totusi destul de clara, statul roman se considera la randul sau stat laic. „In Romania nu exista religie de stat; statul este neutru fata de orice credinta religioasa sau ideologie atee” – articolul I, alin. 1. Iar la alin. 2 din acelasi articol: „Cultele sunt egale in fata legii si a autoritatilor publice. Statul, prin autoritatile sale, nu va promova si nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminari fata de vreun cult” .
Incalcarea egalitatii sanselor
Statul a decis (si a legiferat) ca exista diversi actori religiosi: culte, asociatii religioase si grupari religioase (art. 6). Exista in lege formula cel putin nefericita de „culte recunoscute”. Desi nu apare si sintagma „culte nerecunoscute”, prin omisiune se subintelege ca acestea exista, ceea ce scoate in evidenta inca o data ca statul pretinde a fi instanta in materie religioasa. Aceasta ierarhizare are consecinte practice importante, pentru ca de asta depinde acordarea – s-a precizat ca „la cerere”! – de sprijin financiar, de facilitati fiscale s.a.m.d. In mod normal, nu statul ar fi in drept sa decida care asociatie (voluntara) este cult si care nu. De ce ar fi chemat statul sa dispuna cine se incadreaza in categoria cultelor, cine in cea a asociatiilor si cine in cea a gruparilor religioase?
Art. 40, alin. 1 prevede ca infiintarea unei asociatii religioase – ca persoana juridica – este conditionata de inscrierea a cel putin 300 de persoane, cetateni romani sau rezidenti. Pentru recunoasterea calitatii de cult unei asociatii religioase este necesara dovada constituirii legale, functionarea pe teritoriul tarii de cel putin 12 ani (art. 18, pct. a) si ca beneficiaza de adeziunea unui numar de cetateni romani cu domiciliul in Romania care sa reprezinte minimum 0,1% din totalul populatiei (aceasta inseamna la ora actuala circa 23.000 de persoane), fapt care trebuie dovedit cu „liste originale” (art. 18, pct. b).
Fixarea unui numar de 300 de persoane pentru constituirea unei asociatii religioase, in comparatie cu doar 3 in cazul celorlalte asociatii, se incadreaza in specia discriminarii. O lege ar trebui sa fie aceeasi pentru toti, in toate cazurile. Cel mai probabil, precizarile legate de conditiile de constituire a organizatiilor religioase au fost acceptate pentru mentinerea statu-quo-ului. Si, mai direct spus, cultele existente, mai ales cele mari, par a fi urmarit sa se apere de noii concurenti de pe piata religioasa. Prin aceste prevederi, legea incalca un principiu fundamental: egalitatea sanselor.
Conform criticilor externe, intre cele 56 de tari membre ale OSCE, Romania impune cele mai restrictive conditii pentru inregistrarea unei asociatii religioase. Aparatorii legii au amintit ca in alte tari europene exista conditii mult mai stricte. Totusi, s-a omis sa se spuna ca sunt state europene (Italia, Olanda, dar si Bulgaria, vecina noastra altminteri mult dispretuita, Macedonia s.a.m.d.) in care nu exista astfel de prevederi in legislatia religioasa. Se pare insa ca inca nu reusim sa scapam de tentatia de a raporta situatia din Romania in privinta drepturilor omului la cele mai joase standarde, nu la cele mai inalte.
Si inca ceva. Contrar a ceea ce s-au grabit sa spuna unele parti interesate, nu toate cultele (si ma refer la cele deja recunoscute) au sustinut trecerea legii prin parlament in forma actuala. Unele dintre ele au considerat fie ca nu erau rezolvate litigiile existente (mai ales cele legate de patrimoniu), fie ca se lasau „portite” pentru atingerea libertatii de afirmare a cultului.
Pericolul incalcarii libertatii de expresie
Prin art. 13, alin. 2 „sunt interzise orice (subl. ns.) forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase”. Aceasta este o prevedere generala, introdusa la solicitarea cultului musulman. Contextul international recent a jucat un rol foarte important in modificarea Legii cultelor. Legislatorul roman s-a grabit sa introduca o prevedere legala pe care, din cate stim, nici un alt stat european nu a mai adoptat-o. Probabil s-a vrut preintampinarea(?) unei situatii de tipul „scandalului caricaturilor”, care, pornit din Danemarca, a starnit reactii violente din partea radicalilor islamici. Numai ca se uita doua chestiuni: 1) in Romania nu au existat asemenea manifestari; 2) in Europa nu exista de multa vreme interdictii cu privire la emiterea de opinii critice, inclusiv in forma satirica, fata de religie (in general). Insa avem in articolul cu pricina o problema constitutionala, el venind in contradictie cu articolele 29 si 30 din Constitutia Romaniei. Dincolo insa de cine a avut initiativa introducerii acestui articol, el poate fi punctul de pornire pentru actiuni punitive impotriva oricarei perspective critice asupra vreunei religii sau denominatiuni. Pana la urma, este dreptul constitutional al cetatenilor sa aiba sau nu vreun respect pentru o ideologie sau alta, fie ea religioasa sau politica. Nu pledez in nici un caz pentru ofensarea credintei cuiva. Insa oamenii au dreptul sa se exprime critic fata de o religie sau alta. Chiar daca linia de demarcatie intre ceea ce este legitim si ce este ofensator se poate dovedi (foarte) subtire.
O privire comparativa intre legea din Romania si legislatia din Occident
Exista o „piata religioasa” in care adeptii diferitelor credinte isi expun ofertele. Aceasta este o sursa de (potential) conflict, dar care poate fi mentinut in limite suportabile, normale, prin acceptarea regulilor civilizate de comportament. Pe cel care iti critica credinta in vreme ce si-o glorifica pe-a lui nu il amendezi sau inchizi (ori mai rau, il lapidezi), ci il combati cu argumente.
Occidentul – pentru care romanii au facut de doua secole incoace o adevarata obsesie – cunoaste doua mari tipuri de legislatie religioasa: europeana si americana. Statele Unite ale Americii se ghideaza in problema libertatii religioase si de constiinta dupa Constitutie, mai precis dupa Amendamentul I, adoptat in 1791 („Congresul nu va elabora nici o lege care sa se refere la vreo oficializare a religiei sau care sa interzica practicarea libera a unei religii…”). SUA nu au o lege a cultelor similara celei din Romania. In Europa exista un act comun, care atinge drepturile religioase – Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (art. 9, alin. 1: „Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept implica libertatea de a-ti schimba religia sau convingerea, individual sau colectiv, in public sau particular, prin cult, invatamant, practici si prin indeplinirea ritualului”; de asemenea, art. 10, alin. 1 prevede libertatea de expresie), conventie semnata de statele care fac parte din Consiliul Europei. Multe state europene (daca nu toate) au insa legi speciale referitoare la chestiunile religioase, cateva respectand cu strictete laicitatea (cazul Frantei) sau consfintind in Constitutie dominatia unui cult (cazul Greciei, ceea ce a si dat nastere unor controverse in interiorul Uniunii Europene), in vreme ce majoritatea a adoptat modelul cooperarii intre stat si culte. Cel din urma model ar fi fost urmat si in cazul Legii cultelor din Romania, conform afirmatiilor unora dintre cei implicati in elaborarea si promulgarea acestui act normativ.
Reactii straine la Legea cultelor si posibile calcule electorale
Dupa trecerea prin parlament si promulgara de catre presedintele Romaniei, Legea cultelor a starnit reactiile unor culte si asociatii religioase, ale unor ONG-uri si ziaristi din tara, dar si ale unor organisme guvernamentale americane sau institutii private de monitorizare a drepturilor omului in lume. Cele mai taioase critici au venit din partea Comisiei Helsinki pentru Securitate si Cooperare in Europa, agentie guvernamentala a SUA, si din partea Institutului pentru Religie si Politici Publice din Washington. In vreme ce Comisia Helsinki – printr-un document semnat de senatorul Sam Brownback si congresmanul Christopher Smith – a prevenit ca, daca legea va fi promulgata (dupa cum am vazut, acest lucru s-a si intamplat), „Romania va fi tara cu cel mai greoi sistem de inregistrare a noilor culte, dintre toate cele 56 de tari membre ale OSCE”, Institutul pentru Religie si Politici Publice a subliniat ca tara noastra are „cea mai proasta lege din Europa referitoare la religie”. Institutul a mers chiar mai departe, cerand presedintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, si presedintelui Parlamentului European, Josep Borrell, precum si urmasului sau in aceasta functie sa verifice daca legea romaneasca a cultelor respecta drepturile omului si standardele UE.
Americanii au cateva sensibilitati importante pe care romanii nu le pot neglija, printre ele libertatea (cea religioasa fiind foarte – poate cea mai – importanta), democratia si respingerea totalitarismelor. Daca in privinta celui din urma aspect presedintele Traian Basescu a punctat prin condamnarea comunismului – ceea ce a reprezentat in primul rand un act de normalizare a spatiului public intern, dar a cantarit greu si dincolo de Atlantic -, Legea cultelor a ridicat semne de intrebare. Joseph K. Grieboski, directorul Institutului amintit, facea observatia, riscanta, ca seful statului roman nu si-a respectat promisiunea electorala de a se distanta de comunism. E posibil ca mai degraba presedintele – in afara de sfaturile primite – sa fi luat in calcul si avantajele electorale pe care le-ar putea obtine in urma promulgarii Legii cultelor, prin captarea simpatiilor acelei parti a populatiei (deloc neinsemnata) atrasa de liderii politici care practica un tip de populism din care factorul religios nu lipseste. Numai ca jocul se poate dovedi destul de riscant in acest caz.
Cateva concluzii
Realizarea Legii cultelor a avut la baza presupozitia ca deasupra tuturor actorilor sociali se afla statul, o entitate nu doar omniprezenta si omnipotenta, dar si omniscienta. Ideea ca statul este cel mai bun administrator razbate si din aceasta lege. Statul crede ca poate administra libertatea, inclusiv pe cea religioasa. Un postulat liberal (a nu se face suprapunerea cu vreo formatiune politica) suna foarte simplu: interesul general este suma unor interese particulare. Iar unele interese particulare pot incalca (nelegitim) alte interese particulare. Or, este cat se poate de clar ca actuala Lege a cultelor a fost rodul unor negocieri nesfarsite, a impunerii in text a unor formule care slujeau interese particulare. Mai clar spus, in cazul de fata unele religii sau denominatiuni si-au vazut incluse pretentiile, cerintele in lege: unele, in privinta numarului pentru recunoasterea de noi asociatii sau culte, altele, in privinta „ofensei religioase”. Institutiile statului, de la parlament la Presedintie, ar fi fost necesar sa vegheze ca libertatile fundamentale inscrise in Constitutie (inclusiv libertatea religioasa si de constiinta) sa nu fie incalcate. Ceea ce nu s-a intamplat. Mai mult decat atat, au produs o legislatie stufoasa, cu potential restrictiv.
Revista 22, 19 ianuarie 2007
http://www.revista22.ro/legea-cultelor-text-subtext-si-context-3392.html
Partajează asta:
Martirii credintei in inchisorile comuniste
Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mantuitorului pot fi regasite in istoria recenta a României
Creștinii de azi incearca sa gaseasca exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei. Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au platit cu viata pentru ca nu au renuntat la crezul lor si au refuzat sa faca pactul cu regimul comunist.
Sute de martiri ai credintei si-au purtat crucea in inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu. Altii au murit cu gandul la clipa prabusirii acestuia. Ortodocsi, catolici sau protestanti, martirii secolului XX au avut in comun credinta nestramutata in Iisus Christos.
Sute de martiri ai credintei crestine si-au purtat crucea in inchisorile comuniste. Unii dintre ei au reusit sa vada sfarsitul regimului ateu care i-a persecutat pentru ca si-au pastrat convingerile. Numele altora sunt necunoscute. Ortodocsi, catolici sau protestanti, martirii secolului XX au in comun credinta lor nestramutata in Iisus Christos. Crestinii de azi incearca sa gaseasca exemple de urmat in Vietile Sfintilor, carti care povestesc diferite intamplari miraculoase petrecute cu secole in urma. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recenta a Romaniei. Exista persoane care au refuzat, cu demnitate, sa incheie compromisuri cu regimul comunist. Una dintre aceste persoane este parintele Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai cunoscuti intelectuali ortodocsi.
Nicolae Steinhardt s-a nascut in anul 1912, intr-o familie evreiasca ce locuia in comuna Pantelimon de la periferia Bucurestiului. Printre colegii sai de generatie si de scoala s-au numarat Mircea Eliade, Dinu Pillat sau Constantin Noica.
Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar „Sburatorul” al lui Eugen Lovinescu, unde si-a descoperit talentul literar. El si-a luat licenta in Drept si in Litere. A devenit avocat si si-a luat doctoratul in Drept constitutional la Universitatea din Bucuresti. In paralel, si-a inceput activitatea literara. Preocupat de conceptia crestinilor asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul in limba franceza „Essai sur la conception catholique du Judaisme”. In anul 1944, el incepe sa lucreze ca redactor la Revista Fundatiilor Regale. In anul 1947, incepe prigoana comunista impotriva sa. Nicolae Steinhardt este concediat de la revista si dat afara din Barou. El a devenit un marunt slujbas. In anul 1958, a fost arestat, alaturi de prietenii sai Constantin Noica si Vladimir Streinu. Desi era evreu, el a fost acuzat, paradoxal, in lotul unor presupusi legionari.
Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de munca silnica. In inchisoarea Jilava, in anul 1960, a a decis sa se converteasca la crestinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin in celula transformata in capela de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a platit si el pretul rezistentei anticomuniste. El a fost condamnat si pentru faptul ca s-a opus incorporarii Basarabiei in Uniunea Sovietica.
Nasul sau de botez a fost Emanuel Vidrascu, fostul sef de cabinet al maresalului Ion Antonescu. La ceremonie au asistat si doi preoti romano-catolici, doi greco-catolici si un pastor protestant.
Evenimentul ii inlatura „orice dubiu, sovaiala, teama, lene, descumpanire”, dupa cum marturisea Nicolae Steinhardt in volumul sau, numit „Primejdia marturisirii”.
A fost purtat prin inchisorile din Gherla si din Aiud, unele dintre cele mai infioratoare temnite comuniste. In anul 1964, el a fost eliberat, ca urmare a gratierii detinutilor politici, gest prin care conducatorii comunisti incercau sa castige bunavointa Occidentului. Nicolae Steinhardt, imediat dupa eliberare, a intrat in schitul Darvari de langa Bucuresti, unde a fost cuminecat prima data.
Nicolae Steinhardt a inceput sa scrie „Jurnalul fericirii”, testamentul sau literar, nascut din experienta suferintei in inchisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, insa, dupa interventii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului sau a ajuns la Paris, la sectia romaneasca a Radio Europa Libera, unde a fost radiodifuzat de Monica Lovinescu si de Virgil Ierunca. In Romania, „Jurnalul fericirii” a fost publicat in anul 1991 si a primit premiul criticii literare in anul 1992. Pana atunci, Nicolae Steinhardt a intrat in Manastirea Rohia din Tara Lapusului. Aici, el a devenit calugar in data de 16 august 1980, la o zi dupa ce participase la liturghia de Sfanta Maria Mare.
Acolo, in manastirea situata pe culmea unui deal din tinutul unde odinioara haladuia Pintea Haiducul, el a pus in ordine vasta biblioteca a manastirii, care contine peste 23.000 de volume. In data de 30 martie 1989, inainte sa apuce sa vada sfarsitul comunismului, a murit in spitalul din Baia Mare. Cel care il botezase, colegul sau de celula, parintele Mina Dobzeu, i-a fost alaturi in ultimele zile.
Nicolae Steinhardt este inmormantat intr-un cimitir modest, la marginea unei paduri seculare ce strajuieste Manastirea Rohia.
Marton Aron
A devenit prietenul romanilor in inchisoare
Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistentei anticomuniste a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. In perioada interbelica, el a fost in relatii reci cu romanii, pe care ii considera drept cotropitorii Transilvaniei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. In biserica romano-catolica „Sfantul Mihail” din Cluj-Napoca, el si-a ridicat glasul impotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos Horthy, sa opreasca deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celalalt protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el a fost demis de Adolf Hitler si inlocuit cu Ferenc Szallasy, conducatorul partidului nazist al Crucilor cu Sageti. Monseniorul Marton Aron a fost arestat de comunisti. In inchisoare s-a apropiat extrem de mult de romani. Un preot greco-catolic roman, inchis in aceeasi celula cu monseniorul Aron, povestea ca i-a spus acestuia: „Preasfintite, daca scap de aici, ii impusc pe toti comunistii!”. Cu umor, episcopul maghiar i-a raspuns: „Fiule, tu impusca-i, iar eu o sa ma rog pentru tine!”.
ISTORIE
Evreul care a devenit predicator protestant
Dintre protestantii din Romania, cel mai cunoscut oponent al regimului comunist este Richard Wurmbrand. Este vorba de un evreu nascut la Bucuresti si care, in tinerete, a simpatizat cu comunistii. Dupa studii facute la Moscova, el a fost inchis la Doftana de autoritatile romane. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Brasov, unde s-a convertit la crestinism, dupa ce a descoperit Biblia. El a devenit pastor luteran pentru germani, si pentru numerosii evrei pe care i-a convertit la crestinism. Pentru ca a criticat deschis regimul comunist, pastorul a fost arestat in anul 1948. El a executat 14 ani de inchisoare, timp in care a fost coleg de suferinta cu Nicolae Steinhardt sau cu parintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre conducatorii clandestini ai eparhiei din Cluj. In anul 1965, el a fost cumparat de la comunisti, cu suma de 10.000 de dolari, de catre o organizatie crestina norvegiana si, impreuna cu familia, s-a stabilit in Statele Unite ale Americii. Dupa caderea regimului comunist, pastorul luteran a revenit adesea in Romania. Richard Wurmbrand a murit in California, in anul 2001.
AMINTIRI
Pastele in inchisoare
Cei care au trecut prin inchisorile comuniste isi amintesc ca, in perioada Pastelui, lumina Invierii era mai puternica decat opresiunea. Oamenii spun ca, in Noaptea Invierii, in ciuda interdictiilor gardienilor, imnul „Christos a inviat din morti” rasuna din toate celulele inchisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost cazuri in care gardienii au fraternizat cu detinutii. Un preot inchis in beciurile Securitatii din Bistrita a reusit sa celebreze liturghia dupa ce un gardian i-a strecurat cateva boabe de struguri, din care a stors sucul si a obtinut vinul necesar pentru cuminecatura. Painea a pus-o deoparte din ratia sa de detinut.
ASUMARE
„Credinta noastra este viata noastra”
Daca o serie de inalti prelati ortodocsi au acceptat sa colaboreze cu regimul comunist, Biserica Romana Unita cu Roma, Greco-Catolica, si-a asumat confruntarea deschisa cu regimul ateu. De altfel, Biserica Greco-Catolica a fost singura interzisa total in timpul prigoanei comuniste. Nici unul dintre ierarhii romani uniti nu a acceptat pactul cu Diavolul.
Cardinalul Iuliu Hossu, primul roman care a primit purpura de print al Bisericii Catolice, le-a spus emisarilor guvernului, care i-au oferit demnitatea de Mitropolit al Moldovei, chiar in locul IPS Irineu, in schimbul renuntarii la catolicism, celebra fraza: „Credinta noastra este viata noastra!”.
Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, impreuna cu episcopul vicar Vasile Aftenie din Bucuresti, cu administratorul apostolic al Mitropoliei din Blaj, PS Ioan Suciu, cu arhiepiscopul ad personam Valeriu Traian Frentiu, eparh de Oradea, cu episcopul Ioan Balan al Lugojului si cu episcopul de Maramures, Alexandru Russu, au fost arestati si ucisi in temnitele comuniste. Lor li s-a adaugat, pe lista martirilor, episcopul Tit Liviu Chinezu. El a fost consacrat in clandestinitate, alaturi de Eminenta Sa Alexandru Todea, cel care avea sa devina cel de-al doilea cardinal roman, de arhiepiscopul Ioan Chertes al Clujului, de PS Liviu Hirtea, de PS Ioan Ploscaru si de PS Ioan Dragomir.
In total, au fost 12 episcopi greco-catolici incarcerati. sapte au murit in temnita. Prima victima a fost PS Vasile Aftenie, caruia securistii i-au smuls mainile si picioarele.
Ceilalti episcopi au trecut prin temnita de la Sighetu Marmatiei. Aici, inaltii ierarhi au fost poftiti in celule cu indemnul „Sa bagam bivolii la grajd!”. Cei sapte martiri sunt obiectul unei proces de canonizare aflat pe rolul Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor de la Vatican, la finalul caruia vor fi proclamati sfinti ai Bisericii Catolice.
Partajează asta:
There are Chrisitians tortured for their faith
Richard Wurmbrand’s shocking personal account rocked the Western world. After spending years in underground prison cells – including solitary confinement and inhumane tortures – Pastor Wurmbrand emerged with revelation of today’s Christian martyrs.
And now, the Voice of the Martyrs invites you to request a complimentary copy of the international bestseller, Tortured for Christ
Click here to receive your copy, absolutely free of charge.
Partajează asta:
Partidul nu mai are nevoie de „frați”, ci de „tovarăși”.
La scurt timp după Decretul 1203 din 14 noiembrie 1950 prin intermediul căruia a fost aprobat și statutul cultului baptist, Comunitatea Baptistă București își ține una din ședințele sale de comitet prezidată de către Constantin Adorian, unde, spre uimirea celor prezenți, aflăm că Partidul nu mai are nevoie de „frați”, ci de „tovarăși”.
,,În ziua de 27 Noiembrie a.c. a avut loc în localul bisericii baptiste din Șoseaua Titulescu o ședință a Comitetului Comunității baptiste raionale.
Cu această ocazie C. Adorian a dus la cunoștință că statutele celor 4 culte neoprotestante au fost aprobate de Ministerul Cultelor cu mici modificări, și anume ca în loc de « frate» să se spună «tovarăși» și în loc de «comunitate districtuală» să se folosească denumirea «comunitate raională». (…)
Predicatorul TĂNASE ALEXANDRU a afirmat că el nu înțelege să folosească cuvântul «tovarăși», la care C. ADORIAN a afirmat că între ei se pot numi mai departe «frate».”
Partajează asta:
Persecutiile pun în pericol securitatea globala
Securitatea la nivel global este ameninţată de persecutarea minorităţilor religioase în diverse ţări ale lumii. Statele Unite au slăbit eforturile în favoarea libertăţii religioase la nivel internaţional de dragul protejării securităţii interne, a declarat Thomas Farr, de la International Religious Freedom.
Dezbaterea la care Farr a vorbit despre criza libertăţii religioase la nivel global s-a desfăşurat la Washington, fiind organizată de Federalist Society’s Religious Liberties Practice Group şi de First Freedom Center, notează christianpost.com.
Participanţii la dezbatere, experţi în drepturile omului, au discutat despre concluziile raportului „Minority Religious Communities at Risk”, în special despre faptul că autorităţile politice din ţările în care minorităţile religioase sunt discriminate, persecutate şi supuse unor forme de violenţă eşuează în a-i aduce în faţa justiţiei pe cei vinovaţi.
Fost ambasador al SUA, Farr a subliniat că, dacă în timpul administraţiilor anterioare de la Casa Albă, americanii au avut o atitudine şovăielnică în susţinerea drepturilor omului şi a libertăţii de conştiinţă şi religie, în timpul administraţiei Obama lucrurile s-au înrăutăţit. America „a eşuat” în această privinţă, a declarat Farr.
Farr a criticat faptul că administraţia Obama a aşteptat 2 ani, adică jumătate din mandatul actualului preşedinte, pentru a numi un ambasador care să răspundă de problema libertăţii religioase la nivel internaţional. Este vorba despre Suzan Johnson Cook, numită în acest post la începutul lunii iunie.
Pakistanul, India şi Nigeria au fost menţionate în lista ţărilor unde minorităţile religioase sunt persecutate.
(Foto: asianews.it)
Partajează asta:
„Va trebui sa nationalizam Seminarul Baptist din Bucuresti”
Image via Wikipedia
Cine a crezut că naționalizarea este o invenție comunistă va fi uimit să constate că astfel de acțiuni erau preconizate și în perioada de aur a democrației românești. Cu toate acestea, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în perioada de democrație socialistă, naționalizarea la care face referire documentul viza trecerea Seminarului Teologic Baptist din administrarea Foreign Mission Board of the Southern Baptist Convention în administrarea baptiștilor români (Comunitatea Baptistă București, respectiv Uniunea Comunităților Baptiste din România).
Astfel, în cadrul unui Referat din anul 1927 privind regimul asociațiilor baptiste se analizează pe parcursul a 7 pagini situația confesiunii baptiste care solicita să fie recunoscută cu statutul de cult religios și se plângea autorităților prin intermediul Alianței Mondiale Baptiste de persecuțiile la care credincioșii baptiști erau supuși. Contextul politic era cel al dezbaterilor din societatea românească despre legea cultelor care avea să fie promulgată în anul 1928 și avea ca și cadru legislativ pentru discuțiile despre libertatea religioasă prevederile Constituției Române din anul 1923.
Partea cea mai interesantă a referatului este cuprinsă la secțiunea „Concluzie” unde se punea printre altele și problema interzicerii exercițiului public al cultului baptist. Cum vorbim de un stat de drept „a opri cu desăvârșire exercițiul cultului baptist este cu neputință. Constituția garantează deplina libertate cultelor al căror exercițiu nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri și legilor de organizare ale Statului” iar doctrina baptiștilor, continuă documentul „nu cuprinde nimic primejdios din acest punct de vedere.” Cu toate acestea, există și un aspect care deranja, practica religioasă a cultului. Pentru rezolvarea acesteia, practica religioasă „trebuie reglementată precis și supravegheată de aproape.”
De asemenea, „o deosebită atenție va trebui să se dea pregătirii predicatorilor și Statul va trebui să intervină impunând organizațiilor baptiste aplicarea în slujba de predicator numai a persoanelor care au anumită pregătire, al cărui minim trebuie fixat de noi.”
„În scopul acesta va trebui să naționalizăm Seminarul Baptist din București, impunând trecerea lui în mâinile organizației române baptiste sau închiderea lui. Trebuie fixate de noi condițiile de admitere în seminar, studiile de seminar, condițiile de admitere a profesorilor și trebuie să facem ca predicatorii să se aleagă numai dintre absolvenții lui.”
Care era temerea autorităților?
Iată și răspunsul: „Străinii pot să se ocupe de concetățenii lor așezați temporar la noi, dar nu putem lăsa educația sufletească a cetățenilor noștri în grija străinilor.”
Partajează asta:
Baptismul e o religie a convingerilor
„Baptismul e o religie a devotamentului și a convingerilor față de Isus Hristos”
Memoriu al Uniunii Baptiste prin care aceasta protesta față de situația baptiștilor din România
București, 15 noiembrie 1938 (AE F71 V24 F85)
Partajează asta:
Bisericile din Cuba intră în era post-Fidel Castro
Relațiile dintre bisericile din Cuba și statul ateist se dezgheață în era post-Fidel Castro. Cel mai bun exemplu este fratele fostului lider, care recunoaște nevoia binecuvântării bisericii.
La finalul lunii mai, timp de o săptămână, s-a desfășurat vizita unei delegații a Consiliului Mondial al Bisericilor în Cuba. Vizita a fost ocazionată de aniversarea a 70 de ani de activitate ai Consiliului Bisericilor din Cuba. Statul cubanez este oficial unul ateist, din anul 1959, însă în ultimii ani relațiile între guvern și reprezentanții religiei s-au dezghețat, afirmă secretarul general al CMB, Rev. Olav Fyske Tveit în cadrul unui interviu oferit ENInews.
Raul Castro, actualul președinte și fratele fostului lider cubanez Fidel, a participat la serviciul de închinare organizat cu ocazia vizitei reprezentanților CMB la catedrala episcopală (foto). „Avem nevoie de binecuvântările voastre mai mult decât oricând”, ar fi spus Raul Castro, citat de Tveit.
Bisericile din Cuba caută moduri prin care „să dea mărturie creștină cu integritate”, într-o societate controlată de stat, fără libertate de exprimare, afirmă Tveit. Astfel ele se implică în viața socială și în educație, în promovarea acțiunilor de protecție a mediului. Două capitole speciale sunt negocierile cu autoritățile cubaneze pentru eliberarea prizonierilor politici sau negocierile cu SUA pentru drepturi ale unor prizonieri cubanezi aflați în închisori americane.
Cuba are o populație de 11,4 milioane de locuitori și aproximativ 70% sunt catolici, alături de care trăiesc ortodocși, luterani, reformați, neo-protestanți sau alte religii cu rădăcini africane.
Partajează asta:
Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Sâmbătă 4 iunie 2011
Sâmbătă 4 iunie
A treia secțiune de comunicări (9.00-13.30)
Moderator Cristian Bădiliță
Orele 9.00-9.30
Didier Rance
Persecuții împotriva creștinilor în lumea de azi
Articole similare:
Colocviul „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”.
Programul colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină şi în secolul XX”. Vineri 3 iunie 2011
Istorie Evanghelica 