Cultele neoprotestante și drepturile omului (2) Cuvânt înainte
Ne bucurăm ca la mai bine de 36 ani de la difuzarea scrisorii celor sase neoprotestanți aceasta să vadă lumina tiparului. Am decis să scriem această carte din dorința de a aduce în atenția celor interesați, fie membrii ai cultelor neoprotestante, fie cercetători, scrisoarea, un document de valoare privind istoria comunității evanghelice romanești sub comunism. La finalizarea prezentei cărți am aflat de faptul că și istoricul Dorin Dobrincu realizează un studiu privind scrisoarea celor sase neoprotestanți (Vezi Dorin Dobrincu, „«Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România.» Un memoriu din 1977”, în Archiva Moldavie, vol. IV, 2012, pp. 351-402), publicat cu putin timp înainte de apariția prezentei lucrări. În lucrarea de față, împreună cu scrisoarea deschisă semnată de cei sase evanghelici, publicăm încă două documente pe aceeaşi problemă. Este vorba de anexele scrisorii, care completează primul document cu alte cazuri de persecuție, și o altă scrisoare deschisă, scrisă de Aurel Popescu şi Iosif Ţon.
Ineditul demersului nostru constă și-n accesul la documente primare din arhiva postului de Radio Europa Liberă, Arhiva Departamentului Cultelor, precum și cea a Securității, documente corelate cu istoria orală şi cu memorialistica.
În 1999, pastorul Iosif Ţon publica cartea Confruntări, ce reunea reeditarea scrierilor sale din perioada comunistă. Îi lipseşte însă documentul intitulat Cultele neoprotestante și drepturile omului în România, deși face referire la el. La acest document se face des referire – fie de cei care au trăit în vremea aceea, fie de cei care cercetează perioada respectivă – dar până în prezent nu a fost descoperit şi publicat. De aceea considerăm că lucrarea de față vine să completeze un gol istoriografic, de unde şi necesitatea apariției acestei cărți.
În demersul pe care ni l-am propus am însoțit publicarea scrisorii de un studiu introductiv şi biografii ale semnatarilor. Studiul introductiv ne prezintă statutul neoprotestanților în comunism, contextul scrierii acestei scrisori şi reacțiile ce-au survenit după aceea. De asemenea, unele amănunte din studiul nostru sunt inedite, iar altele corectează derapajele istorice apărute în timp, mai ales pe cale orală.
În același timp este şi un omagiu adus celor de dinaintea noastră pentru lupta dusă în favoarea libertății de credință. Dintre semnatari, la momentul acesta nu mai sunt în viață decât Iosif Ţon, Pavel Nicolescu şi Radu Dumitrescu.
Autorii, unul din Bucureşti şi unul din Craiova, au uzat atât de documente inedite, cât şi de competenţele pe care le deţin în domeniul cercetării istoriei contemporane. Lucrarea a fost scrisă cu acribia şi obiectivitatea unor istorici, atât cât au putut să fie de obiectivi, lăsând la o parte sentimentalismele şi opiniile părtinitoare, fără a fi tributari bisericilor din care fac parte, baptistă şi creştină după Evanghelie.
Autorii
Articole relaționate
CULTELE NEOPROTESTANTE ȘI DREPTURILE OMULUI (1) PREFAȚĂ
P.S.: Cartea costă 15 RON și poate fi comandată de la autori
Maxima zilei – 15 aprilie 2014
Persecuția este prima lege în societate, pentru că este întotdeauna mai ușor de a suprima criticile decât să le înfrunți
Howard Mumford Jones
Cultele neoprotestante și drepturile omului (1) Prefață
Semnarea Actului Final de la Helsinki (1975) în care se proclamau cu mare emfază drepturile omului, a adus mari speranţe şi în România, mai ales credincioşilor evanghelici. Dar, conform spiritului de observaţie românesc, Ceauşescu semnaliza că merge într-o direcţie, dar mergea în direcţia inversă astfel că, imediat după semnarea documentului, a pornit o nouă campanie de persecutare a celor credincioşi, de data aceasta prin retrogradări din funcţii, prin amenzi pentru adunări de studiu biblic în familii, prin hărţuirea elevilor în licee şi prin ameninţarea că nu vor fi admişi la nici o facultate.
În acelaşi timp, însă, un nou suflu de curaj a făcut ca în aproape toate ţările „lagărului” socialist să se ridice oameni care, cu riscul arestării şi al bătăilor, şi chiar cu riscul morţii, să-şi exprime deschis convingerile. În anul 1973 am fost inspirat să scriu lucrarea Cine îşi va pierde viaţa, în care semnalam sistemele de oprimare a Bisericilor şi a cultelor. Cuvântul divin care începuse să-mi răsune în gând a fost cel din cartea Proverbelor: „Deschide-ţi gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiţi. Deschide-ţi gura, judecă cu dreptate şi apără pe cel nenorocit şi lipsit” (Prov. 31:8-9).
Fiind într-o vizită la Oradea, în ianuarie 1977, un grup de tineri liceeni m-au înconjurat şi au început să-mi spună ce li se întâmplă la şcoală şi cum li se cere să semneze declaraţii că nu vor mai merge la Biserică, altfel numele lor va fi trimis la toate instituţiile de învăţământ superior din ţară şi nu vor mai fi admişi nicăieri. Şi ei mă întrebau: „Ce să facem?” Dar eu am simţit în duhul meu că, de fapt, întrebarea lor sună altfel: „Dumneavoastră ce faceţi pentru noi? Ce faceţi în apărarea noastră?”
Momentul acela a fost cel care a declanşat în mine decizia să întreprind ceva. Rezultatul a fost lucrarea care a fost citită la Radio Europa Liberă şi care este publicată acum în această carte.
Eu aş fi vrut să o public în cartea mea Confruntări, dar eu pierdusem manuscrisul meu şi nu l-am mai putut găsi nicăieri.
Este meritul acestor doi cercetători că au descoperit, nu numai documentul în sine, ci şi toate celelalte scrisori care l-au însoţit şi să reconstituie evenimentele legate de ele.
Citind acum, după trecerea a 36 de ani de la acele evenimente, toate câte le-au descoperit ei de la martorii care mai sunt în viaţă şi din diferite documente, scrisori, etc., sunt uimit de complexitatea acelor evenimente, chiar dacă uneori mărturiile par a nu se armoniza întru totul. Şi este normal acest lucru, deoarece fiecare dintre cei care depun mărturie au trăit evenimentele în felul lor specific şi, pe de-asupra, memoria lor reţine datele altfel decât a celorlalţi martori.
Sunt fericit că lucrarea aceasta, precum şi evenimentele care au înconjurat-o, ies acum la lumina tiparului şi că ajung în mâna publicului.
Amintindu-ne de acele evenimente şi de acele „cumplite vremi”, să tragem din ele învăţăminte pentru noi înşine şi pentru provocările cu care ne confruntă şi astăzi viaţa. Modul în care răspundem acestor provocări ne formează şi ne determină destinul.
02 decembrie 2013
Iosif Ţon
P.S.: Cartea costă 15 RON și poate fi comandată de la autori
Revista Calea Credinţei (1/2014) – prezentarea cărții Cultele neoprotestante și drepturile omului
Cuprins:
Ce fel de evanghelie predic? – Virgil Achihai
Lacrimile pocăinţei – Grigore Fotino Constantinescu
Iubirea de oameni – David Ciucur
Cât de darbyşti sunt creştinii după Evanghelie? – Bogdan Emanuel Răduţ
Expoziţia Biblică din România – Paul Williams
Adevăraţii păzitori – Petrică Pleşa
Sunt presbiteri şi presbiteri, deci nu fi un Diotref!… – Gusti Roşian
Misiune*Info*Ştiri
O carte document: Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România – Bogdan Emanuel Răduţ
Cealaltă femeie din viaţa mea – Nicolae Geantă
Bogdan Emanuel Răduț anunță pe blogul său apariția primului număr pe anul 2014 al Revistei Calea Credinței în paginile căreia puteți citi și două articole având ca temă istoria bisericii. Primul articol răspunde la întrebarea cât de darbyști sunt creștinii după Evanghelie din România, iar cel de-al doilea (pe care îl puteți citi mai jos) prezintă cea mai nouă apariție editorială a autorului, Bogdan Emanuel Răduț, realizată în colaborare cu mine. Cartea Cultele neoprotestante și drepturile omului: un strigăt la Radio Europa Liberă (aprilie 1977) investighează apelul din aprilie 1977 adresat de către un grup de evanghelici români postului de radio menționat, iar prin intermediul articolului din cadrul revistei Calea Credinței, Emanuel Răduț oferă informații despre subiectul central al cărții, despre semnatari, obiectivele și consecințele „memoriului document” din aprilie 1977.
Cristian Vasile, Culte, putere şi naţiune sub regimul Antonescu
Acest articol este o prezentare a cărții domnului Viorel Achim, Politica regimului Antonescu față de cultele neo-protestante: Documente.
Articolul este preluat din Revista Apostrof, revistă a Uniunii Scriitorilor, ANUL XXV, 2014, NR. 2 (285) și mi-a fost semnalat de către Dionis Bodiu.
Puţină lume ştie că în timpul regimului Antonescu în Transnistria, pe lângă evrei şi romi, au fost deportaţi şi etnici români. Ignoranţa a domnit şi după 1989 chiar printre istorici. A fost doar ignoranţă? Cei deportaţi erauinochentişti, o grupare religioasă din Basarabia desprinsă din ortodoxie, alcătuită din două mii de suflete. După redobândirea Basarabiei în vara anului 1941 e calificată drept „sectantă“ şi indezirabilă pentru regimul antonescian, aflat într-o nefastă căutare a omogenităţii etnice şi religioase. Destinul lor tragic – dar mai ales al cultelor neoprotestante (evanghelice) mai numeroase – este reflectat pe larg într-o carte recent apărută, editată în mod exemplar de istoricul Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Iaşi: Editura Polirom, 2013, 931 p.
Viorel Achim şi-a propus să reunească într-un volum cele mai importante izvoare istoricereferitoare la politica faţă de confesiunile neoprotestante – în principal, baptişti, adventişti de ziua a şaptea, creştini după Evanghelie – între anii 1940 şi 1944 (aproximativ 100.000 de oameni, majoritatea de naţionalitate română). În carte sunt redate 513 documente – cele mai multe inedite – care sunt precedate de rezumate (mai extinse decât de obicei). Între altele, sunt reproduse toate ordinele cu privire la neoprotestanţi care au plecat de la cabinetul militar al lui Ion Antonescu, conducătorul statului.
Într-o mică măsură, istoriografia română (mai ales prin vocile unor Alexa Popovici şi Dorin Dobrincu) a reflectat politicile discriminatorii ale administraţiei de stat faţă de aceste asociaţii şi culte religioase minoritare în perioada interbelică şi sub guvernarea (legionaro-)antonesciană. Tomul alcătuit de Viorel Achim surprinde în detaliu mecanismele represive puse în funcţiune de diversele structuri ale aparatului de stat de la nivel central şi local, dar – prin mai multe documente – aruncă o privire insistentă şi asupra complicităţii unei părţi a clerului ortodox în această represiune dezlănţuită de stat asupra unor cetăţeni români, semeni de altă confesiune. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul lor a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestei măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 a înteţit practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, atunci când Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti (dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu).
Revenind însă la cazul funestei apropieri de puterea politică a bisericii majoritare, trebuie spus că în mai multe situaţii, de-a lungul istoriei secolului XX, în loc să oprească exodul de enoriaşi spre cultele/asociaţiile neoprotestante prin mijloace spirituale şi o mai adâncă implicare în acţiuni social-caritabile la nivelul parohiilor, o parte deloc neglijabilă a clerului ortodox a preferat metodele administrativ-poliţieneşti puse în practică de organele aparatului de stat (sesizate uneori prin delaţiunile unor preoţi – cum rezultă şi din documentele reproduse de Viorel Achim). Spre exemplu, preotul Victor Marinescu din Viişoara (Constanţa) solicita în 1941 anihilarea prin lege a sectelor religioase, deoarece „servesc cauza comunismului“, „fac jocul străinilor şi al duşmanilor de ţară“, „sapă de zor la temelia specificului românesc, care este credinţa ortodoxă“ (p. 279). Sunt pagini nu tocmai onorante din istoria creştinismului românesc, deoarece nu este vorba – citind aceste delaţiuni – doar despre neacceptarea ideii de pluralism confesional în sânul comunităţii etnice româneşti sau despre suprapunerea abuzivă de tip naeionescian între naţiune şi confesiune, ci şi de o teribilă lipsă de umanitate şi de înţelegere a consecinţelor dezastruoase care se pot abate asupra aproapelui tău, care în plus aparţine aceleiaşi etnii şi vorbeşte aceeaşi limbă. (Sunt sechele care s-au păstrat până astăzi; ele se vădesc în ceea ce priveşte răstălmăcirea definiţiei statului laic, care nu este privit – cum este firesc – ca un stat neutru din punct de vedere religios.) Conţinutul cărţii ne oferă şi o cheie de înţelegere pentru refuzul reprezentanţilor Sfântului Sinod de a permite accesul la arhiva Patriarhiei (dar şi a celorlalte centre eparhiale) chiar şi pentru perioada de dinainte de 1945.
Pentru a reda absurdul radicalismului antineoprotestant merită adăugat faptul că în nordul Transilvaniei, aflat între anii 1940 şi 1944 sub ocupaţia Ungariei horthyste, guvernul de la Budapesta a permis, cu unele restricţii, funcţionarea legală a bisericilor baptiste româneşti, inclusiv predarea în şcoli a materiei Religie, conform cu preceptele specifice acestor denominaţiuni (p. 18). Ceea ce nu s-a întâmplat în România. De altfel, în disperare de cauză şi împrumutând sub constrângere „sistemul de valori“ al puterii din statele Axei, baptiştii români îi semnalau în septembrie 1940 generalului Antonescu că: „în nicio ţară totalitară cultul creştin baptist nu e prigonit. Astfel, în Germania, Italia, Spania şi Japonia s-a acordat cea mai deplină libertate de cult baptiştilor“ (p. 221).
Volumul realizat de Viorel Achim – după o asiduă documentare în numeroase arhive din ţară şi din străinătate – poate deschide drumul unor solide lucrări de interpretare privind atât istoria relaţiilor Stat-Biserică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi regimul politic din perioada 1940-1944. O precedentă ediţie de documente alcătuită de acelaşi Viorel Achim (Deportarea ţiganilor în Transnistria, vol. 1-2) a stat la baza documentării lui Ioan T. Morar pentru romanul de succes Negru şi roşu. Şi acest volum poate oferi numeroase surse de inspiraţie pentru o lucrare beletristică.
Simpozionul Bisericile Baptiste din România în perioada regimului Antonescu (8-9) Întrebări și răspunsuri
Prin intermediul acestei postări închei seria despre Simpozionul științific care a fost organizat de Institutul Teologic Baptist din București împreună cu Facultatea de Teologie Baptistă din cadrul Universității București.
Menționez faptul că sesiunea de întrebări și răspunsuri nu a fost înregistrată chiar de la început, însă cu excepția a vreo două întrebări sesiunea la care am făcut referire a fost filmată și pusă astfel la dispoziția tuturor celor interesați de această problematică.
În această primă parte se află și răspunsul domnului Viorel Achim la întrebarea mea despre momentul în care baptiștii români au primit statutul de cult religios, fiindu-mi confirmate astfel cercetările publicate și în cartea Bisericile Creștine Baptiste din România între persecuție, acomodare și rezistență, conform cărora baptiștilor din România Mare le-a fost recunoscut pentru prima dată statutul de cult religios la nivelul întregii țări în septembrie 1940.
Cele două întrebări punctuale pe care le-am pus eu au fost următoarele:
1. Cum s-a ajuns la recunoașterea statutului de cult religios al baptiștilor în februarie 1940?
– răspunsul: conjunctură favorabilă și nu implicația regelui
2. Decizia de scoatere în afara legii a asociațiilor religioase în decembrie 1942 este conexată cu evoluția politică a frontului? Au existat influențe din această direcție care l-au determinat pe Ion Antonescu să ia o asemenea decizie?
– răspunsul a fost că în opinia dânsului nu a existat o asemenea legătură și că momentul decembrie 1942 a fost doar conjunctura favorabilă luării acelei decizii, momentul în care toate forțele implicate (politice și religioase, referire în acest ultim caz la Sfântul Sinod al BOR) au căzut de acord asupra măsurilor care trebuie luate. Poate că, zic eu, prin prisma răspunsului la influența intelectualității naționaliste românești, opinia publică era mai pregătită decât în 1937 sau 1940 pentru decizia de scoaterea în afara legii a acelor confesiuni religioase considerate secte, dar și a celora care aveau statutul de asociație religioasă. Punctul meu de vedere se bazează pe explicațiile oferite de domnul Viorel Achim la întrebarea pastorului John Vătran despre Mircea Eliade ca teoretician al naționalismului românesc și al legăturii dintre națiunea română și confesiunea ortodoxă. Dr. Viorel Achim face referire în răspunsul său la faptul că teoreticienii cu adevărat importanți au fost Nae Ionescu și Nichifor Crainic, ”cărora le datorăm într-un anumit fel, mai ales noi minoritarii”, teoretizarea politicii antireligioase, fapt care fundamentează într-un anumit mod politica statului împotriva evanghelicilor.
Partea a doua a sesiunii de întrebări și răspunsuri
Urmărește și
SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (1 ) DANIEL MARIȘ
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (4) VIOREL ACHIM
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (5) VIOREL ACHIM
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (6) DR. VIOREL ACHIM
Simpozionul Bisericile Baptiste din România în perioada regimului Antonescu (7) Dr. Viorel Achim despre deportarea evanghelicilor în Transnistria
Dr. Viorel Achim continuă în acestă parte din cadrul Simpozionului științific să prezinte politica regimului Antonescu față de cultele neoprotestante, răspunsul Bisericii Ortodoxe, precum și de politica religioasă a regimului.
Foarte interesant este faptul că Dr. Viorel Achim prezintă în această secțiune modul în care s-a ajuns la ordinul de deportare al evanghelicilor (neoprotestanților) în Transnistria, la Bug, acțiune care începe cu un ordin din mai 1942 la care s-a renunțat în august 1942. Dar, până la anularea ordinului unii dintre evanghelici au fost deportați în Transnistria, printre aceștia regăsindu-se și grupul de 30 de creștini după Evanghelie din Botoșani.
În finalul prelegerii, Dr. Viorele Achim atrage atenția asupra următoarelor aspecte:
1. Lipsa de cooperare între cele trei confesiuni (baptiști, creștini după Evanghelie, adventiști)
– cele trei comunități se aflată în aceeași situație, dar nu au comunicat, din contră spune Dr. Viorel Achim, „vechile animozități din perioada interbelică s-au păstrat”
– în toate documentele văzute, Viorel Achim menționează că nu a văzut nicio acțiune comună a celor trei confesiuni evanghelice
2. Prezența evreilor în comunitățile neoprotestante (evanghelice)
– în perioada războiului, nu în Basarabia deoarece în 1941 evreii au fost deportați, au existat mici comunități de evrei mesianici încadrați în cele trei confesiuni neoprotestante, mai ales în confesiunea Creștină după Evanghelie.
– Constantin Adorian, președintele Comunității Baptiste din București, a comparat într-o predică ținută în duminica din 7 mai 1941 în casa de rugăciune din Bulevardul Basarab 56 Bis (actualmente Biserica Golgota din șoseaua Nicolae Titulescu) a comparat persecuția evreilor români din timpul lui cu martirajul suferită de primii creștini. Demersul pastorului Constantin Adorian este cu atât mai important cu cât în perioada respectivă au fost foarte puține poziționări pozitive față de evrei. Nu a existat, spune domnul Viorel Achim, curaj civic, acela de a protesta, de a spune este nedrept, ori pastorul Constantin Adorian face lucrul acesta.
3. …….
Urmărește și
SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (1 ) DANIEL MARIȘ
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (4) VIOREL ACHIM
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (5) VIOREL ACHIM
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (6) DR. VIOREL ACHIM
Simpozionul Bisericile Baptiste din România în perioada regimului Antonescu (6) Dr. Viorel Achim
Perioada avută în discuție aici este cea de după implicarea României în cel de-al doilea război mondial și face referire printre altele la situația evreilor din Bucovina și Basarabia care au primit certificate de botez de la creștinii după Evanghelie pentru a-i scăpa de deportare.
Urmărește și
SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (1 ) DANIEL MARIȘ
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (4) VIOREL ACHIM
Simpozionul Bisericile Baptiste din România în perioada regimului Antonescu (5) Viorel Achim
Cea de-a doua înregistrare cu prelegerea istoricului Viorel Achim începe cu referiri la prevederile Legii din decembrie 1942 prin intermediul căreia asociațiile religioase, inclusiv baptiștii, retrogradați în 1940 de la statutul de cult religios, au fost scoase în afara legii.
Urmărește și
SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (1 ) DANIEL MARIȘ
SIMPOZIONUL BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (4) VIOREL ACHIM
Simpozionul Bisericile Baptiste din România în perioada regimului Antonescu (4) Viorel Achim
Simpozionul științific privind Bisericile Baptiste în perioada regimului Antonescu l-a avut ca invitat pe Dr. Viorel Achim de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”
Această înregistrare este prima care prezintă prelegerea domnului Achim care își începe discursul cu referire la modul în care se validează o cercetare istorică precum și rolul memoriei în cadrul unei comunități, inclusiv a uneia religioase precum cea baptistă.
Urmărește și
SIMPOZIONUL: BISERICILE BAPTISTE DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA REGIMULUI ANTONESCU (1 ) DANIEL MARIȘ














