Incursiune în istoria Bisericii baptiste din România pe parcursul perioadei comuniste (III)

Examenul de foc al vieţii

Examenul de foc al vieţii reprezintă în viziunea autorului examenul prin care l-a trecut Domnul, examenul Securităţii, şi al tracasărilor de care a avut parte între anii 1952-1954. Remarcăm în acest context problema ridicată de vecinul[1] profesorului Bunaciu, colonel de securitate, care îl întreba de ce el, tânăr cu studii economice superioare, s-a înscris la Facultatea de Teologie şi predică „Biblia care este <opiu> pentru popor?”[2] Bunaciu explică această dilemă a ofiţerului în felul următor:

„El credea că eu sunt un duşman al socialismului şi prin religie lupt împotriva orânduirii socialiste.”[3]

Explicaţia este edificatoare pentru argumentarea atitudinii şi gândirii celor care construiau sistemul comunist. Această atitudine din partea autorităţilor faţă de religie s-a reflectat în societate printr-o atmosferă de teamă şi insecuritate, relevată şi de următorul pasaj:

„Prelucrarea[4] a durat vreo două luni şi în toiul acesteia mi-am pregătit chiar un geamantan mic cu haine groase şi mă aşteptam să fiu ridicat în fiecare noapte de Securitate, mai ales că în Cluj fuseseră ridicaţi în diverse nopţi pastori reformaţi,preoţi catolici şi ortodocşi.”[5]

Presiunile Securităţii asupra domnului Bunaciu au durat doi ani, timp în care aceasta era informată despre toate mişcările şi deciziile acestuia, iar el era tracasat, bătut, anchetat, ameninţat cu ani grei de temniţă pentru a realiza de fapt colaborarea de care alţii l-au acuzat şi pe care nu au putut-o dovedi. Acesta este contextul în care în luna august a anului 1954[6] domnul Bunaciu a primit o citaţie prin intermediul căreia era invitat să se prezinte la miliţia din Cluj sub motivaţia rezolvării unor probleme la biroul de evidenţă a populaţiei. În fapt, fusese chemat de Securitate pentru a-l determina să devină colaborator al organelor statului. Ca urmare a refuzului de a da curs unei asemenea propuneri a fost anchetat, context în care ne sunt dezvăluite metodele utilizate de Securitate pentru a-i îngenunchea pe cei care nu vroiau să cedeze, şi totodată pentru a-şi recruta noi colaboratori.

„Discuţiile dintre mine şi anchetator au durat câteva ore; afară ploua, tuna şi se întunecase. După un timp ofiţerul s-a retras şi m-a lăsat singur; a revenit după zece minute şi mi-a spus: <Am vorbit cu comandantul nostru şi mi-a spus că pentru faptele ce le-ai făcut, pedeapsa este de 18 ani de închisoare. Dar domnul colonel se gândeşte că eşti tânăr şi îţi oferă posibilitatea să fii iertat, dacă te vei schimba, dacă vei deveni un bun cetăţean şi vei colabora cu autorităţile noastre>.”[7]

Prin dezvăluirea unor detalii legate de anchetarea sa, domnul Bunaciu ne prezintă în fapt metodele Securităţii, care îmbinau violenţa fizică cu presiunea psihologică, cu scopul de-al determina pe cel anchetat să cedeze. Remarcăm în acest caz combinaţia dintre bătaie şi vorba dulce cum ar spune românul, pe principiul: ,,Vorba dulce mult aduce”. La finalul acestei anchete, în urma presiunilor psihice, terorii şi slăbiciunii fizice, anchetatul cedează[8], cu condiţia de a afla detalii despre ceea ce i se cerea, în fapt de a-şi impune propriile principi[9]. I se răspunde că nu este timpul potrivit acum, urmând a se întâlni peste şapte zile pentru a stabili detalii. După această discuţie urmează cuvintele magice: „Eşti liber să pleci acasă”. Ajuns acasă şi eliberat din ghearele fricii[10] domnul Bunaciu îşi dă seama de perversitatea acţiunilor anchetatorilor. Întâlnirea cu ofiţerul de securitate după cele şapte zile de răgaz scoate în evidenţă metodele de lucru ale acestei instituţii care ne duc cu gândul la personajul John Smith şi transformarea acestuia din finalul cărţii 1984 al lui George Orwell.

„După şapte zile m-am dus  la întâlnire; m-a luat în primire un civil bun şi blând în cuvinte care l-a învinuit pe colegul lui că s-a purtat prea dur cu mine, apoi a făcut apel la sentimentele noastre patriotice[11], că ar trebui să ne apărăm ţara, că el ar vrea să mă ajute[12] în problemele ce le voi avea ca pastor etc.”[13]

Este interesant de remarcat faptul că în cadrul acestei întâlniri, domnul Bunaciu adoptă o atitudine de eludare a cerinţelor ofiţerului, spunându-i acestuia că este de acord să informeze Securitatea despre cineva care ar veni la el şi i-ar spune: „Haide să răsturnăm autorităţile astea ticăloase!”[14]. Cum era de aşteptat, răspunsul domnului Bunaciu îl nemulţumeşte pe ofiţerul de securitate care îi mai dă acestuia un răgaz de şapte zile pentru a-şi reconsidera poziţia. Ca timpul de gândire să fie mai eficient, domnul Bunaciu trebuia să cântărească oferta propusă şi să o accepte ţinând cont de faptul că ar avea la activ nişte fapte, în fond fictive[15] pentru care ar putea „fi pedepsit cu ani grei de temniţă.”[16] Cu toate ameninţările şi presiunile care s-au făcut asupra sa, domnul Bunaciu a refuzat colaborarea.

Analizând aspectele prezentate putem alcătui o tipologie a modalităţilor de acţiune şi intimidare folosite de către Securitate în acţiunea de recrutare a unor informatori. Etapele[17] unor astfel de acţiuni sunt:

1. Anchetă
2. Ameninţări şi violenţe fizice şi verbale
3. Discuţii în care se făcea apel la sentimentele patriotice ale celui aflat sub anchetă, precum şi la nevoia ca pastorii să fie ajutaţi în activitatea şi problemele de ordin personal sau profesional
4. Ameninţări cu transpunerea în practică a ceea ce până acum se regăsea la nivel verbal

După ce am văzut faptul că ameninţarea era un element cheie în atragerea unora la colaborare, se cuvine a menţiona şi faptul că ameninţările pe care le profera ofiţerul de securitate nu erau lipsite de sens şi nici de valoare. Ca dovadă a ameninţării reale care plana asupra tuturor celor aflaţi în situaţii similare sau nu cu domnul Bunaciu, acesta precizează următoarele:

„În anii aceia, ca să te reţină Securitatea şi să-ţi instrumenteze dosar pe baza căruia să fi reţinut în celulele lor, nu aveau nevoie decât de două declaraţii semnate de doi informatori cum că ai uneltit prin cuvinte împotriva  ordinii de stat.”[18]

Cele relatate demonstrează cât de mare era teroarea şi cum se manifesta aceasta, precum şi cât de uşor îi era regimului să-i aresteze pe opozanţi acuzându-i de uneltire împotriva ordinii de stat[19].

Prin prezentarea cadrului social politic, în fapt a terorii care se exercita în societate în anii ’50 înţelegem mult mai bine întrebarea domnului Bunaciu adresată celor care îl acuză de colaborare cu fosta securitate.

„Şi eu întreb pe acela care mă învinuieşte de colaborarea cu Securitatea cum ar fi dormit el dacă era în locul meu; cu ameninţarea directă cu pistolul, cu şantajul închisorii şi în plus fără somn liniştit, pentru că eu nu am putut dormi deloc şapte zile.”[20]

Acţiunile Securităţii şi presiunile la care aceasta îl supunea îl determină pe domnul Bunaciu să apeleze la soţie. Cu ajutorul acesteia s-a internat în Clinica de Boli Mintale din Cluj. Pe lângă dorinţa de a scăpa de presiunile Securităţii trebuie menţionat faptul că internarea a fost o consecinţă directă a surmenajului psihic la care fusese supus pe parcursul anchetei şi după aceia. După cele trei luni petrecute în spital, concediul şi întreruperea anului şcolar reuşeşte să scape din ghearele Securităţii care nu l-a mai căutat în intervalul 1955-1961, atunci când îi sunt reiterate ameninţările din anii ’50 printre care şi cea cu 18 ani de închisoare. Beneficiind de ajutorul Divinităţii, domnul Bunaciu reuşeşte să scape definitiv din această strânsoare. Este posibil ca decizia Securităţii să se fi bazat pe faptul ca şi-a dat seama că nu se putea colabora cu dânsul, dar şi pe schimbările politice[21] introduse de către Gheorghiu Dej la presiunile lui Hruşciov care preluase puterea în URSS în urma morţii lui Stalin din anul 1953.

[1] Colonel de securitate care primea informaţii despre vecinul său de la fratele bătrân din biserica pe care Ioan Bunaciu o păstorea

[2] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18

[3] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18

[4] Este vorba de prelucrarea autorului cărţii pe care o analizăm în cadrul acestui material, Prof. univ. dr. Ioan Bunaciu

[5] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.18

[6] Anul 1954 a fot fatidic atât pentru lucrătorii creştini precum domnul Bunaciu, cât şi pentru bisericile evanghelice, în principal cele etichetate de stat cu termenul de neoprotestante deoarece s-a decis reglementarea serviciilor religioase. Acest lucru însemna că bisericile puteau să aibă un serviciu religios sâmbătă seara şi încă unul duminica până în ora 14.

[7] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20

[8] „Am socotit eu, atunci în ghearele fricii, că această colaborare înseamnă ca eu să fiu cetăţean cinstit”, Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20

[9] De remarcat puterea de a putea pune condiţii

[10] Frica ca şi personificare a Securităţii

[11] Ceea ce spune domnul Bunaciu a fost sesizat şi sintetizat de către Dănuţ Mănăstireanu în cadrul comunicării Comunismul şi biserica. Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase. Implicaţii pentru perioada postcomunistă, susţinută în cadrul  conferinţei „După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze desfăşurare consecinţe” organizată la Iaşi în perioada 12-13 noiembrie 2009. Domnul Mănăstireanu consideră sentimentele patriotice şi în general apelul la naţionalism în contextul discuţiei noastre ca fiind un cârlig prin care Securitatea îi agăţa pe informatori. Plecând de la aspectele menţionate aici precum şi în nota 18(14) din partea a doua a incursiunii în istoria bisericii baptiste din România observăm o modalitate prin care Securitatea motiva necesitatea întreprinderii anumitor acţiuni. Cu alte cuvinte, ofiţerii de securitatea transmiteau sentimentul că ei sunt puşi acolo ca să apere ţara şi că prin acceptul colaborării, persoana respectivă nu făcea altceva decât să-şi apere glia strămoşească. Lucru fals de altfel pentru că apărarea ţării era motivaţia şi nu scopul întreprinderii acţiunilor de cele mai multe ori represive împotriva credincioşilor de orice denominaţiune, nu numai evanghelici.

[12] Ajutorul dat pastorilor în rezolvarea unor probleme personale sau de cult era prezentată de către un inspector al Departamentului Cultelor ca o modalitate eficientă de control asupra deservenţilor de culte, deşi el spunea că era vorba de stabilirea unei relaţii de colaborare.

[13] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.20

[14] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21

[15] În cadrul anchetei i se aduce la cunoştinţă acuzaţia că în liceu fusese legionar, fapt neadevărat

[16] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21

[17] O tipologie asemănătoare se regăseşte şi la Iosif Ţon în cartea Confesiuni

[18] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.21

[19] Un caz edificator este cel al lui Jean Staneschi, director al Seminarului Teologic Baptist din Bucureşti care în anul 1953 a fost reţinut timp de treizeci de luni fără a i se face proces şi fără a i se aduce vreo acuzaţie oficial. A fost eliberat la fel  de subit şi tot fără vreo explicaţie precum a fost arestat. Iosif Ţon vine să întărească mărturiile domnului Bunaciu şi ale lui Jean Staneschi pentru că la rândul său şi el a fost reţinut de către Securitate timp de trei luni în anii ’70.

[20] Ioan Bunaciu, Umblând pe ape printre stânci, p.22

[21] Ca urmare a morţii lui Stalin în anul 1953 puterea în URSS este preluată de către Hruşciov care permite o relaxare a cadrului politic intern şi internaţional în ceea ce denumim generic lagărul socialist. De amintit în acest context şi Congresul XX PCUS, denumit şi al destanilizării. În acest context anii ’60-’70 sunt consideraţi în România ca fiind cei ai unei liberalizări la nivel politic, economic şi social.