Arhive etichetă: Muntenia

Începuturile baptismului modern în România (II)


În primul articol din seria referitoare la istoria baptiștilor din România (Începuturile baptismului modern în România (I)), respectiv perioada modernă, am prezentat zonele geografice unde putem vorbi de un început al baptismului în România. De asemenea în primul articol am prezentat ce semnificație are botezul pentru baptiști și semnificația acestuia în doctrina baptistă.

Articolul de față își propune să continue explorarea istoriei comunității baptiste din România în secolului al XIX – lea prin prezentarea modului în care credința baptistă ajunge în București, fondarea și recunoașterea de către autorități a primei biserici baptiste de limbă germană la mijlocul secolului XIX. Explorarea continuă cu prezentarea unor informații referitoare la modul în care credința baptistă s-a răspândit printre români și cum s-a format prima biserică baptistă de limba română în București care îl va alege pe Constantin Adorian, un român cu studii la Hamburg, ca păstor al ei.

Cuvinte cheie: baptiști, istoria baptiștilor, România, secolul XIX, baptiști germani, Constantin Adorian, Muntenia, Gerhard Oncken, Karl Johann Scharschmidt, București, libertate religioasă, Biserica Baptistă Germană din București, București, Prima Biserică Baptistă Română, Muntenia.

Muntenia

Particularitatea secolului al XIX-lea și relațiile pe care România le avea cu Prusia și ulterior cu Germania a permis multor germani să vină la București. Odată sosiți în România, baptiștii germani au împărtășit credința lor printre conaționali astfel că  în anul 1856 se întemeiază prima biserică baptistă de limbă germană în București prin activitatea misionară a lui Karl Johann Scharschmidt, tămplar de meserie, botezat la Hamburg, de Gerhard Onken care avea ca și mott-o al activității sale: „fiecare baptist un misionar”. Scharsmidt, care s-a mutat de la Hamburg  în Ungaria, a fost implicat direct și profund în activitatea misionară. Rezultatul muncii misionare în care a avut și suportul soției sale Augusta, a fost fondarea la București a unei asociații cu scopul de a răspândi tractate religioase. Ca urmare a acestei activități misionare se pun bazele la București ale unei mici comunități baptiste de limbă germană care avea nevoie de îndrumare spirituală, Scharsmidt neputând fi ordinat ca pastor. În acest context acesta i-a scris lui Gerhard Oncken ca rugămintea de a trimite pe cineva care să călăuzească spiritual comunitatea baptistă din România. Răspunsul a venit prin trimiterea la București a lui Heinrich Koch, care a ajuns în anul 1861. Un an mai tărziu, respectiv 1862 a avut loc primul botez în București. Au fost botezați atunci Franz și Maria Tabory care mai apoi s-au implicat în lucrarea misionară din Sarajevo. (Ian M. Randall& D.B., „Romania, Baptist history” in Studies in Baptist history and thought, vol. 33  A Dictonary of European Baptist Life and Thought, p. 436). Începând cu anul   1865, baptiștilor din Vechiul Regat le-au fost recunoscute drepturile religioase, moment din care au putut întocmi şi tine registre de stare civilă. Am menționat Vechiul Regat deoarece în Transilvania baptiștii aveau recunoaștere legală în baza unor legi care funcționau în Imperiul Austro-Ungar, situația care s-a menținut o perioadă de timp și după Unirea de la 1918.  Anul 1865 a devenit astfel unul de referință pentru comunitatea baptistă din București care număra în anul 1864 doisprezece membri. Am spus că acest moment este unul de referință deoarece acum „magistrul orașului București acordă baptiștilor drepturi egale  cu și luteranilor de a-și întocmi și conduce (?) registre de stare civilă (înainte de punerea în aplicare a Codului Civil din anul 1866).” (D.B, Istoria creștinilor baptiști, vol. I p. 4 [7] ).

După primirea libertății de manifestare din punct de vedere religios baptiștii au crescut din punct de vedere numeric, astfel că la începutul secolului XX aveam mai multe comunități germane în România. Acesta este contextul în care, germanii baptiști din Dobrogea care au emigrat în America au trimis în anul 1908 doi predicatori pentru a vizita comunitățile germane din România, mai ales pe cea din București. „Unuia dintre ei, Beniamin Schlipf, îi plăcu aici și în urma unor invitații primite din partea Comunității din București, se stabili aici și sluji până în anul 1922 ca cetățean american. A putut să stea în țară în timpul războiului mondial [referire la primul război mondial] și să servească totodată și Biserica Luterană, iar după plecarea sa în America, Comunitatea germană a fost condusă de către predicatorul Carol Strobel până în anul 1928, când a fost înlocuit de către eminentul teolog Johan Fleischer.” (D.B, Istoria creștinilor baptiști, vol. I pp. 4-5 [7-8]).

 Constantin Adorian – Evanghelia trece la români

Baptismulmodern în spațiul românesc și organizarea lor își are începutul în anul 1856, odată cu apariția primei biserici baptiste de limbă germană la București. Baptiștii germani s-au preocupat și de comunitatea românească astfel că treptat, „pas cu pas lucrarea s-a extins dinspre comunitatea germană spre români”, fapt care a făcut că până în anul 1912 să fie botezați și câțiva credincioși români[1]. Dat fiind faptul că lucrarea de misiune printre români a continuat s-a simțit nevoia organizării unei biserici a lor. În acest context anul 1912 devine crucial deoarece se reușește formarea primei biserici baptiste române în București pe strada Apele Minerale nr. 14-16[2]. Inaugurarea festivă a primei biserici baptiste române din București „a avut loc în prima duminică de după Crăciunul din 1912. Membrii fondatori au fost: Constantin Adorian, Ioan Barnea, N. Ianculescu, I. Haralambie, N. Șerbănescu cu soțiile lor și alte două persoane.”[3]

Primul pastor al Bisericii Baptiste Române a fost Constantin Adorian (1882-1954), care fusese convertit în 1902, prin intermediul lui F.W. Schuller. Acesta a fost botezat în aprilie 1903 în București de către Carl Scharschmidt şi a fost ordinat ca pastor al primei Biserici Baptiste Române din Bucureşti în anul 1913.


[1]Aurel Mateescu, „Prima biserică baptistă română în București: originre și dezvoltare” în  Supliment Teologic „Creștinul azi” periodic de teologie baptistă, vol. III, nr. 1/2002, p. 52.

[2] Ibidem, p. 53.

[3] Ibidem.

Va urma

Articole relaționate:

Începuturile baptismului modern în România (I)

Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul


Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui  Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.

Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile  României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.

%d blogeri au apreciat asta: