Arhive etichetă: Lăpugean Emanuel – Zaharia

Maxima zilei – 19 ianuarie 2014


În Biserică nu poate exista unitate dacă nu există comunicare
Lăpugean Emanuel – Zaharia

O seară de toamnă cu studenții teologi la Biserica Baptistă Nădejdea (21 octombrie 2012)


Seara de duminică a zilei de 21 octombrie 2012, o seară de toamnă frumoasă a fost una a tinerilor și a studenților. Laudele aduse de tineri au fost cele care ne-au îndreptat inimile spre Dumnezeu.

În acest timp Emanuel Zaharia aștepta să-i vină rândul la slujire

Lăpugean Emanuel Zaharia

Lăpugean Emanuel Zaharia

Între timp fratele Rădulescu Ionel a adus în atenția celor prezenți unul din Psalmii biblici

Rădulescu Ionel

Rădulescu Ionel

Așteptarea este chinuitoare, presiunea mare …

Pastor Elisei Pecheanu, student Lăpugean Emanuel Zaharia

Pastor Elisei Pecheanu, student Lăpugean Emanuel Zaharia

Până să-i vină rândul predicii, Adrian Ilea a lăudat pe Dumnezeu prin intermediul unei cântări

Adrian Ilea

Adrian Ilea

A venit și rândul studenților să-l laude pe Dumnezeu prin intermediul unei cântări

Grup studenți ITB; Emanuel Zaharia, Iosif, Timotei, Robert

Grup studenți ITB: Emanuel Zaharia, Iosif, Timotei, Robert

Cristiana&Liviu Gherghin, au interpretat melodia La calvar sus pe o cruce, amintindu-ne de faptul că ispășirea noastră ce impunea un preț de sânge a realizată de către Domnul Isus. El este cel care a plătit pentru vina păcatelor noastre.

Cristiana&Liviu Gherghin, La calvar sus pe o cruce

Cristiana&Liviu Gherghin, La calvar sus pe o cruce

Pastorul coordonator, Vasile Talpoș a citit textul biblic din care a predicat Lăpugean Emanuel Zaharia

Vasile Talpoș

Emanuel era în acest timp concentrat asupra textului biblic

Lăpugean Emanuel Zaharia

Lăpugean Emanuel Zaharia

A venit și rândul predicii

Lăpugean Emanuel Zaharia

Lăpugean Emanuel Zaharia

Textul biblic a fost din Epistola lui Pavel către Efeseni 8:8-14 și a avut ca temă Trăirea în lumină

Mesajul a fost urmărit cu atenție și a suscitat interes și atenție și din partea profesorului Vasile Talpoș

Vasile Talpoș

Albumul foto este disponibil AICI

Citește și: O zi de duminică în imagini (15). Biserica Baptistă Nădejdea 21 octombrie 2012 (10) Botez nou testamental

Originile Creştinismului, Iaşi: Polirom, 2002


Lăpugean Emanuel Zaharia

Aşa cum îi spune şi numele, “Originile Creştinismului” este o carte plină de informaţii despre creştinism, cu informaţii foarte timpurii, începând chiar din perioada inter-testamentală şi continuând până mai târziu, în secolele III-IV. Cartea nu are un singur autor, ci este defapt o colecţie de studii şi articole tematice puse laolaltă,  ceea ce o face şi mai interesantă, deoarece, nu este o carte care să favorizeze unele părţi. În general autorii sunt francezi, şi în procentaj mare, catolici; însă sunt şi protestanţi.

Cartea aceasta, nu este o carte de doctrină, deşi dezbate şi unele subiecte de acest gen, ci în general este o carte mai mult istorică, care aduce informaţii despre Iudaism, Crestinişm, şi evoluţia acestuia din urmă. Cartea este structurată pe capitole mari, cu teme largi cum ar fi: Introducerea, Iudaismul, Răspândirea Credinţei în Hristos, şi Expansiunea Creştinismului, iar acestea la rândul lor dezbat teme diferite, contexte existente atunci. Partea defectuasă a cărţii este că nu deţine concluzii finale, asta probabil pentru a nu fi părtinitoare cu vreuna din religiile creştine. Subtitlurile cărţii sunt mereu întrebări, ceea ce este bine, căci ajută cititorul să înţeleagă mai bine ce urmează ca autorul să exprime în scris.

Dovezile aduse de autorii acestor articole care formează cartea, sunt dovezi întemeiate pe versete biblice, însă, acolo unde Biblia nu vorbeşte, autorii aduc şi dovezi istorice, ei împletind puternic datele Istorice cu cele Biblice. Mărturiile istoricilor precum Flavius Josephus, Eusebiu, Hegesip, Pliniu cel Bătrân şi Filon din Alexandria, au avut un cuvânt de spus în istoria Creştinismului.

Autorii dau însă prea mare credibilitate Istoricului Evreu Flavius Josephus. Acesta nu era creştin, însă scria despre Creştini. Nu putem avea siguranţă deplină în scrierile lui, mai ales în locurile în care Istoria Biblica se contrazice uşor cu Istoria formulată de Josephus, mai ales că acesta era în strânsă legătură cu împăraţii romani: Titus şi Vespasian, care au fost doi dintre cei mai cruzi persecutori, atât ai Creştinismului, cât şi ai Iudaismului.

Cartea mai prezintă şi mediul în care s-au scris unele scrieri, explică foarte bine şi mult unele contexte istorice în care Creştinismul a apărut şi s-a dezvoltat, şi punctează şi contextul doctrinar în care Creştinismul s-a dezvoltat. Astfel, este prezentată istoria religioasă, atât î.Hr., cât şi d.Hr.. Este minunat de remarcat faptul că în perioada intertestamentală, deşi era o tăcere de 400 de ani din partea lui Dumnezeu pentru poporul Israel)Profeţii n-au mai vorbit), totuşi, Dumnezeu pregătea cadrul perfect în care avea să vină Mesia.

În partea de Introducere a cărţii, există şi nişte hărţi, care ajută foarte mult cititorul să înţeleagă unele informaţii. Fără acele mape, (chiar cea a Qumramului este expusă), cititorului i-ar fi greu să înţeleagă esenţa unor lucruri, datorită interpretării greşite a contextului. Apreciabilă este şi publicarea unui tabel istoric interesant care începe cu date din jumătatea secolului I, î.Hr., şi se termină cu date din jumătatea secolului al II-lea după Hristos. Tabelul Istoriei Generale este pus în paralel cu tabelul Istoriei Religioase, ceea ce ajută la înţelegerea modului şi contextului de apariţie a Creştinismului.

Ca un punct minus, din cauza faptului că este o carte cu mai multe articole şi studii, unele articole mai reiau informaţii din celelalte articole, dar asta poate fi spre binele cititorului, ca să reţină mai uşor. Unele articole sunt foarte greoaie de citit şi de înţeles, însă majoritatea sunt foarte plăcute. Din nou, ca punct minus, deşi informaţiile sunt într-o ordine cronologică, totuşi de multe ori ordinea informaţiilor este destul de haotică, nu ca timp ci ca editare a subcapitolelor, ca exemplu, începe un subiect, vorbeşte foarte puţin, lasă cititorul în neclar, apoi trece la alt subiect.

Cartea este foarte bună, şi poate fi recomandată celor ce sunt interesaţi de Creştinism. Bineînţeles, Biblia deţine adevărul suprem, însă Biblia nu deţine toate informaţiile, ea nefiind o carte de istorie. Cititorul va înţelege mult mai bine contextele apariţiei şi expansiunii Creştinismului, se va întări în cunoştinţe, şi îi va fi de folos şi în discuţiile apologetice cu unii care spun despre Domnul Isus Hristos că ar fi un mit. Totuşi Istoria generală, deşi nu deţine adevarul suprem, căci a suferit multe influenţe necreştine, merită citită, pentru a ne întări argumentele biblice.

Lăpugean Emanuel – Prezentare a vieții și misiunii lui Mihály Kornya (Mihai Cornea) pe baza cărții lui Bertalan A. KIRNER, Viaţa misionarului Mihály Kornya


Bertalan A. KIRNER, Viaţa misionarului Mihály Kornya (Bucuresti: Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, 2009).

Faptul că Bertalan A. Kirner (1884-1973) este autorul biografiei lui Kornya, este unul dintre cele mai mari atu-uri ale cărții. Nu doar că a fost un creștin pasionat de istorie, dar lucrarea lui a fost una obținută prin multă trudă, multă căutare și multe zbateri în a afla până în cel mai mic detaliu viața pionierului Creștin Baptist, Mihaly Kornya. Un alt avantaj al paternității lui Kirner este și faptul că, acesta s-a documentat și a redactat materialul despre viața și activitatea lui Mihaly Kornya când încă lucrarea era proaspătă, fiind contemporan pentru o perioadă cu informațiile obținute. Am menționat acest aspect deoarece dă greutate și credibilitate lucrării, după cum menționau și apostolii „ceea ce am văzut cu ochii noștri și am auzit, aceea vă vestim.”

             Mihaly Kornya[1] s-a născut în anul 1844 la Salonta(Bihor), și a fost un om de credință reformată. De mic, a fost un om care a iubit munca, și în tinerețe ajunge vizitiu la o familie de oameni cu renume, care practicau disciplina și munca serioasă. Kornya își primește educația de la stăpânul casei. Înainte de convertire, Kornya avea un limbaj urât, probabil ca mulți maghiari de atunci, însă, în casa boierului unde creștea, Kornya a devenit un om mai cult și mai moral.

            După ce crește, se însoară cu Maria Pataki Szigo, o femeie la fel de sârguincioasă ca și el. Convertirea lui Kornya are loc în urma unei invitații la o seară de părtășie în Cuvânt cu niște baptiști, și în urma unei cercetări ulterioare sârguincioase în ce privește adevărurile Biblice. În 1875 (la aprox. 30 ani) mergea vestea prin Salonta, că Mihaly Kornya a devenit credincios.

            În urma întâlnirii cu Oncken, Kornya este însuflețit de Duhul de Misiune poruncit de altfel de Domnul Isus, și astfel, el își începe lucrarea misionară chiar din locul său de reședință, Salonta. Kornya începea să fie un om învățat. Era educat dinainte de a intra în lucrare (Dumnezeu ori cheamă oameni pregătiți în lucrarea de misiune, ori cheamă oameni nu prea învățați, însă îi instruiește apoi cu multă atenție). Kornya iubea Cuvântul, iubea sufletele pierdute, era plin de zel misionar.

            Contextul în care a lucrat Kornya era unul destul de greu, dar în același timp era și unul din care se putea profita. Mediul religios în care Kornya activa era unul în mare măsura reformat. Oamenii reformați, chiar dacă și ei sunt animați de un duh de religiozitate, totuși, sunt niște oameni mai deschiși la Scriptură, la studierea acesteia, și nu pun accentul pe tradiție, ci este de știut una din devizele reformei: “Sola Scriptura!” Într-un mediu ca acesta, Kornya proclamă Împărăția Veșnică a lui Hristos.

Din punct de vedere al mediului moral, chiar cum e firesc, Kornya și-a desfășurat activitatea misionară într-o “vale cu oase uscate”, într-o lume în care domina împărăția întunericului; de la naștere până la convertire, oamenii au fost depravați. Kornya merge ca un războinic, ca o oaie în mijlocul lupilor. Evident, Evanghelia a fost acceptată sau respinsă, oamenii având atitudini diferite.

Un alt fapt interesant despre el este că o parte din activitatea sa de misiune, a fost contemporană cu lucrarea efectuată de Spurgeon, și, deși amândoi Îl iubeau pe Domnul Isus, totuși, au fost caractere diferite, slujbe diferite, condiții diferite. În timp ce Spurgeon se bucura de condițiile favorabile, prielnice din Anglia (țară evoluată), Kornya deseori rămânea împotmolit prin noroaiele Bihorului.

Cartea nu vorbește foarte mult despre viața lui Kornya de rugăciune, ci mai mult despre modul cum știa să relaționeze cu oamenii, pasiunea pentru Cuvânt și Propovăduire, între ele existând un echilibru. Avea o inimă aparte pentru bolnavi, și primordial pentru el era să îi viziteze. Nu punea preț pe lucrurile pământești, deși era un om foarte harnic și ordonat. În ce privește mâncarea, era mereu un om simplu și cumpătat. Era un om de cuvânt! Chiar dacă nu avea făcută o școală teologică, totuși era în Școala Duhului Sfânt. El trăia Evanghelia, punea accent pe nașterea din nou, pe transformarea inimii cu efecte vizibile în exterior. Era un om foarte exigent, radical! Nu boteza pe oricine, ci îl testa cu Scriptura.

Avea un angajament total față de chemarea primită din partea Domnului. Deși a avut condiții grele, totuși nu se plângea de oboseală, ci înainta în Vestirea Împărăției. A fost gata să plătească prețul trezirii, chiar dacă a fost nevoit ca în 40 de ani de lucrare să facă în jur de 288.000 de km pe jos, să boteze 11.000 de oameni, să stea în apă în jur de 15 zile, (minute cumulate la fiecare botez în apă, și alteori boteza în apa rece, în toiul iernii la copcă). A fost o persoană simplă, dar cu o contribuție remarcabilă la înaintarea Împărăției.

            Kornya era convins că este chemat să predice Cuvântul, indiferent de cum ar fi fost întâmpinat. Obstacolele sale au fost și de natură morală dar și religioasă. De multe ori a suferit batjocuri, bătăi, înjurături, zile de închisoare, însă acestea nu l-au făcut să renunțe, ci l-au făcut să fie mai plin de râvnă pentru lucrare. Deși se zvoneau lucruri neadevărate despre el, totuși demonstra tuturor cine este, și ceea ce a făcut Dumnezeu în viața sa. Avea probleme și cu preoții satelor.

Kornya a plecat din sat în sat, vizitând zeci și zeci de sate, și pe unde trecea Kornya, apărea ulterior o biserică baptistă. Nu era niciodată în criză de idei, ci se folosea de orice metodă pentru a aduce sufletele la ascultarea Cuvântului. Nu toți au acceptat Evanghelia, ci unii au respins-o, însă nici pe Domnul Isus nu l-au ascultat toți. Dumnezeu nu a chemat predicatorii și misionarii la a mântui suflete, (căci aceasta este doar lucrarea Suverană a Harului lui Dumnezeu, și e o decizie personală) ci i-a chemat la credincioșie față de Cuvânt și predicarea acestuia cu încrederea neclintită că Dumnezeu va lucra.

            În 1917 Kornya se duce să se întâlnească cu Mântuitorul său iubit. La înmormântarea sa, a fost plin de norod, care îl plângea pe misionarul Domnului, zicând cu amărăciune în suflet: “S-a dus Kornya”. Însă Kornya nu s-a dus de tot, ci s-a dus la Domnul să își primească strălucita cunună, obținută după o lepădare radicală de sine, după o trăire exemplară a evangheliei, și după o dedicare totală față de predicare. Kornya se bucură acum împreună cu Mântuitorul, căci toată lucrarea sa, s-a datorat Domnului Isus, și fiecare rod al mântuirii a fost “Rodul Muncii Sufletului Domnului Isus”.

Lăpugean Emanuel

Armand Puig, Iisus un profil biografic


Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui  ARMAND PUIG, Iisus un profil biografic (Bucureşti: Meronia, 2006).

Armand Puig, născut în 1953, este preot catolic, profesor şi decan al Facultăţii de Teologie din Barcelona. În 1982 a luat doctoratul având-ul preşedinte de comisie pe cardinalul Joseph Ratzinger, actualul Papa Benedict al XVI-lea. A mai publicat numeroase lucrări cu tematică exegetică şi istorică. Cartea Iisus un profil biografic este foarte cunoscută în rândul cititorilor de literatură creştină, în special în rândul catolicilor.
Primele pagini ale ediţiei în română a episcopului Sofronie, dau un avânt cititorului. Sunt nişte cuvinte care motivează pe cel ce a luat cartea în mână, să nu o lase, până nu o citeşte toată. Cititorul va porni cu avânt citirea acestei cărţi.
Lucrarea este elaborată dintr-o perspectivă amplă, şi îmbină cercetarea istorică, analiza exegetică şi reflecţia spirituală. Cercetarea istorică excelează, datele fiind multe şi importante. În ce priveşte partea exegetică, rareori autorul aduce în discuţie termeni greceşti, iar în ce priveşte partea spirituală, nu e chiar o lucrare care să atingă prea mult inima omului (Cea mai mare compasiune e provocată de partea finală a vieţii Domnului Isus, şi anume: Răstignirea).
Partea predominantă a stilului însă, este cea istorică. În diferite cazuri, autorul intră în explicaţii teologice, unde se vede clar stilul catolic de interpretare a Sfintelor Scripturi. Astfel, el consideră că Dumnezeu e tatăl tuturor oamenilor (în timp ce Domnul Isus a afirmat că cei răi au ca tată pe diavolul); în dezbaterea decalogului evită categoric să discute porunca a doua, (care ar fi demolat întreaga doctrină romano-catolică a iconografiei şi a închinării la sfinţi), şi în locul celei de-a doua porunci, o înlocuieşte cu porunca iubirii aproapelui; când dezbate problema fraţilor Domnului Isus, e unul din puţinele momente când dă variante multiple, dar, deşi nu are temei biblic, totuşi acceptă varianta catolică, şi anume: virginitatea permanentă a Mariei, concluzionând că fraţii Domnului ar fi copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară.
Când intră strict în prezentarea vieţii Mântuitorului, autorul bombardează tot ceea ce aduce în discuţie prin versete Biblice dar şi prin citate din Scrierile Iudaice: Mişna, Talmudul, sau scrierile istoricului evreu Flavius Josephus. Acesta poate fi considerat un punct forte. Dacă cititorul va fi atent şi va citi toate referinţele date de autor, va observa că în paralel cu cartea, va citi(cu foarte mici excepţii) toate cele 4 Evanghelii Canonice. Acest lucru va necesita o durată foarte lungă pentru citirea cărţii respective, şi aceasta, în jur de aproximativ 60-70 ore.
Cartea, este o carte foarte complexă, şi aşa cum spune şi titlul ei, Îl are în centru pe Mântuitorul, Isus Hristos.

Înainte de orice, autorul începe prin a prezenta multitudinea izvoarelor care vorbesc despre Isus Hristos, atât izvoare creştine, cât şi iudaice sau păgâne, informaţiile fiind consistente, arătând că omenirea nu e străină de existenţa Domnului Isus. Aceste informaţii aduc un punct forte cărţii, însă ca un punct slab al cărţii în ansamblu, este că aduce foarte puţine date din scrierile părinţilor bisericii, care au şi ei totuşi un cuvânt de spus prin literatura bogată şi diversificată pe care au scris-o.

Un următor pas, până să înceapă biografia Domnului Isus, cartea conţine importante resurse referitoare la perioada intertestamentară, la contextul întrupării Domnului Isus. Astfel, sunt discutate într-un mod serios câteva din localităţile razei de acţiune a Domnului Isus, diferitele partide religioase iudaice (Fariseii, Saducheii, Esenienii), dar şi alte evenimente petrecute în Iudeea, înaintea naşterii Domnului Isus. Autorul aduce în discuţie şi contextul robiei romane în care se afla la acel moment poporul evreu şi face într-un mod interesant trecerea de la Ioan Botezătorul la Domnul Isus.
După ce discută contextul naşterii Domnului Isus, autorul aduce investigaţii cu privire la ucenici, la persoanele care îl înconjurau pe Domnul Isus. Este relatată viaţa Mântuitorului, evenimentele la care a luat parte, şi cum se raporta Domnul Isus la Lege şi la datinile şi obiceiurile de atunci ale evreilor. Autorul îl prezintă mai mult ca un Rabin pe Isus, decât ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel nu pomeneşte prea mult despre statutul de Domn al Acestuia.
Lucrarea prezintă viaţa Mântuitorului într-o ordine cronologică, şi dezbate evenimentele majore ale vieţii Lui (deşi multe evenimente autorul le repetă, când într-un capitol, când într-altul): Naşterea, trăirea în plinătatea ascultării, minunile (deşi le prezintă destul de haotic), patimile, moartea, îngroparea şi învierea.
În concluzie, cartea este bună, şi recomandabilă pentru citit, dar e mai mult ca o sursa istorică. Este o carte complexă, care aduce la lumină lucruri noi (neştiute poate până la citirea cărţii). Ar fi interesant să se insiste pe capitolele 2, 3 şi 6 (acesta părând a fi cele mai interesante, plăcute, şi bine structurate)
.

Zenovie Pâclișanu, Biserica și Românismul


Lăpugean Emanuel-Zaharia, recenzie a cărții lui  Zenovie Pâclișanu, Biserica și românismul, Cluj-Napoca: Galaxia Gutenberg, 2005.

Zenovie Paclisanu, preot greco-catolic, s-a născut în anul 1886 în comuna Straja din județul Alba. Face studiile teologice la Blaj iar specializarea la Institutul Catolic Augustaneum din Viena, unde obține și doctoratul. De-a lungul vieții, a ocupat funcții importante, de la Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, până la rangul de prelat Papal, iar mai apoi a fost numit în funcția de vicar general mitropolitan al credincioșilor Greco-Catolici din Muntenia, Oltenia și Moldova. În anul 1958 a murit în mâinile celor care îl torturau.
În cartea sa, Biserica și Românismul, autorul prezintă un studiu istoric bine documentat cu privire la credința creștină de pe meleagurile  României, starea bisericească românească, condițiile de desfășurare a vieții mănăstirești, prezentând unele detalii importante, și accentuând puternic “durerea” sa, și de altfel o dilemă bisericească națională: “De ce România este o țară Creștină de credința Ortodoxă și nu Catolică?”
El prezintă lipsa de statornicie a Credinței românești, datorată influențelor slavonice, iar mai apoi grecești. România nu dispunea de cărți scrise în limba națională, singurele cărți liturgice de care dispunea fiind cărți în limbi slavonești, fiindcă nu aveau posibilitatea de a aduce cărți grecești din Constantinopol sau cărți latinești din Roma. Astfel a fost introdusă în lumea bisericească românească, limba Slavonă, care a stăpânit viața românească intelectuală.
Autorul scoate la iveală însă și alte variante ale folosirii limbii Slavone în slujba bisericească românească, și nu își impune crezul său, el insistând mult pe acest subiect, deoarece îl consideră vital pentru evoluția credinței creștine în România, dar și evoluția țării întregi.
Prin prezentarea cronologică a ideilor, autorul nu uită să puncteze și apariția primelor mitropolii din Muntenia și Moldova (sec. al XIV-lea), mitropolii care urmau situația ierarhică din Constantinopol. Dezamăgirea autorului este dată și de influența puternică pe care grecii au exercitat-o după slavonism asupra României.
Citând istoria, autorul afirmă că între secolele XVII-IXX Biserica românească a cunoscut foarte puternic extinderea grecismului. Lideri religioși greci au invadat România, și numărul clericilor greci așezați în țările Române fiind, metaforic vorbind, fără sfârșit. Problema grecismului era că ei se manifestau într-un mod deloc biblic. Mărturiile spun că ei erau lacomi și hrăpăreți, nu se însuflețeau deloc pentru idealurile și cultura românească, aceasta având de suferit enorm de mult, deoarece neamul românesc nu trăgea niciun folos din monasticism. Alte mărturii susțin că stareții aveau averi private, făceau negoțuri, practicau camăta, stăteau în afara mănăstirii, primeau măicuțe în mănăstiri, primeau în interior persoane care nu erau călugărițe, foloseau documente false pentru câștigarea de averi, etc.
Românii ajunseseră să fie indignați de atitudinea grecilor. Ei credeau că mănăstirile au fost centre puternice culturale din care ieșea lumina asupra neamului; însă atunci când s-au uitat cu băgare de seamă, în loc de muncă culturală spornică și febrilă, și în loc de idealism creștinesc, s-a găsit exact opusul, și anume întuneric și o ignoranță înspăimântătoare.
De la o asemenea conducere de mănăstiri, cultura românească nu putea să aștepte prea mult. Astfel, de-a lungul istoriei au fost multe încercări de a scoate egumenii (stareții) greci, și de a româniza mănăstirile, multe dintre încercări fiind eșuate datorită gradului ridicat de incultură. Aceasta era o problemă asupra tuturor regiunilor românești: Țara Românească, Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.
Chiar dacă într-un final România a scăpat de conducerea grecească din cadrul mănăstirilor, aceștia au lăsat urmări, iar România de astăzi trebuie să le sufere și să le poarte consecințele. Autorul încheie cartea sa într-un mod optimist, afirmând că DA!, Biserica Românească va fi una adevărată așa cum trebuie, după rânduiala lui Isus Hristos.

Lăpugean Emanuel – Recenzie Alexa Popovici, Istoria anabaptiștilor din România


Lăpugean Emanuel-Zaharia, Recenzie carte: Alexa Popovici, Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768. (Chicago: Editura Bisericii Baptiste Române, 1976).

Alexa Popovici (1915-1997) a studiat la Seminarul Teologic Baptist din Bucuresti, la Institutul Teologic de grad Universitar Ortodox din București. A urmat studiile doctorale în Statul Indiana din USA, fiind una dintre cele mai reprezentative personalități ale baptiștilor din România, nu numai pentru că a fost Director al Seminarului Teologic Baptist din București în perioada (1957-1965) dar și pentru numărul mare de cărți pe care le-a scris, foarte bine documentate. Alexa Popovici a fost și pastor și mai mult decât atât un iubitor al vestirii Evangheliei, botezând în jur de 6000 de suflete.
În cartea Istoria Anabaptiștilor 1527-1768, Alexa Popovici prezintă cititorilor pasionați de istorie bisericească, așa cum spune și titlul, un scurt istoric de două veacuri și jumătate, legat de existența anabaptiștilor pe teritoriul României. Studiul său istoric este foarte bine documentat, el având acces și la literatura străină, îndeosebi la cea maghiară. El este de părere că primii anabaptiști își au existența chiar dinaintea Reformei, și sunt cei care au dus Reforma până la maturitate, nu doar o reformă teologică, ci și una practică.
În România, anabaptiștii își fac apariția pe filieră poloneză, și au ca loc de desfășurare Transilvania, între anabaptiștii transilvăneni și cei polonezi fiind o legătură destul de strânsă. Nu se știe însă exact anul apariției credinței anabaptiste pe meleagurile României, însă se știe, din mărturii externe, ale dușmanilor, că deja în 1527, anabaptiștii erau deja infiltrați în Transilvania și aveau mari succese, câștigând teren.
De-a lungul celor două veacuri și jumătate prezentate de Alexa Popovici, anabaptiștii au avut multe evenimente de înfruntat. Anabaptiștii erau urâți de toți, și mai mereu, erau persecutați. Ei nu aveau ca dușmani doar Biserica Romano-Catolică care îi prigonea cu o înverșunare acută, ci, mai trist, erau persecutați de multe ori chiar și de “compatrioții” de reformă, luterani și reformați.
Dieta Transilvăneană oprea mereu libertatea de manifestare religioasă, susținând întotdeauna Catolicismul. De multe ori, luteranismul și reformismul primeau libertate religioasă, însă, anabaptismul a fost mereu neglijat, și asta doar din cauză, că mereu anabaptiștii au fost cei care au deranjat, prin trăirea lor, nu liniștea țării (căci erau oameni muncitori, pașnici și iubeau dreptatea), ci liniștea Împărăției Întunerecului. Ei au împlinit zicala care zice: “Sângele Martirilor Este Sămânța Creștinismului”, plătind în dese rânduri cu însuși sângele lor pentru Credința întemeiată și practicată pe principiile Nou-Testamentale (mai ales în ce privește practicarea Botezului Credincioșilor – acesta fiind în speță și principalul motiv al prigoanei.
Anabaptiștii din România au avut ca adepți oameni de seamă, cum ar fi Iacob Paleologul, Lutsomirschi, Andrei Fischer, Walter Francisc, Hugler Ioan Iacob, Hiertzl Konrad, David Francisc, cel din urmă perindându-se de-a lungul vieții sale de la Lutheranism(episcop) la Calvinism(episcop), apoi la Unitarieni, și în cele din urmă la Anabaptiști. Francisc a fost un teolog foarte bun, cu o influență puternică asupra oamenilor. El răspândește creștinismul prin sângele de martir vărsat, când ardea pe rug, pentru că nu vroia să accepte doctrina Catolică.
Autorul consideră, că anabaptiștii sunt strămoșii baptiștilor, între ei, ce-i drept existând și oarecare diferențe, însă fiind multe asemănări izbitoare în ce privește Cina Domnului, Botezul, Închinarea, și Principiile de organizare Eclesiologică. Cu toate acestea, cel mai asemănător obicei fiind spiritul misionar, potrivindu-se sloganul: „Fiecare Baptist un Misionar”.
Împotriva anabaptiștilor s-a recurs la cele mai murdare metode, pentru a se muta la catolicism. În ochii persecutorilor catolici nu conta starea sufletească, ci numele religiei. Astfel, împotriva anabaptiștilor situați la Vințul de Jos au fost efectuate presiuni imense, autorul prezentând câteva din metodele pline de viclenie practicate de Catolici. Lăsați la îndemâna călugărilor iezuiți, anabaptiștilor li s-a propus cooperarea, convertirea la Catolicism, moșteniri și averi, supra-taxele, închisoarea, martiriul, etc.
Deși inițial, și pentru o lungă perioadă au rezistat multiplelor metode de catolicizare, în cele din urmă, risipirea anabaptiștilor din Vințu de Jos a avut loc. Unii au murit, alții s-au mutat din Transilvania în Bucovina, ne mai rezistând prigoanelor diabolice, iar alții, au plecat steagul în fața Catolicismului , ne-vrând să renunțe la moșia pe care o aveau de la principele Bethlen. Anul 1782 a fost ultimul în care s-a vorbit de anabaptiști în Transilvania.
Ca și cult religios, anabaptiștii au dispărut de pe scena românească publică, însă doctrinele au fost încă practicate pe ascuns, în familie, și în cele din urmă, pe alocuri, au existat, în secolul XX, oameni care au mărturisit că în trecut primiseră credința anabaptistă. Autorul afirmă că între anabaptiști și prima biserică Baptistă germană fondată în 1856 la București există legături, cele două denominațiuni împletindu-se, și continuând împreună, datorită asemănărilor doctrinare, și practice.
Cartea Istoria Anabaptiștilor din România 1527-1768 – de Alexa Popovici, este o carte care nu pierde timpul cititorului, este o carte care merită citită, pentru cunoașterea istoriei, pentru întărirea credinței, pentru a cunoaște cine sunt vrăjmașii Crucii, pentru a cunoaște care sunt, și care vor fi întotdeauna metodele diavolești de prigoană, și chiar pentru a ne identifica, noi cititorii, dacă trăim Evanghelia într-un mod autentic, și identic cu Biserica Primară a Noului Testament, așa cum anabaptiștii o făceau prin supunerea totală față de Cuvânt, și prin practicarea sfințeniei cu pasiune pentru Gloria Lui Dumnezeu.

%d blogeri au apreciat: