Astăzi, 31 octombrie 2017, când se celebrează 500 de ani de Reformă protestantă, reiau un material publicat în numărul din septembrie 2015 al Revistei România Evanghelică în care discut despre originea baptiștilor având ca punct de pornire disputa protestant – neoprotestant.

În ce curent religios putem să-i încadrăm pe baptiști și care sunt argumentele pro sau contra unei încadrări a baptiștilor la neoprotestanți sunt întrebările la care ne propunem să răspundem. În ceea ce privește folosirea termenului neoprotestant pentru a-i încadra pe baptiști, Dorin Dobrincu îl consideră ca fiind o etichetă improprie pentru acest grup religios din punct de vedere doctrinar, cu atât mai mult cu cât el nu este unul eterogen.

În lucrarea Bisericile Creștine Baptiste din România între 1944-1990 Ioan Bunaciu folosește termenul mișcări evanghelice pentru a defini ceea ce generic numim biserici neoprotestante. Sintagma de neoprotestantism a fost importată din spațiul german, iar conceptul de neoprotestantism este prea vag, fapt care permite încadrarea din punct de vedere teologic a unor denominațiuni care au puține lucruri în comun, afirmă Dorin Dobrincu în articolul „Religie și putere în România. Politica statului față de confesiunile (neo)protestante, 1919-1944”.

O clarificare din punct de vedere teologic și doctrinar este adusă de către profesorul universitar Otniel Bunaciu. În cadrul articolului „Identitatea baptiștilor din România, o moștenire ce poate fi reinvestită”, Otniel Bunaciu precizează

faptul că folosirea termenului de neoprotestanți pentru a-i încadra pe baptiști, folosit adesea în România, este incorectă. „Strict vorbind, această încadrare nu este adevărată deoarece neoprotestantismul este un curent teologic care s-a dezvoltat în Germania în secolul al XIX-lea, curent cunoscut și sub numele de teologie liberală. Având o învățătură care îi încadrează în mișcarea evanghelică, baptiștii nu aparțin gândirii neoprotestante, ci mai degrabă protestanților evanghelici. Probabil, cei care folosesc termenul neoprotestant îl folosesc pentru a arăta că baptiștii aparțin unei mișcări mai târzii din cadrul Reformei.”

Afirmația conform căreia baptiștii sunt protestanți este susținută și de pastorul și profesorul universitar Marius Cruceru, care menționa în cadrul unui interviu acordat lui Cristian Bădiliță (publicat sub titlul „Baptiștii nu sunt o sectă” în Cristian Bădiliță, Otniel Vereș, Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăți despre marile tradiții creștine) că „baptiștii au apărut ca o mișcare desprinsă în aparență din Reforma radicală.” Faptul că li se spune neoprotestanți este greșit deoarece ei sunt protestanți.

Un punct de vedere diferit se găsește în lucrarea lui Iosif Țon, Credința adevărată, unde autorul consideră ca fiind corectă încadrarea baptiștilor la neoprotestanți deoarece „au dus protestantismul mai departe decât ceilalți protestanți prin introducerea botezului adulților și separarea bisericii de stat.” Un alt element în favoare încadrării baptiștilor la curentul neoprotestant este în opinia autorului citat faptul că avem asemănări doctrinare între baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Iosif Țon consideră că prin asemănările doctrinare dintre baptiști și celelalte culte evanghelice menționate anterior, a căror doctrină și apariție le datăm din secolul al XIX-lea, îi putem considera și pe baptiști ca fiind neoprotestanți.

O explicare mult mai clară a asocierii dintre baptism și neoprotestantism în România este cea prezentată în cartea lui Petre Hldachi-Brucovineanu, Fațetele reale ale sectelor religioase, apărută la Editura Politică în anul 1983. Conform autorului cărții menționate, deși baptiștii sunt protestanți și au apărut în secolul XVI, ei se încadrează în curentul neoprotestant „datorită perioadei de pătrundere în țara noastră, respectiv pe la mijlocul secolului al XIX-lea”. Opinia autorului este relevantă prin menționarea faptului că încadrarea se datorează nu doctrinei, ci momentului în care baptiștii au intrat în contact cu statul și cu Biserica Ortodoxă în spațiul vechiului Regat, deși protestantismul era prezent în spațiul românesc încă din secolul al XVI-lea.

Prin urmare, baptiștii sunt protestanți din punct de vedere al doctrinei, iar încadrarea lor în curentul neoprotestant s-ar datora faptului că ortodoxismul românesc a intrat în contact cu această confesiune în secolul al XIX -lea. De altfel, în România termenul neoprotestant are alte conotații decât în Occident, iar în documentele și legile din perioada 1919-1944 pe care le-am consultat în diferite arhive nu am regăsit încadrarea baptiștilor în curentul neoprotestant. Acest fapt poate să conducă către ideea că acest termen s-a impus în limbajul românesc începând cu a doua jumătate a secolului XX, la aproape un secol de la recunoașterea de către autorități a primei biserici baptiste din Vechiul Regat în anul 1856.