Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament
E a patra carte pe teme de context biblic la care am lucrat (celalalte sunt: Manualul biblic, Noua enciclopedie a Bibliei, Dicționar enciclopedic de personaje biblice), dar e prima în care asemănările dintre cultura în care s-a născut Biblia și cultura popoarelor învecinate sunt susținute cu numeroase argumente punctuale foarte interesante.
Incontestabil, Scriptura este și un produs cultural. Forma în care a fost scris textul diverselor cărți cunoaște numeroase paralele în texte antice. Inclusiv despre Creație și despre Potop s-a scris uneori în termeni asemănători (a se vedea scrieri precum Enuma eliș. Epopeea Atrahasis, Epopeea lui Ghilgameș).
De ce să nu recunoaștem, dacă nu ai idee despre istoria lumii antice, este puțin tulburător să constați că temele Bibliei nu sunt chiar atât de unice pe cât sugerează unii predicatori că ar fi. Dar asemănările cu alte texte sau descrierea unor obiceiuri și ritualuri practicate și în…
Vezi articolul original 900 de cuvinte mai mult
Ioan Bunaciu, 90 de ani
Ioan Bunaciu, pastor și profesor universitar, născut la 7 ianuarie 1925 în comuna Gurba județul Arad, serbează astăzi 90 de ani. Acesta este una dintre personalitățile baptiștilor din România, cu o contribuție deosebita în formarea personalului de cult, cu precădere a pastorilor, într-o perioadă în care educația teologică era restricționată și controlată de Stat prin Departamentul Cultelor. A absolvit Institutului de Științe Economice și Planificare (ISEP) în anul 1949. Între 1947-1950 frecventează Seminarul Teologic Baptist din București pe care îl va absolvi în anul 1950.
În 1956 a obținut licența în teologie la Institutul Teologic Reformat din Cluj (1951-1956), iar în 1974 doctoratul la același institut.
În ceea ce privește slujirea creștină, Ioan Bunaciu și-a început activitatea pe câmpul Evangheliei în anul 1950 ca pastor
la Biserica Baptistă din Lugoj[1] (1950-1951)[2]. În iunie 1951 se căsătorește cu Otilia Turcu din Almaş, iar din toamna aceluiași an devine pastor al Bisericii Baptiste Mănăştur-Cluj (1951-1956), precum şi student al Institutului Teologic Protestant din Cluj. În anul 1953 devine secretar al Comunității baptiste din Cluj. Din anul 1955 este profesor la Seminarul Teologic Baptist din București, iar din 1957 pastor al Bisericii Baptiste Providența din București. A fost director al Seminarului Teologic Baptist din București (1970-1988), continuându-și slujirea în mediul academic[3] și după revoluție ca profesor universitar în cadrul Institutului Teologic Baptist din București, precum și în cadrul Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București până în anul 2010.
Despre activitatea academică și pastorală cei interesați pot găsi detalii și în ultima carte realizată de profesorul Ioan Bunaciu împreună cu mine, Pelerin spre patria cerească. Lucrarea se dorește a fi una biografică, dar fără să se limiteze la acest aspect. În introducerea cărții stau scrise următoarele:
Notă asupra ediției
Prin intermediul acestei cărți dorim să prezentăm activitatea academică și slujirea cultică a pastorului și profesorului Ioan Bunaciu. Documentele identificate în cadrul Arhivei Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (ACNSAS) vin să completeze informațiile despre activitatea profesională a acestuia și să prezinte care au fost legăturile sale cu fosta Securitate.
În cadrul acestei lucrări se regăsește o autobiografie a profesorului Bunaciu intitulată Predicarea Evangheliei și tracasările Securității, în care acesta prezintă succint aspecte din activitatea sa pe parcursul perioadei comuniste și post comuniste, dar și un material despre Martiri noștri în perioada anilor ’40, care are referiri și la perioada comunistă.
O altă parte a acestei cărți se intitulează Propaganda ateistă în România anilor ’50 și tratează aspecte din activitatea Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii, cunoscută și sub numele de SRSC răspunzând astfel solicitării celor interesați de acest subiect.
Materialul Ioan Bunaciu, un călător spre patria cerească împreună cu Interviu cu pastorul și profesorul Ioan Bunaciu, în care acesta vorbește despre viața și slujirea sa, despre personalitățile baptiștilor cu care a intrat în contact, le considerăm a fi instrumente utile celor care vor să înțeleagă viața bisericilor baptiste sub comunism.
În partea de final a acestei cărți se regăsește secțiunea Anexe, în care cititorii vor regăsi documente care să susțină afirmațiile referitoare la poziția pastorului și profesorului Ioan Bunaciu în raport cu autoritățile, precum și caracterizările unora dintre cei care l-au avut sub observație.
Acest demers istoric „conține analize și interpretări echilibrate alături de comparații cu fapte, situații si personaje din aceleași vremuri.”[4]
Ne dorim ca această carte să fie de folos celor care vor să cunoască adevărul.
[1] În anul 1950 acesta păstorea 153 de suflete. AUBCBR, 1949, dosar 92, vol. I, f. 37.
[2] Informația este confirmată și de Țunea Ioachim în cadrul articolului Țunea Ioachim, „Obținerea titlului de «Doctor în Teologie» de către pastorul Ioan Bunaciu”, în Îndrumătorul Creștin Baptist, anul XXX, nr. 3-4, p. 3.
[3] Pastorul și profesorul universitar Ioan Bunaciu a publicat mai multe cărți care acoperă domeniul teologiei, arheologiei biblice precum și al istoriei baptiștilor.
[4] Liviu Țăranu, „Studiu introductiv” în Avram Bunaciu: Biografie. Reflecții. Corespondență/ cuv. înainte: acad. Florin Constantiniu; postf.: prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu; îngrijitor ed., studiu introductiv, note și indice: Liviu Țăranu. – București: Editura Enciclopedică, 2011, p. 13.
Marius Silveșan, „Creștinii în «Epoca de Aur» a comunismului românesc” – postfață la cartea Ambasadorul de Cătălin Dupu
După cum am anunțat aici, Cătălin Dupu s-a aplecat mai mult în ultima sa carte asupra unor aspecte care țin de istoria evanghelicilor din România în perioada comunistă. Cartea Ambasadorul este într-o anumită măsură un studiu de caz privind implicarea credincioșilor evanghelici în colportajul de literatură religioasă. Specific, în transportul și distribuirea de Biblii fără acordul autorităților.
Dat fiind această particularitate a cărții, în calitate de istoric m-am simțit onorat să realizez postfața acestei cărți.
*
Creștinii în „Epoca de Aur” a comunismului românesc
Postfață la cartea Ambasadorul de Cătălin Dupu
De unde venim, în ce direcție ne îndreptăm, sunt întrebări pe care mulți din cei din jurul nostru și le pun. Ca și creștini știm că identitatea noastră este în Hristos și cu toate acestea suntem conștienți că noi trăim aici și acum. Într-o anumită măsură putem vorbi de o tensiune escatologică între ce este acum și ce va fi în viitor. Tocmai de aceea, consider că generația tânără are nevoie să cunoască ce a însemnat Epoca de Aur a comunismului românesc. Vorbim de o Românie care trăia într-o Epocă de Aur pictată peste tot în gri, una în care românii se confruntau cu lipsuri și prigoniri.
Pornind de la dorința de a face cunoscut pentru cei din ziua noastră ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, autorul descrie într-un mod realist societatea românească a anilor ˈ70-ˈ80 ai secolului XX. Perioada menționată reprezintă doar un fragment din ceea ce a însemnat comunismul românesc și persecuțiile pe care Biserica le-a înfruntat. Pe lângă lipsurile materiale, creștinii se confruntau și cu lipsa Bibliilor în bisericile lor. Or, tocmai lipsa Sfintei Scripturi și încercarea de obținere a acesteia prin aducerea din Occident a dus la implicarea credincioșilor în acțiuni de colportaj cu literatură religioasă. Pornind de la această realitate, Cătălin Dupu reconstituie acțiunile creștinilor evanghelici în „Epoca de Aur” a comunismului românesc prin intermediul unei acțiuni de colportaj cu Biblii. Dramatismul reconstrucției este dat și de sentimentul de frică, frica fiind o condiție sine qua non a comunismului, pus în paralel cu încrederea în Dumnezeu a personajelor sale. Remarcăm aici și integrarea cu succes a unor metafore precum miere, albine, stupi, limbaj codificat folosit de cei implicați în aducerea și distribuirea de Biblii.
Misiunea pe care credincioșii și-au asumat-o, una cu riscuri majore, este reflectată și în titlul romanului. Ambasadorul face trimitere la faptul că un creștin trebuie să-și asume identitatea de a fi un ambasador al valorilor creștine în orice perioadă istorică și în orice regim politic. Teza morală a cărții este că „menirea creștinului în lume este aceea de a fi un ambasador al Domnului Isus Hristos.” Ca ambasadori noi suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, iar în această calitate „ambasadorul este imaginea cerului.”
De la a fi ambasador al cerului trecem la modul în care, atât acesta cât și activitățile lui, erau percepute în societatea comunistă. Vorbim de două concepte, ilegal vs. legal, pentru că dorim să evidențiem faptul că aveam o diferență între discursul oficial și realitatea vieții religioase din România comunistă. O paralelă exemplificatoare o putem face și cu cartea lui George Orwell, 1984, unde Ministerul Adevărului se ocupa tocmai de falsificarea acestuia. Dacă ar fi să ne referim la conceptul de ilegal putem spune că acesta era unul care făcea parte din arsenalul propagandistic al comunismului. La un moment dat, Neculai, unul din personajele cărții, se întreabă de ce este ilegal să distribuie Biblii, la care i se răspunde:
„Biblia se distribuie numai după ce noi aprobăm.
– Unde scrie?
– Unde scrie? În actele noastre.
– Și legea?
Într-o secundă Tomescu se ridică de la birou și îl pălmui pe creștin.”
Exact acest lucru evidențiază care este diferența dintre legal și ilegal. Vorbim de faptul că la nivel de discurs statul garanta libertatea religioasă și dreptul la opinie, însă, în realitate, aceasta era îngrădită. Se cunoaște faptul că dincolo de persecuții, bisericile evanghelice (baptiste, penticostale, creștine după Evanghelie) s-au bucurat și de o anumită libertate, care în perioada interbelică, numită și perioada de aur a democrației românești, nu le-a fost oferită. Ținând cont de aspectele menționate, dar și de altele, putem afirma că în sistemul comunist au existat și oameni verticali, oameni care au iertat și au trecut peste anumite lucruri deși aceștia făceau parte din sistem.
O altă temă abordată este cea a culturii, a modului de petrecere a timpului liber. Autorul afirmă că ocupația principală a intelectualului în comunism „era cititul. Românul citea mult. De la romane polițiste la cărți de călătorii.” Referirile autorului la timpul liber au rolul de a realiza o radiografie a vieții intelectuale sub comunism, dar și să avertizeze că propaganda oficială prezenta altă realitate, una paralelă, iar „cărțile creștine erau… șase – șapte.” Acest fapt se datora cenzurii comuniste care „oprea apariția multor cărți care nu mergeau pe linia partidului, erau prea occidentale.”
Așadar, Biblia nu putea fi acceptată în condițiile în care Karl Marx considera că „religia este opiu pentru popor.” Prin critica pe care acesta o aducea religiei susținea că ea „are ca scop să-i mențină pe oameni în ignoranță și să-i împiedice să gândească liber, oferindu-le în schimb o fericire iluzorie, asemenea celei produse de opiu.” Cu toate aceste piedici credincioșii baptiști reușesc în anul 1987 să tipărească la București Biblia versiunea Dumitru Cornilescu. Relatarea autorului bazată pe fapte reale, documentate de mine în cartea despre istoria Bisericilor Creștine Baptiste din România, vrea să evidențieze o situație inedită. Aceea că, deși credincioșii erau persecutați, arestați, bătuți pentru implicarea în distribuirea de material religios, Partidul a permis tipărirea Bibliei la Tipografia Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Detaliile aveam să le cunoaște și să le deslușim ani mai târziu, dar realitatea acelor zile a avut un impact încurajator în viețile multor creștini.
Totodată, în această carte este abordată și problema colaborării cu Securitatea. Exemplificator, în acest sens, este următorul pasaj: „amândoi aflară că Securitatea știa clar că în acea noapte în portbagajul mașinii el avea un sac cu Biblii. De unde? De la unul sau mai mulți turnători.” O altă exprimare este, de asemenea, exemplificatoare: „Securitatea a dat de el, turnat fiind de un om de bine.” În acest context este oportun să facem o distincție între colaboratori și cei care au semnat un angajament constrânși, dar căruia nu i-au dat curs. Sunt aspecte importante și distincții care trebuie făcute pentru că istoria pe care o regăsim pe paginile acestei cărți nu este una distantă și rece, ci este una care ne privește pe noi și familiile noastre. Este una care identifică o problematică încă prezentă în discursul public din mediul laic și religios, cea a impactului comunismului asupra vieților noastre. Vorbim de un impact la nivel ideologic, dar și unul la nivel fizic pe care autorul îl creionează cu durere prin viața personajului Neculai care a fost bătut de Securitate până a paralizat ˗ relatare bazată pe fapte reale.
Este evidentă, în aceste condiții, dorința de implicare a credincioșilor evanghelici în Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989. Conform mai multor mărturii, pastorul baptist Petru Dugulescu, una din figurile marcante ale revoluției de la Timișoara, împreună cu un grup de credincioși au „fost printre primii timișoreni care s-au alăturat în 16 decembrie 1989 protestului din fața casei lui László Tőkés”, fapt care a dat un nou impuls revoluției. Pastorul Petru Dugulescu fiind și cel care în decembrie 1989 din balconul Operei din Timișoara „a condus zeci de mii de români în rugăciunea Tatăl Nostru.”
După 1990 implicarea socială a credincioșilor evanghelici s-a extins prin fundații și organizații cu un rol deosebit în lucrarea cu copii străzii, cu bătrânii și alte categorii defavorizate. Trist este că aceste activități ale lor au fost înțelese ca mijloace de prozelitism religios și nu ca îndeplinirea unei îndatoriri sociale. Dar, în tot acest tumult mediatic și-a găsit „un loc cuvenit în mai multe orașe din țară, nu fără jertfe, și Radio Vocea Evangheliei.”
Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu împreună cu acțiunile în care credincioșii și bisericile s-au implicat după Revoluția din Decembrie 1989 duc istoria mai departe. O aduc în zilele noastre. Prin urmare, romanul Ambasadorul este și o carte de istorie, una care dorește să reconstruiască viața de zi cu zi așa cum a fost ea, cu bucuriile și tristețile sale. Una care ne arată că fericirea poate fi atinsă prin intermediul mulțumirii adresată Creatorului.
Cătălin Dupu, Ambasadorul, Editura Cetate Deva, Deva, 2014. Postfață de Marius Silveșan cu titlul „Creștinii în „Epoca de Aur” a comunismului românesc”
Apariții editoriale (26) Cătălin Dupu, Ambasadorul
Informațiile bibliografice sunt următoarele:
Cătălin Dupu, Ambasadorul, Editura Cetate Deva, Deva, 2014, 122 p. Postfață de Marius Silveșan
Lucrarea Ambasadorul, care este un roman istoric, este cea de a 12 carte scrisă de Cătălin Dupu prin intermediul căreia autorul transpune în scris o poveste reală privind transportul de Biblii în România comunistă, acțiune care se continuă cu informații despre viața personajelor și după anul 1990.
În prefața cărții autorul scrie următoarele:
„Textul este necesar astăzi, ca și mâine, pentru a lăsa vie amintirea acelor credincioși din România și împrejurimi, care au fost gata, cu prețul închisorii sau chiar cel al morții, să ducă la propriu mesajul Bibliei, acolo unde era atât de puțin.
Trebuie precizat din start faptul că povestea nu are nimic exagerat, nimic adăugat doar de dragul unui efect; și pentru că generațiile de azi aleargă după senzații tari, în Ambasadorul avem mai mult decât atât – este credință adevărată.
Am avut ocazia să îi cunosc pe cei doi protagoniști ai cărții, Neculai și Dumitru, alături de soțiile lor (la unul dintre ei numele a fost schimbat în carte; așa s-a dorit.) M-a uimit la ei modestia, credința și dedicarea. Nu îi vorbeau de urât pe torționari, ci doar relatau faptele.
Când l-am întrebat pe Dumitru cum a reacționat în momentul în care a aflat cine a fost turnătorul, a zâmbit, mi-a povestit cele descrise în roman și a concluzionat: Asta a fost… Asta e viața…
Recomandăm cartea și acelora care țintesc numai spre adrenalină și doar aceea din fața computerului. A sosit clipa unei trăiri autentice, din toate punctele de vedere.
Câteva capitole din partea I am reușit să le transpun într-un film TV intitulat Cartea care a schimbat lumea. Interesul celor care l-au văzut pentru subiect, alături de alte semnale, m-au determinat să scriu aceste pagini. Textul a fost gata în mai puțin de șase luni în anul 2014, având doar câteva capitole, din prima parte, conturate din anul 2010. Între timp am publicat patru cărți.
Mulțumesc soției mele pentru timpul acordat să lucrez la această carte și prof. univ. dr. Otniel Ioan Bunaciu, actualul Președinte al Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, pentru discuțiile avute pe marginea unor subiecte tratate în roman.
Pentru unii, martirii sunt acei creștini care în primele secole și-au dat viața pentru credința creștină. Dar mai sunt și alți martiri, fără poze, picturi și alte cele. Sunt acei oameni de lângă noi, care de Dragul Domnului Isus Hristos, înainte de 1989, au renunțat la faima lumii pentru Gloria Cerească, Veșnică, alături de Mântuitor…
Romanul motivează la trăire creștinească autentică, cu fapte bine conturate și mai puține vorbe; dintr-un singur motiv – este Chemarea Împărăției, să ducem împreună Mesajul Unic al Salvării din Crucea Domnului Isus.
Iar Biblia ne mai spune ceva:
Și tu poți fi un Ambasador…”
Pentru informații și comenzi scrieți la adresa birouapv@yahoo.com
Cum se pronunță numele lui Dumnezeu? „Yahweh” sau „Iehova”? Notă la Exod 6:2
Emanuel Contact discută despre istoricul numelui lui Dumnezeu si pronunția acestuia.
Am promis că revin cu o scurtă notă despre numele lui Dumnezeu.
În Exod 6:2 citim „Eu sunt Domnul”, adică în ebraică ’ănî YHWH.
E prima oară când Dumnezeu se prezintă astfel în această carte.
Cele patru litere pe care le-am transcris YHWH (Tetragramatonul sau Tetragrama) au fost scrise dintotdeauna fără vocalizare, ele fiind pronunțate prin convenție (qere perpetuum) „Adonai”.
Indicii despre această practică se întâlnesc în manuscrisele de la Qumran. De ex., în anumite versete din 1QIsaa în locul tetragramatonului pe care îl întâlnim în TM, găsim אדוני (3:17) și viceversa (7:14).
Postez mai jos textul ebraic din Is. 3:17 (1QIsaa), mai întâi transcris și apoi ca imagine din manuscris.
Secțiune din „Sulul cărții Isaia” (1QIsaa), expus la Muzeul Cărții din Ierusalim. Sursă: http://dss.collections.imj.org.il/isaiah#3:17
Câteva observații preliminare:
(1) Între cuvinte există spații. Manuscrisele ebraice se deosebesc de cele grecești (ale NT) prin faptul că au…
Vezi articolul original 420 de cuvinte mai mult
Costel Ghioancă: Am un „Respect” de la domnul președinte ales
Ieri am vizitat târgul de carte „Gaudeamus”. Ca în fiecare an, lumea se înghesuie pentru a lua act de noile apariții editoriale și, mai ales, pentru a se bucura de reducerile mult așteptate.

Foto: Mediafax, Andreea Alexandru
Anul acesta, surpriza evenimentului a fost lansarea cărții autobiografice „Pas cu pas”, semnată de președintele ales Klaus Iohannis.
Am vrut să spun că mă aflu printre „norocoșii” care au obținut un autograf de la domnia sa, dar nu mă văd îndreptățit să folosesc termenul „noroc”. Nu pentru că nu aș fi obținut o carte cu autograf, ci pentru simplul motiv că toți cei care au stat, literalmente, ore în șir la coadă au primit un autograf.
Era ora 17.55. Domnul Iohannis se așează la o masă și începe să semneze. Presa a relatat că sute de oameni au stat la coadă. Au fost mai mult decât „sute”. Cei de la editura Curtea Veche au relatat că au vândut peste 3000 de cărți. Vă vine să credeți, sau nu, domnul președinte le-a semnat pe toate.

Foto: Marius Silveșan
Mă uit la ceas. Este trecut deja de ora 20.00. Merg din nou la „Curtea Veche” să văd ce se mai întâmplă. Domnul Iohannis tot acolo, tot zâmbind, iar coada se întindea încă și pe scările de la etaj. Eu obosisem. Am plecat acasa la copii. Domnul președinte a rămas pentru că știe ce înseamnă cuvântul „respect”. Și știe, nu doar din dicționar.
Ajung acasă după ora 21.00. Intru pe net. Domnul Iohannis tot la Gaudeamus și tot semnând cărți. Mi-am dat atunci seama că, de fapt, domnia sa nu împărțea autografe. Autografele le dai ca o vedetă celor „norocoși” și apoi pleci tacticos, lăsându-i pe cei mai mulți să spere că poate vor avea mai mult noroc data viitoare…
Când semnezi și ultima carte (din cele 3000), nu dai autografe, dai „respecte”. Respectul se demonstrează atunci când toți se numără printre norocoși.
Din acest exemplu putem învăța să fim plini de respect față de semenii noștri, să respectăm demnitatea umană și să-i iubim pe toți. Îmi doresc ca mai ales noi, cei ce ne numim creștini, să fim mai generoși când vine vorba de marea provocare întâlnită în urbea românească: „împărțirea respectelor!”



















