Cultele neoprotestante și drepturile omului (1) Prefață
Semnarea Actului Final de la Helsinki (1975) în care se proclamau cu mare emfază drepturile omului, a adus mari speranţe şi în România, mai ales credincioşilor evanghelici. Dar, conform spiritului de observaţie românesc, Ceauşescu semnaliza că merge într-o direcţie, dar mergea în direcţia inversă astfel că, imediat după semnarea documentului, a pornit o nouă campanie de persecutare a celor credincioşi, de data aceasta prin retrogradări din funcţii, prin amenzi pentru adunări de studiu biblic în familii, prin hărţuirea elevilor în licee şi prin ameninţarea că nu vor fi admişi la nici o facultate.
În acelaşi timp, însă, un nou suflu de curaj a făcut ca în aproape toate ţările „lagărului” socialist să se ridice oameni care, cu riscul arestării şi al bătăilor, şi chiar cu riscul morţii, să-şi exprime deschis convingerile. În anul 1973 am fost inspirat să scriu lucrarea Cine îşi va pierde viaţa, în care semnalam sistemele de oprimare a Bisericilor şi a cultelor. Cuvântul divin care începuse să-mi răsune în gând a fost cel din cartea Proverbelor: „Deschide-ţi gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor părăsiţi. Deschide-ţi gura, judecă cu dreptate şi apără pe cel nenorocit şi lipsit” (Prov. 31:8-9).
Fiind într-o vizită la Oradea, în ianuarie 1977, un grup de tineri liceeni m-au înconjurat şi au început să-mi spună ce li se întâmplă la şcoală şi cum li se cere să semneze declaraţii că nu vor mai merge la Biserică, altfel numele lor va fi trimis la toate instituţiile de învăţământ superior din ţară şi nu vor mai fi admişi nicăieri. Şi ei mă întrebau: „Ce să facem?” Dar eu am simţit în duhul meu că, de fapt, întrebarea lor sună altfel: „Dumneavoastră ce faceţi pentru noi? Ce faceţi în apărarea noastră?”
Momentul acela a fost cel care a declanşat în mine decizia să întreprind ceva. Rezultatul a fost lucrarea care a fost citită la Radio Europa Liberă şi care este publicată acum în această carte.
Eu aş fi vrut să o public în cartea mea Confruntări, dar eu pierdusem manuscrisul meu şi nu l-am mai putut găsi nicăieri.
Este meritul acestor doi cercetători că au descoperit, nu numai documentul în sine, ci şi toate celelalte scrisori care l-au însoţit şi să reconstituie evenimentele legate de ele.
Citind acum, după trecerea a 36 de ani de la acele evenimente, toate câte le-au descoperit ei de la martorii care mai sunt în viaţă şi din diferite documente, scrisori, etc., sunt uimit de complexitatea acelor evenimente, chiar dacă uneori mărturiile par a nu se armoniza întru totul. Şi este normal acest lucru, deoarece fiecare dintre cei care depun mărturie au trăit evenimentele în felul lor specific şi, pe de-asupra, memoria lor reţine datele altfel decât a celorlalţi martori.
Sunt fericit că lucrarea aceasta, precum şi evenimentele care au înconjurat-o, ies acum la lumina tiparului şi că ajung în mâna publicului.
Amintindu-ne de acele evenimente şi de acele „cumplite vremi”, să tragem din ele învăţăminte pentru noi înşine şi pentru provocările cu care ne confruntă şi astăzi viaţa. Modul în care răspundem acestor provocări ne formează şi ne determină destinul.
02 decembrie 2013
Iosif Ţon
P.S.: Cartea costă 15 RON și poate fi comandată de la autori
Apariții editoriale (22) J. Robert White, Bisericile sănătoase ale Împărăției
Bisericile sănătoase ale Împărăției este o carte ce enumera zece calități ale unei bisericii vii, activ implicată în societate și dedicată proclamării Evangheliei într-un mod creativ. Autorul cărții, Dr. J. Robert White
vorbește atât
din calitate de pastor al câtorva biserici americane reprezentative, cât și în calitate de Președinte al Convenției Baptiste din Georgia, o comunitate de credincioși de peste 6 milioane de persoane.
Deși lista nu este exhaustivă, cum onest recunoaște însuși autorul, ea ne ajută să identificăm acele calități care fac ca o biserică să fie considerată sănătoasă din punct de vedere scriptural. Argumentele autorului sunt fundamentate biblic și susținute cu exemple din vasta sa experiență.
Întâlnirea cu cartea Bisericile sănătoase ale Împărăției va oferi cititorului un prilej de evaluare a slujirii sale cât și a bisericii din care face parte. Cartea se adresează pastorilor, lucrătorilor spirituali și membrilor preocupați de menținerea unei spiritualități biblice în biserica din care fac parte.
Cartea poate fi comandata AICI
Revista Calea Credinţei (1/2014) – prezentarea cărții Cultele neoprotestante și drepturile omului
Cuprins:
Ce fel de evanghelie predic? – Virgil Achihai
Lacrimile pocăinţei – Grigore Fotino Constantinescu
Iubirea de oameni – David Ciucur
Cât de darbyşti sunt creştinii după Evanghelie? – Bogdan Emanuel Răduţ
Expoziţia Biblică din România – Paul Williams
Adevăraţii păzitori – Petrică Pleşa
Sunt presbiteri şi presbiteri, deci nu fi un Diotref!… – Gusti Roşian
Misiune*Info*Ştiri
O carte document: Cultele neoprotestante şi drepturile omului în România – Bogdan Emanuel Răduţ
Cealaltă femeie din viaţa mea – Nicolae Geantă
Bogdan Emanuel Răduț anunță pe blogul său apariția primului număr pe anul 2014 al Revistei Calea Credinței în paginile căreia puteți citi și două articole având ca temă istoria bisericii. Primul articol răspunde la întrebarea cât de darbyști sunt creștinii după Evanghelie din România, iar cel de-al doilea (pe care îl puteți citi mai jos) prezintă cea mai nouă apariție editorială a autorului, Bogdan Emanuel Răduț, realizată în colaborare cu mine. Cartea Cultele neoprotestante și drepturile omului: un strigăt la Radio Europa Liberă (aprilie 1977) investighează apelul din aprilie 1977 adresat de către un grup de evanghelici români postului de radio menționat, iar prin intermediul articolului din cadrul revistei Calea Credinței, Emanuel Răduț oferă informații despre subiectul central al cărții, despre semnatari, obiectivele și consecințele „memoriului document” din aprilie 1977.
Înregistrarea audio a conferinței „Sinele și lumea” susținută de Paul Fiddes (26.11.2013)
Așa cum menționăm în articolul Profesorul Paul Fiddes la inaugurarea Centrului de Cercetare a Credinței și Culturii, pun la dispoziția celor interesați înregistrările audio de la conferința susținută în dimineața zilei de miercuri, 26 noiembrie 2013, la Institutul Teologic Baptist din București.

Paul Fiddes – Sinele și lumea – partea I
Paul Fiddes – Sinele și lumea – partea II
Articole relaționate
Profesorul Paul Fiddes la inaugurarea Centrului de cercetare a credinței și culturii din cadrul Facultății de Teologie Baptistă din cadrul Univesrității București
În data de 26 noiembrie 2013 în prezența unui auditoriu format din studenți, profesori, teologi, oameni de cultură și interesați de realația dintre teologie și cultură a fost inaugurat la București în cadrul Facultății de Teologie Baptistă, „un centru de cercetare care încearcă să interogheze într-un mod creativ relația dintre credința creștină și cultura contemporană.”
Este vorba de Centrul de cercetare al credinței și culturii. Sesiunea științifică în cadrul căreia a fost lansat și acest centru de cercetare a fost deschisă de către Prof. univ. dr. Otniel Bunaciu, decanul Facultății de Teologie Baptistă, Universitatea din București și „a fost onorată de prezența Dr. Paul Fiddes, un suporter activ al învățământului teologic românesc și șef al catedrei de teologie sistematică a Universității Oxford, de Mircea Dumitru, rector al Universității București, Ioan Pânzaru – Universitatea București, Otniel Ioan Bunaciu – Universitatea București și Parush Parushev – Rectorul în exercițiu al International Baptist Theological Seminary.

Dr. Paul Fiddes a prezentat audienței un material extensiv bazat pe cea mai recentă lucrare de cercetare a sa, Seeing the world and knowing God (Sinele și lumea).

Aceasta este, în cuvintele autorului “o încercare de a susține o conversație între înțelepciunea din Biblie și unele interese postmoderne despre modul în care sinele se relaționează lumii și crearea doctrinei creștine, în special doctrina despre Dumnezeu ca trinitate.” Ulterior prezentării făcute de Dr. Paul Fiddes au urmat trei răspunsuri critice la soluția oferită de autor.” Răspunsurile critice au fost oferite de către Profesor univ. dr. Ioan Pânzaru, fost rector al Universității București în perioada 2005-2011, Prof. Univ. Dr. Mircea Dumitru, rectorul în exercițiu al Universității din București și Parush Parushev, Rectorul în exercițiu al International Baptist Theological Seminary.
Albumul foto realizat cu prilejul lansării Centrului de cercetare a Credinței și Culturii din cadrul Facultății de Teologie Baptistă și al vizitei Profesorului Paul Fiddes este disponibil AICI
Pentru redactarea acestui articol am folosit pe lângă opiniile personale formate ca urmare a participării la cele două sesiuni științifice cu profesorul Paul Fiddes (prima a avut loc la Institutul Teologic BAptist, iar cea de a doua la Universitatea din București) și articolul lui Ruben Ologeanu de pe site-ul Revistei Creștinul Azi.
Evenimentul a fost anunțat sub titlul
PS: În cadrul unei viitoare postări o să pun la dispoziția celor interesați și înregistrările audio de la acest eveniment.
Cristian Vasile, Culte, putere şi naţiune sub regimul Antonescu
Acest articol este o prezentare a cărții domnului Viorel Achim, Politica regimului Antonescu față de cultele neo-protestante: Documente.
Articolul este preluat din Revista Apostrof, revistă a Uniunii Scriitorilor, ANUL XXV, 2014, NR. 2 (285) și mi-a fost semnalat de către Dionis Bodiu.
Puţină lume ştie că în timpul regimului Antonescu în Transnistria, pe lângă evrei şi romi, au fost deportaţi şi etnici români. Ignoranţa a domnit şi după 1989 chiar printre istorici. A fost doar ignoranţă? Cei deportaţi erauinochentişti, o grupare religioasă din Basarabia desprinsă din ortodoxie, alcătuită din două mii de suflete. După redobândirea Basarabiei în vara anului 1941 e calificată drept „sectantă“ şi indezirabilă pentru regimul antonescian, aflat într-o nefastă căutare a omogenităţii etnice şi religioase. Destinul lor tragic – dar mai ales al cultelor neoprotestante (evanghelice) mai numeroase – este reflectat pe larg într-o carte recent apărută, editată în mod exemplar de istoricul Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Viorel Achim – Politica regimului Antonescu faţă de cultele neo-protestante: Documente, cuvânt-înainte de Alexandru Florian, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel“ – Iaşi: Editura Polirom, 2013, 931 p.
Viorel Achim şi-a propus să reunească într-un volum cele mai importante izvoare istoricereferitoare la politica faţă de confesiunile neoprotestante – în principal, baptişti, adventişti de ziua a şaptea, creştini după Evanghelie – între anii 1940 şi 1944 (aproximativ 100.000 de oameni, majoritatea de naţionalitate română). În carte sunt redate 513 documente – cele mai multe inedite – care sunt precedate de rezumate (mai extinse decât de obicei). Între altele, sunt reproduse toate ordinele cu privire la neoprotestanţi care au plecat de la cabinetul militar al lui Ion Antonescu, conducătorul statului.
Într-o mică măsură, istoriografia română (mai ales prin vocile unor Alexa Popovici şi Dorin Dobrincu) a reflectat politicile discriminatorii ale administraţiei de stat faţă de aceste asociaţii şi culte religioase minoritare în perioada interbelică şi sub guvernarea (legionaro-)antonesciană. Tomul alcătuit de Viorel Achim surprinde în detaliu mecanismele represive puse în funcţiune de diversele structuri ale aparatului de stat de la nivel central şi local, dar – prin mai multe documente – aruncă o privire insistentă şi asupra complicităţii unei părţi a clerului ortodox în această represiune dezlănţuită de stat asupra unor cetăţeni români, semeni de altă confesiune. La începutul lui septembrie 1940, prin două decizii ministeriale, asociaţiile şi sectele religioase au fost interzise, iar patrimoniul lor a intrat în proprietatea statului. Guvernul Antonescu a revenit asupra acestei măsuri, dar în anii 1941 şi 1942 a înteţit practicile represive. Punctul culminant al deciziilor orientate spre prigonirea acestor culte a fost atins la 6 mai 1942, atunci când Ion Antonescu a hotărât deportarea în Transnistria a tuturor „sectanţilor“. Până la urmă, măsura extremă s-a limitat doar la inochentişti (dar în decembrie 1942 toate asociaţiile/cultele neoprotestante au fost din nou scoase în afara legii, dispoziţie care s-a păstrat până la căderea regimului Antonescu).
Revenind însă la cazul funestei apropieri de puterea politică a bisericii majoritare, trebuie spus că în mai multe situaţii, de-a lungul istoriei secolului XX, în loc să oprească exodul de enoriaşi spre cultele/asociaţiile neoprotestante prin mijloace spirituale şi o mai adâncă implicare în acţiuni social-caritabile la nivelul parohiilor, o parte deloc neglijabilă a clerului ortodox a preferat metodele administrativ-poliţieneşti puse în practică de organele aparatului de stat (sesizate uneori prin delaţiunile unor preoţi – cum rezultă şi din documentele reproduse de Viorel Achim). Spre exemplu, preotul Victor Marinescu din Viişoara (Constanţa) solicita în 1941 anihilarea prin lege a sectelor religioase, deoarece „servesc cauza comunismului“, „fac jocul străinilor şi al duşmanilor de ţară“, „sapă de zor la temelia specificului românesc, care este credinţa ortodoxă“ (p. 279). Sunt pagini nu tocmai onorante din istoria creştinismului românesc, deoarece nu este vorba – citind aceste delaţiuni – doar despre neacceptarea ideii de pluralism confesional în sânul comunităţii etnice româneşti sau despre suprapunerea abuzivă de tip naeionescian între naţiune şi confesiune, ci şi de o teribilă lipsă de umanitate şi de înţelegere a consecinţelor dezastruoase care se pot abate asupra aproapelui tău, care în plus aparţine aceleiaşi etnii şi vorbeşte aceeaşi limbă. (Sunt sechele care s-au păstrat până astăzi; ele se vădesc în ceea ce priveşte răstălmăcirea definiţiei statului laic, care nu este privit – cum este firesc – ca un stat neutru din punct de vedere religios.) Conţinutul cărţii ne oferă şi o cheie de înţelegere pentru refuzul reprezentanţilor Sfântului Sinod de a permite accesul la arhiva Patriarhiei (dar şi a celorlalte centre eparhiale) chiar şi pentru perioada de dinainte de 1945.
Pentru a reda absurdul radicalismului antineoprotestant merită adăugat faptul că în nordul Transilvaniei, aflat între anii 1940 şi 1944 sub ocupaţia Ungariei horthyste, guvernul de la Budapesta a permis, cu unele restricţii, funcţionarea legală a bisericilor baptiste româneşti, inclusiv predarea în şcoli a materiei Religie, conform cu preceptele specifice acestor denominaţiuni (p. 18). Ceea ce nu s-a întâmplat în România. De altfel, în disperare de cauză şi împrumutând sub constrângere „sistemul de valori“ al puterii din statele Axei, baptiştii români îi semnalau în septembrie 1940 generalului Antonescu că: „în nicio ţară totalitară cultul creştin baptist nu e prigonit. Astfel, în Germania, Italia, Spania şi Japonia s-a acordat cea mai deplină libertate de cult baptiştilor“ (p. 221).
Volumul realizat de Viorel Achim – după o asiduă documentare în numeroase arhive din ţară şi din străinătate – poate deschide drumul unor solide lucrări de interpretare privind atât istoria relaţiilor Stat-Biserică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi regimul politic din perioada 1940-1944. O precedentă ediţie de documente alcătuită de acelaşi Viorel Achim (Deportarea ţiganilor în Transnistria, vol. 1-2) a stat la baza documentării lui Ioan T. Morar pentru romanul de succes Negru şi roşu. Şi acest volum poate oferi numeroase surse de inspiraţie pentru o lucrare beletristică.
Prezentarea cărții „Farul de la capatul inimii”, în București
Sâmbăta 22 februarie, în București, în cadrul unui amplu eveniment, Dr Marius Silveșan va prezenta cartea „Farul de la capătul inimii”, de Cătălin Dupu, de la orele 18.00, la Biserica Isus Mântuitorul, din sector 6, București.
Vorbitorul a realizat un interviu cu autorul cărții, publicat chiar în lucrarea Farul de la capătul inimii. Evenimentul se adresează tuturor vârstelor.
Citește și
APARIȚII EDITORIALE (20) CĂTĂLIN DUPU, FARUL DE LA CAPĂTUL INIMII
Apariții editoriale (21) Marius Silveșan, Bogdan Emanuel Răduț – CULTELE NEOPROTESTANTE ŞI DREPTURILE OMULUI. Un strigăt la Radio Europa Liberă (aprilie 1977)
După o muncă susținută, editarea unor documente, coroborarea lor cu informații memorialistice și cu cele oferite de alte surse sunt bucuros să anunț finalizarea unui nou proiect privind istoria evanghelicilor în comunism la care un aport considerabil l-a avut prietenul și colaboratorul meu, istoricul Bogdan Emanuel Răduț.
Prin intermediul acestei cărți, noi, autorii am dorit să aducem în atenția celor interesați un document valoros pentru înțelegerea mișcării de rezistență religioasă din perioada comunistă, împreună cu implicațiile pe care l-a avut această acțiune. Tema centrală a cărții o reprezintă acțiunea de protest inițiată de 6 creștini evanghelici români cunoscută în mod popular sub denumirea de Scrisoarea celor 6. Documentul protest, cum a fost considerată această scrisoare, purta numele de Cultele neoprotestante și drepturile omului în România. Semnată de Iosif Țon, Pavel Nicolescu, Aurel Popescu, Silviu Cioată, Constantin Caraman, Radu Dumitrescu, memoriul de protest a fost difuzat la Radio Europa Liberă în data de 2 aprilie 1977. Prin intermediul acestui document autorii atrăgeau atenția asupra faptului că în ciuda unor aparențe în România încă exista persecuție religioasă.
Lucrarea noastră se bazează pe documente de arhivă inedite identificate în arhive din România și străinătate, precum și pe mărturiile unora dintre participanți.
Cultele neoprotestante și drepturile omului: un strigăt la Radio Europa Liberă (aprilie 1977) a apărut la Editura Risoprint din Cluj-Napoca, are 136 de pagini. Prefața lucrării este scrisă de către Iosif Țon.
Despre această acțiune de protest am mai scris în cadrul următoarelor postări:
CRISTI ȚEPEȘ ȘI DORIN DOBRINCU DESPRE MOMENTUL APRILIE 1977
SCRISOARE DESCHISĂ A REPREZENTANȚILOR CULTELOR NEOPROTESTANTE DIN ROMÂNIA (1977) – UPDATE
Apariții editoriale (20) Cătălin Dupu, Farul de la capătul inimii
Cătălin Dupu, despre care marele actor Dem Rădulescu a spus „Ai condei!” anunță apariția celei mai recente cărți a sa, Farul de la capătul inimii. Aceasta cuprinde povestiri inspirate după cazuri reale și doua studii.
Dintre povestiri amintim: Farul de la capătul inimii, Prevestirea, Unde te-ai dus?, Doamne, numai atât?, Noaptea Ruxandrei, Cum a devenit şi mai bogat, Afaceri şi nimic credință, Moartea pe relaţii, Cu final neaşteptat, De ce nu pleacă bunica în America, Cele mai negociate timbre, De ziua copilului, iar studiile se intitulează Siguranță în vremuri de necaz.
În partea de final a lucrării veți putea citi un interviu luat autorului de către Marius Silveșan.
Cartea costă preț 15 RON și se poate comanda la adresa birouapv@yahoo.com. Nu se percep taxe poștale!
Ioan Bunaciu, 89 de ani
Ioan Bunaciu, pastor și profesor universitar, născut la 7 ianuarie 1925 în comuna Gurba județul Arad, serbează astăzi 89 de ani. Acesta este una dintre personalitățile baptiștilor din România, cu o contribuție deosebita în formarea personalului de cult, cu precădere a pastorilor, într-o perioadă în care educația teologică era restricționată și controlată de Stat prin Departamentul Cultelor. A absolvit Institutului de Științe Economice și Planificare (ISEP) în anul 1949. Între 1947-1950 frecventează Seminarul Teologic Baptist din București pe care îl va absolvi în anul 1950.
În 1956 a obținut licența în teologie la Institutul Teologic Reformat din Cluj (1951-1956), iar în 1974 doctoratul la același institut.
În ceea ce privește slujirea creștină, Ioan Bunaciu și-a început activitatea pe câmpul Evangheliei în anul 1950 ca pastor
la Biserica Baptistă din Lugoj[1] (1950-1951)[2]. În iunie 1951 se căsătorește cu Otilia Turcu din Almaş, iar din toamna aceluiași an devine pastor al Bisericii Baptiste Mănăştur-Cluj (1951-1956), precum şi student al Institutului Teologic Protestant din Cluj. În anul 1953 devine secretar al Comunității baptiste din Cluj. Din anul 1955 este profesor la Seminarul Teologic Baptist din București, iar din 1957 pastor al Bisericii Baptiste Providența din București. A fost director al Seminarului Teologic Baptist din București (1970-1988), continuându-și slujirea în mediul academic[3] și după revoluție ca profesor universitar în cadrul Institutului Teologic Baptist din București, precum și în cadrul Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București până în anul 2010.
Despre activitatea academică și pastorală cei interesați pot găsi detalii și în ultima carte realizată de profesorul Ioan Bunaciu împreună cu mine, Pelerin spre patria cerească. Lucrarea se dorește a fi una biografică, dar fără să se limiteze la acest aspect. În introducerea cărții stau scrise următoarele:
Notă asupra ediției
Prin intermediul acestei cărți dorim să prezentăm activitatea academică și slujirea cultică a pastorului și profesorului Ioan Bunaciu. Documentele identificate în cadrul Arhivei Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității (ACNSAS) vin să completeze informațiile despre activitatea profesională a acestuia și să prezinte care au fost legăturile sale cu fosta Securitate.
În cadrul acestei lucrări se regăsește o autobiografie a profesorului Bunaciu intitulată Predicarea Evangheliei și tracasările Securității, în care acesta prezintă succint aspecte din activitatea sa pe parcursul perioadei comuniste și post comuniste, dar și un material despre Martiri noștri în perioada anilor ’40, care are referiri și la perioada comunistă.
O altă parte a acestei cărți se intitulează Propaganda ateistă în România anilor ’50 și tratează aspecte din activitatea Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii, cunoscută și sub numele de SRSC răspunzând astfel solicitării celor interesați de acest subiect.
Materialul Ioan Bunaciu, un călător spre patria cerească împreună cu Interviu cu pastorul și profesorul Ioan Bunaciu, în care acesta vorbește despre viața și slujirea sa, despre personalitățile baptiștilor cu care a intrat în contact, le considerăm a fi instrumente utile celor care vor să înțeleagă viața bisericilor baptiste sub comunism.
În partea de final a acestei cărți se regăsește secțiunea Anexe, în care cititorii vor regăsi documente care să susțină afirmațiile referitoare la poziția pastorului și profesorului Ioan Bunaciu în raport cu autoritățile, precum și caracterizările unora dintre cei care l-au avut sub observație.
Acest demers istoric „conține analize și interpretări echilibrate alături de comparații cu fapte, situații si personaje din aceleași vremuri.”[4]
Ne dorim ca această carte să fie de folos celor care vor să cunoască adevărul.
[1] În anul 1950 acesta păstorea 153 de suflete. AUBCBR, 1949, dosar 92, vol. I, f. 37.
[2] Informația este confirmată și de Țunea Ioachim în cadrul articolului Țunea Ioachim, „Obținerea titlului de «Doctor în Teologie» de către pastorul Ioan Bunaciu”, în Îndrumătorul Creștin Baptist, anul XXX, nr. 3-4, p. 3.
[3] Pastorul și profesorul universitar Ioan Bunaciu a publicat mai multe cărți care acoperă domeniul teologiei, arheologiei biblice precum și al istoriei baptiștilor.
[4] Liviu Țăranu, „Studiu introductiv” în Avram Bunaciu: Biografie. Reflecții. Corespondență/ cuv. înainte: acad. Florin Constantiniu; postf.: prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu; îngrijitor ed., studiu introductiv, note și indice: Liviu Țăranu. – București: Editura Enciclopedică, 2011, p. 13.


















