România literară – Political correctness în studiul istoriei
Convingerea mea, scrie Nicolae Manolescu, este că ideologia n-are ce căuta în studiul istoriei. Studiul istoric nu e un cameleon care-și modifică după împrejurări culoarea. (…)
E clar că adevărul nu e unul singur și nici definitiv, de vreme ce realitatea însăși este contradictorie și în permanentă evoluție. Ceea ce istoricul n-are dreptul să facă este să eludeze, fie și parțial, realitatea: adevărul fiind uneori ambivalent, discursul istoric trebuie să fie, el, congruent.
Nicolae Manolescu, Political correctness în studiul istoriei
https://romanialiterara.com/2022/02/political-correctness-in-studiul-istoriei/
Partajează asta:
Bartolomeu Anania despre Toma și credința pură
Isus Îşi deschide braţele şi-l îndeamnă, aproape poruncitor, să-i atingă rănile din palme şi din coastă. Dar o spune cu atâta fermitate şi siguranţă de Sine, încât Toma nu mai simte nevoia s-o facă, ci I se aruncă la picioare exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Spun asta pentru acei tineri din vremea noastră care socotesc că o credinţă religioasă se obţine doar prin experienţă. În cazul lui Toma, experimentul nu i-ar fi fost de nici un folos. Toţi ucenicii, inclusiv el, porneau de la premisa că fiinţa aceasta care li se arăta dându-se drept Iisus era de fapt o nălucă, o entitate acorporală, şi nicidecum una şi aceeaşi persoană cu Isus Cel răstignit pe cruce. De aici, dilema lui Toma devenea insolubilă: dacă „acest” Isus este real, cum de a pătruns în casă prin uşile încuiate? Iar dacă este nălucă, cum de se lasă pipăit? Aşadar, singura soluţie era credinţa pură, adică nu o relaţie logică între subiect şi obiect (cum ar fi, de pildă: „Cred în constelaţia Orion”, în care constelaţia rămâne exterioară celui ce crede), ci relaţia duhovnicească prin care subiectul îşi încorporează obiectul.
(Bartolomeu Anania) via Ghiță Mocan
Partajează asta:
TVR1 – Mic portret de mari românce: Martha Bibescu (1889-1973)
Partajează asta:
TVR1 – Mic portret de mari românce: Doamna Chiajna (1525-1588)
Partajează asta:
TVR1 – Mic portret de mari românce: Maria Rosetty
Partajează asta:
Dela0.ro – Apostolii dezastrului: ce se întâmplă cu o societate care naufragiază în zel și soluții de purificare
Secolul XX a fost nu numai unul al totalitarismelor, ci și unul al extremelor. Totalitarismul în sine are ceva mistic, iar regimurile politice de factura totalitară sunt și religii politice. Regimul legionar din România nu a ieșit din acest tipar dat fiind elementele de misticism amestecate cu cele ale creștinismului ortodox fapt care duce la acțiuni de „purificare” a națiunii române de elementele străine atât din punct de vedere etnic, cât și religios. Minoritățile religioase, precum confesiunile evanghelice a and la rândul lor de suferit.
Textul de mai jos este parte dintr un un text publicat de Redacția Dela0.ro în data de 27 noiembrie 20212 care își propune o trecere în revistă succintă a caracteristicilor regimului legionar și a unor hotărâri legislative din perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941.
.
Foto: Revista Bunavestire
Între septembrie 1940 și februarie 1941, România a traversat 153 de zile de stat național-legionar.
A fost o perioadă marcată de sute de asasinate politice, zeci de legi îndreptate împotriva minoritarilor și o mistică fascistă care dorea purificarea prin violență și zel religios. Urcarea la rang de sfânt a lui Corneliu Zelea Codreanu era dezideratul simbolic al epocii politice.
Regimul legionar nu ar fi fost posibil fără Mișcarea de la care își trăgea numele – dar nu ar fi fost posibil nici fără generalul Ion Antonescu (omul care avea să preia puterea totală în stat după februarie 1941 și să ducă România până la capăt pe drumul dezastruos al alianței cu Germania nazistă).
Fondatorii Legiunii Arhanghelului Mihail: Corneliu Zelea Codreanu (centru) alături de Ionel Moța, Tudose Popescu, Ilie Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici. | Foto: Revista Bunavestire
O culme a crimelor comise sub statul național-legionar s-a atins la finalul lui noiembrie 1940, când în decurs de nici 24 de ore mai multe comandouri legionare au lichidat un întreg lot de prizonieri politici la Jilava, dar și pe istoricul Nicolae Iorga (la Strejnicu, în Prahova) sau pe economistul Virgil Madgearu (la Snagov).
Generalul Antonescu, Conducătorul statului, și Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare, aveau o imagine inocentă de sine. Credeau despre ei că se jertfesc total pentru patrie, se considerau hotărâți și stăpâni pe sine, cu onoarea nepătată și credința nezdruncinată.
Aparițiile lor în cămăși verzi, la diferitele evenimente publice organizate în timpul statului național-legionar, erau menite să-i portretizeze mesianic, ca pe niște oameni-scut împotriva plutocrației iudeo-masonice. Ei erau ultima nădejde, în miezul unei vâltori istorice pe care România – avea să se dovedească – nu a știut să o traverseze altfel decât prin fascism, Holocaust și fervoare.
E o caracteristică a regimurilor dictatoriale să lucreze cu sloganuri și idealuri înalte chiar în timp ce comit crime monstruoase. Statul național-legionar nu a făcut excepție acum 81 de ani: cât timp legionarii ucideau după bunul plac (cu justificarea că repară crimele comise împotriva lor în timpul dictaturii instaurate de Regele Carol al II-lea), cuvintele oficiale ale statului reprezentat de generalul Antonescu promiteau o dreaptă judecare a răspunderilor, o întemeiere pe curățenie sufletească și – nu în ultimul rând – respect pentru ființa omenească. (…)
Citește textul integral pe
https://beta.dela0.ro/apostolii-dezastrului/
Partajează asta:
TVR1 – Mic portret de mari românce: Cecilia Stork
Partajează asta:
Elisei Pecheanu, Rugăciune de anul nou – poezie
Partajează asta:
F. M. Dostoievski – De ce a venit Cristos în lumea noastră?
Dostoievski surprinde destul de bine aici scopul venirii lui Cristos și misiunea sa.
În capitolul „Răzvrătirea” din „Frații Karamazov”, Ivan îi explică lui Alioșa de ce nu se poate împăca cu ideea creștină a armoniei finale, potrivit căreia, într-o bună zi, „când tăriile Cerului se vor deschide” și când „judecățiile divine vor fi date pe față”, sensul cumplitei suferințe ce-i însoțește pe oameni de-a lungul istoriei lor se va lămuri, și victimele și călăii se vor îmbrățișa, prinși în hora iertării generale. Ivan nu crede că acest lucru este firesc. Căci nimeni pe această lume, nimeni, spune el, nu poate ierta fapta călăului care și-a torturat și ucis victima. Pentru ca armonia finală să se poată instaura, este nevoie ca ea să fie precedată de o compensație, alta decât răzbunarea (care nu poate repara nicicum soarta celor care au murit în chinuri). „Din dragoste pentru omenire”, spune Ivan, eu nu pot accepta nici împăcarea finală, nici gândul că cineva poate ierta în numele victimei, fie acest „cineva” chiar și mama copilului torturat și ucis.
Ei bine, răspunde Alioșa, există totuși cineva care, nefăcând parte din această lume, a coborât totuși în ea și care „dăruindu-și sângele nevinovat pentru toți și pentru toate” a căpătat dreptul și puterea de a ierta totul. Acest cineva este Isus Cristos.
Toată morala creștină este rezumată în această pagină din Dostoievski și în această morală, după cum spuneam, orice formă de ură se dizolvă în oceanul iubirii și iertării care se naște odată cu venirea lui Dumnezeu în trupul Fiului său infinit suferitor.
(Gabriel Liiceanu, Despre ură, pp. 19-21)
Fragment preluat de la Marius Cimpoae
Tot în Frății Karamazov ni se prezintă revenirea lui Cristos pe pământ, nu în glorie, și faptul că omenirea l-ar trata la fel. Deși oamenii știau cine este El, totuși se ajunge la o judecată din partea unei autorități ecleziastice.
De asemenea, autorul prezintă într-un mod inedit și misiunea Rusiei în această lume, cu mențiunea că în acest caz identificăm și elementele unui mesianism politic.
Istorie Evanghelica 