Arhive etichetă: Andrei Pleșu

Andrei Pleșu: Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistența reală


Prin excesul acomodării, românii au ratat, pînă tîrziu, rezistența reală, eficientă, riscantă (cu excepțiile de rigoare: Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Gabriel Andreescu, Vasile Paraschiv, Dan Petrescu și alții, nu mulți). Am recuperat „onoarea nereperată“ fie prin amplă gesticulație antiguvernamentală după 1989, fie prin forjarea unui concept discutabil: „rezistența prin cultură“. În alte foste țări comuniste, lucrurile au arătat (și arată) altfel.

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/binele-raului-totalitar

Acomodarea a fost unul dintre cele trei paliere alâturi de rezistență și colaborare care au caracterizat și spațiul evanghelic în comunism, inclusiv cel baptist. A se vedea în acest sens studiile și lucrările de specialitate printre care si Marius Silvesan, Bisericile Creștine Baptiste din România (1948-1965) între acomodare, persecuție și rezistență.

Maxima zilei – 29 decembrie 2015


bibliotecă

Regula e să nu citezi mai mult decât citeşti.

Andrei Pleșu

Pleșu, Liiceanu, Patapievici, la Digi24: Cum explici comunismul unui tânăr de 23 de ani


Discuția dintre Pleșu, Liiceanu și Patapievici a avut loc în cadrul emisiunii „Imparțial” de la Digi24 realizată de Luca Niculescu.
Cea mai mare cursă din istoria omenirii. Este definiţia dată comunismului de filosoful Gabriel Liiceanu, într-o discuţie, în premieră, la Digi24, cu Andrei Pleşu şi Horia-Roman Patapievici. La 25 de ani de la Revoluţie, încă mai există zvâcniri ale comunismului, spun cei trei scriitori, şi asta pentru că românii nu au reuşit să înţeleagă ce a însemnat, de fapt, regimul totalitar sub care au trăit patru decenii.
În volumul „O idee care ne suceşte minţile”, scriitorii Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Horia Roman Patapievici încearcă să explice, la 25 de ani de la căderea comunismului, răul care a stat la baza unui sistem politic aparent ideal.
Gabriel Liiceanu: „Cum să explici că oroarea e oroare? Cei care l-au trăit nu vor să își mai aducă aminte. Cei care nu l-au trăit, occidentalii, li s-ar rapi odată cu comunismul ideea că ar putea realiza perfecțiunea aici, pe pământ”.
Andrei Pleşu: „Comunismul are defectul că scoate ce e mai rău în oameni și pune în lucru acest rău latent în oricare dintre noi”
Horia-Roman Patapievici: „Nu are nicio legătură cu egalitate, libertate, fraternitate. Cine invocă aceste idealuri pentru a justifica construcția statală comunistă comite un fals flagrant”.
Meteahna societăţii româneşti este că nu conştientizează gravitatea regimului comunist, care a distrus reperele şi destinul românilor, explică Horia-Roman Patapievici.
Horia-Roman Patapievici: „Oameni transformați în cadavru în fiecare minut și nu o singură dată un singur minut, ci minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 60 de ani, fără întrerupere. Asta a facut comunismul.
Andrei Pleşu: „Eu zic că locul unde supraviețuiește comunismul e nostalgia comunismului”.
Gabriel Liiceanu: „Apropo de această asimetrie a memoriei, ideea că exista o votcă cu numele Stalin, pe care oamenii o beau cu conștiința împăcată, e din punct de vedere a clarității morale o monstruozitate”.
Provocat să explice unui tânăr care nu a trăit experienţa comunismului ce au însemnat acele vremuri, Andrei Pleşu evocă o închisoare: „O pușcărie e foarte bine așezată, adică sunt ore fixe de trezire, ore fixe de masă, meniu clar, adăpost garantat, securitate garantată. Prin urmare, sigur că atunci când ieși de acolo te simți puțin depășit. Trebuie să îți faci rost singur de mâncare, de adăpost, trebuie să te ocupi. Acolo se ocupă alții. Tu ești doar cu suferința”

Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=JiuW7gWDXas

50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu – Parabolele pierderii şi regăsirii


În cadrul acestei emisiuni, Pleşu şi Liiceanu discută despre Parabolele pierderii şi regăsirii

Cele trei parabole pe care le au în vedere sunt următoarele:

  1. Parabola drahmei pierdute
  2. Parabola oii pierdute sau rătăcite
  3. Parabola fiului risipitor

Andrei Pleşu: „Preţul ratingului. Cîtă minciună, cît «scandal» ai voie să mobilizezi, pentru a-ţi atinge scopul“


Despre presă se pot spune multe, şi bune şi rele. Una peste alta, bine că există şi că, orice s-ar zice, e liberă. Dar, parafrazînd vorba istorică a revoluţionarilor noştri: fiecare publicaţie „îşi ia singură raţia de libertate”. Singură, adică după priceperea, gustul, calculele şi strategiile proprii.


Articolul complet pe http://adevarul.ro/news/

 

Andrei Pleșu, Somnolenţă, tristeţe, frică [Despre Înviere şi despre viaţă]


http://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/somnolenta-tristete-frica-1_5354beaf0d133766a8f6d563/index.html

Un articol interesant al lui Andrei Pleșu prin intermediul căruia suntem îndemnați să fim treji, să ne bucurăm și să nu ne temem.

Aceste trei aspecte sunt sintetizate de către autor la finalul articolului prin cuvintele:

Hristos a înviat! Treziţi-vă, bucuraţi-vă, nu vă temeţi!

Andrei PLEŞU despre Educația religioasă


„Până la un punct, educația religioasă se suprapune cu educaţia pur şi simplu. Cu buna creştere. În noaptea Învierii, lucrul acesta se verifică an de an. Curţile bisericilor se umplu de tot soiul de inşi care nu ştiu unde se află, nu ştiu ce se petrece în locul în care se află şi nici cum trebuie să se poarte în împrejurarea cu pricina. Sînt simultan necatehizaţi şi needucaţi. Te întrebi, inevitabil, de ce-au venit. Răspunsul e vădit: au venit să se distreze. Biserica e o versiune a discotecii. Atmosfera e cool, gaşca e în formă, viaţa de noapte e super-viaţă!” (…)

Vorbind despre educația religioasă care se face în școlile noastre, Andrei Pleșu remarca în cadrul acestui articol faptul că este „nevoie de o reformă tenace și profundă pentru ca studiul religiei să capete stil, bun-gust şi gust bun.”

Cu toate acestea, autorului îi e greu să înțeleagă „pe ce se bizuie alergia unora la ideea însăşi a unei educaţii religioase cuviincioase. Bine condusă, ea nu poate decît să consolideze educaţia pură şi simplă, să-i dea anvergură şi temei.” (…)

 „E firesc să fii instruit mai întîi asupra ambianţei în care te-ai născut, să-i pricepi metabolismul, istoria, rostul. Nevoia de a înţelege ce înseamnă slujba Învierii, la care participi din copilărie, e, pînă una-alta, mai acută decît nevoia de a înţelege ritualurile vedice. Evident, cei de altă confesiune trebuie să aibă libertatea de a opta. Pentru ceilalţi însă, a face din cultura religioasă o îndeletnicire facultativă e a le oferi o libertate riscantă. Aud mereu că, prin educaţia religioasă din şcoală, se inculcă „victimelor“ o „ideologie“ gata făcută, pentru care nu li s-a dat şansa liberei alegeri. E un principiu pedagogic aiuritor. Dacă toţi copiii ar fi invitaţi să aleagă „liber“ între şcoală şi joacă, probabil că majoritatea ar alege joaca. Cum de nu se găseşte nimeni care să protesteze că bieţii elevi sînt obligaţi la o disciplină pe care n-au ales-o de bunăvoie? Faptul de a învăţa ce înseamnă liturghie, împărtăşanie, euharistie, agneţ, spovedanie, icoană ş.a.m.d. nu duce necesarmente la prizonierat confesional, bigotism sau hirotonisire. E plină lumea de atei născuţi în medii pioase. Ca să nu mai spun că, fără educaţie religioasă, nici ateu nu poţi să fii cu adevărat: rămîi doar captivul unei iraţionale idiosincrasii. Vrem libertate de opţiune? Atunci să proclamăm orice formă de învăţămînt drept facultativă. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să studiez, în liceu, chimia organică. De ce m-ar întreba dacă vreau să studiez religia? La această întrebare nu există decît un singur răspuns: spre deosebire de chimia organică, religia e un „opium“… S-o trecem atunci, pe urmele lui Marx, la studiul opiaceelor. Deocamdată, nu mi-e clar de ce studiul religiilor e o „intoxicare“ insidioasă, iar propaganda antireligioasă nu. De ce s-ar interzice copiilor dreptul la o instrucţie completă, dreptul de a fi liberi în cunoştinţă de cauză şi, mai ales, dreptul de a fi bine educaţi nu prin decret social, nu pe bază de etichetă convenţională, ci prin participare la ordinea mai subtilă a lumii, pe care secularizarea o pune, arogant şi ignar, între paranteze? ”

Andrei Pleșu (Articol apărut în Dilema veche,  nr. 220, 3 mai 2008)

Articolul integral poate fi citit AICI

Mihail Neamțu în dialog cu Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu


Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea I

 

http://mihailneamtu.ro/

 

 

Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea III

 

Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea IV

 

Plesu & Liiceanu, Altfel 07/10/07 (invitat Mihail Neamtu) partea V

Andrei Pleșu despre slujitorul credincios şi înțelept


În două dintre Evanghelii (Matei şi Luca) ni se oferă parabola slujitorului (robului) credincios şi înţelept. E vorba despre un om care, urmînd să plece pentru o perioadă de timp nedeterminată, îl pune pe unul dintre slujitorii săi, mai mare peste toţi ceilalţi, cu îndatorirea „să le dea hrană la timp“. Dacă îşi va face treaba conştiincios, slujitorul acesta va binemerita, la întoarcerea stăpînului, să fie pus „peste toate avuţiile sale“. Dacă nu, dacă se va comporta asemenea unui vătaf brutal şi se va lăsa ademenit de plăcerile şefiei, slujitorul va plăti cu viaţa şi cu sufletul (va fi „despicat în două“ – spune textul – şi azvîrlit în iad, laolaltă cu făţarnicii).

Ca toate parabolele, şi aceasta are mai multe straturi de înţeles. E o referinţă la Judecata de Apoi, la venirea (de neanticipat) a lui Dumnezeu, la datoria de a fi pregătit, clipă de clipă, pentru „evaluarea“ finală. Adresată ucenicilor, parabola aceasta spune însă ceva şi despre oficiul încredinţat de Dumnezeu preoţilor. Ei sînt „puşi“ (adică au un „mandat“, o „delegaţie“) să păstorească comunitatea semenilor lor în intervalul, saturat de aşteptare, dintre ziua de azi şi ziua Judecăţii. Esenţial e faptul că ei nu sînt puşi în postura unor căpetenii severe, a unor distribuitori de porunci, a unor „stăpîni“. Ceea ce li se cere e să dea hrană la timp celor pe care îi păstoresc, adică să le fie de folos, să-i slujească, să-i gospodărească, să le întreţină metabolismul spiritual. Atît. „Stăpînul“ nu le-a încredinţat, cu alte cuvinte, rolulsău, ci i-a făcut „mai mari“ într-o activitate subalternă: nobilă, de neînlocuit, dar auxiliară. A operat, aşadar, un transfer, temporar, de responsabilitate. Cei care înţeleg acest transfer drept legitimare personală, drept „elecţiune“ care îndeamnă la ştăbie arbitrară şi vanitoasă, vor cădea în păcatul făţărniciei şi vor fi evacuaţi.

Parabola aceasta îmi vine în minte ori de cîte ori slujitorii Bisericii mele alunecă spre triumfalism, suficienţă, mîndrie lumească şi eficienţă lucrativă. Cînd aud, de pildă, că un preot din Ardeal, lîngă corpul neînsufleţit al unui enoriaş (întîmplător un mare poet), comunică apropiaţilor că defunctul e în urmă cu plata cotizaţiei parohiale. Sau cînd văd, cum am văzut cu ceva timp în urmă, un alt preot snopindu-l în bătaie pe unul dintre reprezentanţii turmei sale. De asemenea, cînd unele publicaţii religioase sau posturi de televiziune „de profil“ adoptă tonul şi limbajul discursului omagial. O sumedenie de parohi şi teologi vorbesc despre „Biserica noastră“ cum vorbeau activiştii de pe vremuri despre partid, sau cum vorbesc gaiţele patriotice despre ţărişoară: exaltat, encomiastic, lacrimogen. Triste probe de slavă deşartă. Ca şi cum rostul Bisericii pe lume ar fi să-şi facă chip cioplit, să se înalţe pe sine, iar rostul slujitorilor ei – să-şi înflorească portretul. Ştiu cît de antipatic devin, pentru unii, spunînd astfel de lucruri. Dar, în fond, sînt parte a acestei Biserici şi pot fi mîhnit de unele semne de nevrednicie, aşa cum pot fi bucuros de vredniciile ei. Sînt şi eu dintre „robii“ care trebuie hrăniţi de alţi robi, chemaţi, „sezonier“, la dregătorii veghetoare şi slujitoare. Sînt îndreptăţit, deci, să mă plîng cînd nu-mi primesc hrana „la timp“ sau cînd primesc hrană nepotrivită. Am fost martor, în aceste zile, la aniversarea celor 60 de ani de viaţă ai Prea Fericitului Daniel, patriarhul creştinătăţii româneşti. Mă adaug, sincer, celor care i-au spus, cu acest prilej, „La mulţi şi spornici ani!“. M-am numărat, la începutul mandatului său, printre cei care s-au bucurat public de ceea ce mi se părea o alegere optimă. Îi ştiu calităţile, vigoarea şi tenacitatea organizatorică, zelul. Dar trebuie să mărturisesc că desfăşurarea momentului aniversar m-a întristat. Lucrurile au căpătat o turnură excesivă, pe care Prea Fericitul ar fi putut-o ajusta. Aniversarea în sine era firească. Dar stilul ei mi-a amintit de o nu prea fericită „tradiţie omagială“ autohtonă. „Album aniversar“, „Volum omagial“, film documentar realizat de Trinitas, ceremonii ample, discursuri înaripate, texte riscînd idolatria, cînd nu frizau prostul gust (ziarulLumina a recurs, flasc, la toate clişeele acestui tip de eveniment: Patriarhul s-a născut „în zilele fierbinţi ale lunii lui Cuptor“, la Dobreşti, „un sat binecuvîntat de Dumnezeu cu oameni credincioşi“. „Încă de la o vîrstă fragedă…“ etc. etc.). Nu cred că aşa se sărbătoreşte un slujitor, un rob al lui Dumnezeu, un om care a ales, prin călugărie, nu doar lepădarea de lume, ci şi lepădarea de sine. Cei care asmut asupra lui toate hergheliile preamăririi lumeşti nu-i fac nici un serviciu.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/slujitorul-credincios-intelept via România Evanghelică

Plesu si Liiceanu despre speranta (23 ian 2011)


Plesu si Liiceanu despre speranta (23 ian 2011) from Pro(-)scris by Liviu (24.01.2011)

Andrei Plesu – Parabolele lui Isus. O analitica a receptivitatii via Persona


Andrei Pleșu – Parabolele lui Isus. Conferință susținută pe 27 octombrie 2010, în Aula Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Danuț recomandă celor interesați ,,care nu au vreme s-o urmareasca online, sa descarce fisierul si sa-l urmareasca pe indelete cind au vreme.

Va doresc vizionare placuta, si cu folos pentru suflet.”

Andrei Plesu – Parabolele lui Isus. O analitica a receptivitatii from Persona by DanutM (02.01.2011)

%d blogeri au apreciat asta: