CENTENAR IOANID&CARAMAN – 8 Constantin Caraman Amintiri despre persecutia de la Canalul Dunare Marea Neagră
Articole relaționate
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 1 ELENA RĂSCOL DESPRE CONSTANTIN CARAMAN
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 3 ILEANA CERNAT, PENTRU CINE – POEZIE DE COSTACHE IOANID
CENTENAR CARAMAN&IOANID – 4 VIRGIL ACHIHAI, AMINTIRI DESPRE CONSTANTIN CARAMAN
CENTENARUL IOANID & CARAMAN. FOTO
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 5 CRISTI TEPES, EVOCARE CONSTANTIN CARAMAN, COSTACHE IOANID
Partajează asta:
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 7 Cristi Țepeș – evocare acțiuni de rezistenta în comunism. 1977
Articole relaționate
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 1 ELENA RĂSCOL DESPRE CONSTANTIN CARAMAN
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 3 ILEANA CERNAT, PENTRU CINE – POEZIE DE COSTACHE IOANID
CENTENAR CARAMAN&IOANID – 4 VIRGIL ACHIHAI, AMINTIRI DESPRE CONSTANTIN CARAMAN
CENTENARUL IOANID & CARAMAN. FOTO
CENTENAR IOANID&CARAMAN – 5 CRISTI TEPES, EVOCARE CONSTANTIN CARAMAN, COSTACHE IOANID
Partajează asta:
Centenar Ioanid&Caraman – 1 Elena Răscol despre Constantin Caraman
Înregistrare audio cu Elena Răscol în care aceasta îl evocă pe Constantin Caraman.
Montajul a fost prezentat la Centenarul Ioanid&Caraman care a avut loc la Biserica Penticostală Filadelfia (Sebastian) din București, duminică 9 decembrie 2012.
Voi realiza și un scurt articol cu fotografii despre eveniment.
Imaginea de copertă : rascumparareamemoriei.wordpress.com
Partajează asta:
Centenar Costache Ioanid și Constantin Caraman la Biserica Penticostală Filadelfia. București 9 decembrie 2012
Conform anunțului pastorului Vasilică Croitor, duminică 9 decembrie 2012, începând cu ora 18, Biserica Penticostală Filadelfia din București celebrează 100 de ani de la nașterea a două personalități ale lumii creștine contemporane românești, Costache Ioanid și Cristian Caraman.
Conform anunțului de pe blogul Răscumpărarea Memoriei la eveniment vor participa:
Cristian Vasile Roske
Virgl Achihai
Iosif Țon – înseamnă că nu mai participă la serviciul de la Diakonia
Lidia Răscol
Cristi Țepeș – în calitate de realizator TV (filmare)
Ioan Mihalaș
Vasilică Croitor – care va veni cu informații noi despre Constantin Caraman în urma documentării realizată în Arhiva CNSAS
Costache Ioanid (1912 – 1987) a fost unul dintre cei mai cunoscuți poeți creștini români, atât în România cât și în străinătate. Multe dintre poeziile sale au fost puse pe melodii, fiind astfel cântate în bisericile, în special neoprotestante, din întreaga Românie și de peste hotare. (www.stiricrestine.ro )
Constantin Caraman (1912-2001), ,,cel mai faimos penticostal român persecutat”, după cum îl prezintă Lect. univ. dr. Valeriu Andreiescu în Istoria Bisericii Penticostale, pastor penticostal și colaborator de încredere al lui Richard Wurmbrand a fost închis timp de 15 luni datorită implicării sale în activitatea subterană de distribuire a materialului religios în România și URSS. Urmărit de Securitate, Constantin Caraman a fost anchetat, arestat şi ,,a executat munci forţate la „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră între 1951 – 1952. El a devenit mai târziu un reprezentat al tuturor creştinilor persecutaţi şi a fost din nou închis (1963 – 1964; 1971 – 1972; 1977).”
Despre el, Richard Wurmbrand scrie următoarele:
La întoarcerea în țară ,,am fost de asemenea sărutat de Constantin Caraman, unul din principalii oameni de legătură între Misiunea noastră și pastorii care nu fuseseră aici cunoscuţi de stat. Prin el noi am putut aduce alinarea familiilor care fuseseră persecutate.
Și el a fost în închisoare de trei ori. A muncit ca deţinut, ca și soţia mea, la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. O câtă cruzime a fost în acel loc!” p.17
Ce a fost special la reîntâlnirea acestor doi oameni? Ne-o spune chiar Wurmbrand atunci când scrie că acest ,,sărut , [primit de la Constantin Caraman, nu înseamna] atât de mult o atingere a două perechi de buze, cât aceiaşi simţire a două inimi iubitoare” , iar Constantin Caraman nu avea doar o inimă iubitoare ci şi o bucurie interioară extraordinară.
,,Am privit fața strălucitoare a lui Caraman, fostul muncitor-sclav. Pe buze avea un zâmbet triumfător și atât de iubitor! Privindu-l nimeni nu și-a putut închipui prin ce trecuse el de fapt.” p.18
Richard Wurmbrand, De la suferință la biruință, Editura Stephanus, București, 1994, p.17, p.18.
Pentru a-l cunoaște pe acest om extraordinar vă invit să-i citiți și mărturia, povestea fascinantă a vieții și încercărilor prin care a trecut, într-un interviu care dezvăluie măreția lui Dumnezeu.
Referințe:
Invitație CENTENAR Caraman & Ioanid – 9 Decembrie
100 de ani – Costache Ioanid si Constantin Caraman
100 de ani de la nașterea lui Costache Ioanid și Constantin Caraman
RICHARD WURMBRAND DESPRE CONSTANTIN CARAMAN
Rezistenţa anticomunistă penticostală – Constantin Caraman
http://www.cuvantuladevarului.ro/Iulie201212
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VIII). Monseniorul Vladimir Ghika: sfântul de la Jilava
vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro
Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava şi supus unor mari umilinţe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe şase, alături de alţi deţinuţi, rânduiţi pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereţilor. Impresionaţi de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămaşă, altul un pulover, altul un pantalon.
Convieţuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul şi tăria necesare pentru a depăşi suferinţa fizică şi psihică la care erau supuşi. Blând şi convingător, in urma unor discuţii cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieşirea din inchisoare işi va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre ţările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat şi, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: „Să te binecuvânteze Atotputernicul”.
Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile,
oferea informaţii din vasta sa cultură sau povestea cu insufleţire despre uimitoarea sa experienţă de călător pe toată planeta.
Nu s-a lăsat antrenat in discuţii politice, a spus doar: „Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf şi Capitalul lui Marx” ?
Era alaturi de fraţi in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, işi oferea porţia de mâncare sau o impărţea cu cei din jur. Pentru a spori şi mai mult chinul deţinuţilor infometaţi şi slăbiţi, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniştit: „Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.
Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preţ au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseţii celor spuse, redăm integral fragmentul:
„Am cunoscut un om, cel pe care il vedeţi acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu nişte calităţi extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de ştiinţă, avea 6 doctorate. Toate calităţile omeneşti erau prezente in el, incât odată l-am intrebat:
– Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneţi decât că aţi fost şi campion de box al Franţei.
El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns:
– Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism.
Acest om a fost in România şi l-am intrebat:
– Monseniore, dumneavoastră care aţi umblat in toate ţările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-aţi stat acolo? De ce aţi venit aici?
Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invăţat să scrie româneşte, ci franţuzeşte sau greceşte, pentru unul care nu avea cum să aibă conştiinţă de român, mi- a dat un răspuns uluitor:
– Câtă vreme poporul meu ducea o viaţă comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferinţă, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu.
Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franţa, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut şi care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferinţa lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in ţară, regele a fost expulzat şi românii fugeau aşa cum fug şi azi. Monseniorul a venit la aceşti români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghiţit tigrii, nu l-au sfâşiat leii, nu l-au muşcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in aşa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferinţă.
La plecarea regelui şi a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoţea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, ştiind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat:
– Dar dvs. nu plecaţi?
– Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoşilor mei.
Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prinţul, latifundiarul.
A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos şi merg fericit la moarte pentru el’. Şi a murit in Spania ucis de comunişti. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniştii din Franţa, nu l-au omorât ateii din Revoluţia Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferinţa. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuţia noastră, dacă există noţiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creştină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creştină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicţie in termeni şi nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel faţă de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor şi in viaţa modestă, săracă, a Monseniorului Ghika.
Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român şi a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forţat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit şi căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat şi pe care l-a instruit. Aşa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că şi eu făceam parte din planul Sfintei Providenţe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poţi spune, când eşti martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soţia mea şi cu toţi cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca)
Imnul Răscumpărării
Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulţi din celule marea consolare, sărbătoarea Paştelui era aşteptată cu emoţie. La Jilava şi in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paştelui au fost trăite cu mare intensitate.
In Vinerea Mare s-au servit porţii mari de carne, pentru a spori şi mai mult suferinţa, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniştea, pacea şi buna inţelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toţi şi, imbrăcaţi in haina iertării, aşteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie şi le-au umplut sufletele de un imens elan de credinţă şi speranţă. Din piepturile lor răsunau emoţionant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine şi puţină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morţi!’ Socotind greşit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălţa către cer Imnul Speranţei. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas)
Liturghie in celulă
Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi puşcăriaşi de drept comun, unul şi-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comunişti”. Alături de puşcăriaşii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecţionarea lădiţelor de fructe şi impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, puşcăriaşii puteau să-l omoare. Sub ameninţări şi injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceştia s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu faţa către ei şi a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheaţi şi amândoi erau plini de lumină. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana)
Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar” de Camelia Pop
Sfarsit
Arrticole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VI) – Nu l-am găsit. Posibil ca VII să fie de fapt VI.
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet
Altarul din celula de la Sighet
In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.
Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.
Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.
Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)
Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.
Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.
La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.
Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.
Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).
Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.
O lume mare intr-o celulă mică
In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.
Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.
Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.
Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.
Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau. L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.
In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.
La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.
Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.
Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”
Arrticole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
Preotul şi enoriaşul
Pastorul Richard Wurmbrand, evreu creştinat de un ţăran din apropierea Braşovului, işi petrecea nopţile in inchisoare in rugăciuni de mulţumire şi recunoştinţă. După ora stingerii predica in şoaptă in spiritul celui mai pur adevăr, pentru că aici nu trebuia să mai ţină cont de episcop, de enoriaşi, ci numai de Dumnezeu, de sfinţi şi de ingeri.
Uneori meditaţiile sale erau intrerupte de bătăi uşoare in perete, care vesteau prezenţa unui om in celula alăturată. Prin intermediul unui cod de sunete sau prin limbajul morse, omul nu mai era singur, incepea să existe prin celălalt.
Inginerul radiofonist din camera vecină, după puţine cuvinte de introducere, a inceput spovada vieţii sale: „Aveam şapte ani când…” Prin alfabatul morse sau alte semne, oamenii comunicau prin pereţi, prin calorifer, işi transmiteau informaţii, se spovedeau, aflau veşti unii despre alţii.
Descoperiţi de gardieni, o luau de la capăt. Noi vecini, noi spovedanii. Aproape toate incepeau la fel: „Când eram copil…”, „Când eram la şcoală…”.
Intr-o dimineaţă, aflând că era vinerea mare, Wurmbrand a scris pe perete, cu un cui, numele lui Isus, pentru ca cei ce vor veni să aibă o speranţă. Gardianul s-a supărat şi l-a trimis la carceră. Două zile a stat intr-un dulap cu câteva găuri mici de aerisire şi una mai mare prin care primea mâncarea. Neputându-se rezema, simţea cum muşchii se zdrobesc şi labele picioarelor se umflă. Rugăciunea inimii, „Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, l-a ajutat să-şi oprească mintea să gândească şi trupul să simtă durerea.
Printre cei de la Securitate erau şi oameni credincioşi. Un sculptor tânăr, din cauza lipsurilor, s-a angajat la Securitate să-i bată pe deţinuţi, dar şi-a asumat riscul de a-i avertiza in privinţa informatorilor. Fiind suspectat, s-a hotărât să fugă din ţară, dar un gând interior l-a făcut să renunţe in ultima clipă şi să se predea. Ajuns in aceeaşi celulă cu Wurmbrand, a invăţat să-l iubească pe Dumnezeu şi să se elibereze de sentimentul de vinovăţie.
In timp ce se afla la Spitalul Văcăreşti, pastorul a auzit din celula alăturată vocea unui bătrân: „Eu sunt Leonte Văcărescu. Dumneata cine esti?”. Leonte Văcărescu, unul dintre primii socialişti din România, sub guvernele burgheze a fost inchis pentru politica lui de stânga, iar sub comunişti pentru că era socialist. A pornit in viaţă cizmar, dar instruindu-se a invăţat să iubească frumosul. Ca să-i treacă plictiseala, in inchisoare ii plăcea să recite pasaje din Shakespeare. In privinţa religiei, impărtăşea concepţia marxistă şi anume că biserica, fiind de partea opresorilor, ii invăţa pe cei săraci să aştepte răsplata lor in ceruri. Potrivnic bisericii, el nu nega in fapt iubirea, dreptatea şi veşnicia lui Dumnezeu. Il considera pe Isus cea mai importantă fiinţă omenească, dar nu se putea gândi la El ca la un Dumnezeu. In urma multor discuţii cu Wurmbrand, pe patul de moarte ultimele lui cuvinte au fost: „Il iubesc pe Isus”.
Radu Mironovici, un alt coleg de suferinţă a lui Wurmbrand, se declara credincios creştin, dar tot timpul avea ceva de spus contra evreilor. Pastorul i-a pus mai multe intrebări: „Când luaţi sfânta impărtăşanie, oare pâinea şi vinul nu se transformă in insuşi trupul şi sângele lui Isus Cristos?” Răspunsul fiind „da”, pastorul a continuat: „Dar, Isus era evreu. Dacă vinul devine Sângele său, atunci vinul se transformă in sânge evreiesc, nu-i aşa?” Răspunsul a fost din nou „Da”.”Atunci cum puteţi să-i urâţi pe evrei?” N-a mai urmat nici o replică. Inainte de a fi mutat intr-o celulă indepărtată, Radu Mironovici i-a spus gardianului Tachici: „O parte din viaţa mea, care era greşită, a luat sfârşit. Am fost un creştin prea trufaş ca să-l urmez pe Cristos”.
In penitenciarul de la Craiova, micul Hogea Nasim invăţa despre Allah cel milostiv şi iertător şi se străduia să traducă in viaţa de zi cu zi acest precept. Pe un prici scund petrecea multe ore cu pastorul Wurmbrand, iar când povestea despre revelaţia profetului, chipul i se lumina. Spre surprinderea pastorului, despre Isus spunea că este un mare profet, dar nu-l recunoştea drept Fiul lui Dumnezeu.
Pastorul s-a straduit sa fie cat mai convingător. In sensul ordinii naturale, nici un creştin nu crede că Isus este fiul lui Dumnezeu. „Noi il numim Fiul lui Dumnezeu intr-un sens unic, ca având acelaşi caracter şi aceeaşi atribuţie cu ale Creatorului. El este fiul lui Dumnezeu fiindcă răspândeşte in jur dragoste şi adevăr ca nimeni altul”.”In sensul acesta sunt şi eu de acord”, a zis Nasim cu surâsul lui grav de musulman.
După cuvintele Sf. Pavel, iudeu cu iudeii, grec cu grecii, Wurmbrand s-a făcut marxist cu marxiştii şi musulman cu musulmanii, urmărind un singur scop: să trezească in toţi dragostea lui Dumnezeu.
Intr-o zi a sosit in curtea inchisorii părintele Suroianu, bucuros ca intotdeauna, deşi avea motive destule de mâhnire: o fiică impreună cu soţul ei fuseseră condamnaţi la 20 ani, unul dintre fiii săi murise in inchisoare, iar nepoţii fuseseră daţi afară din şcoli din cauza activităţilor „antistatale” ale părinţilor lor. Cu toate acestea, ii indemna pe toţi să fie bucuroşi pentru că „există un Dumnezeu in cer şi in inimă”. Salutul preotului era: „Pururea să vă bucuraţi”, el găsind cu uşurinţă motive de bucurie intr-o rază de soare sau o bucată de pâine. Impresionat de aura sa de sfinţenie, pastorul s-a dus să se spovedească la fel ca unui preot, deşi nu credea in taina spovedaniei, după cum singur afirma: „Chiar dacă nu credeam in spovedanie, i-am dezvăluit sentimentul meu de disperare şi păcate despre care nu vorbisem niciodată cu nimeni”.
In celula de la Târgu Ocna, a avut loc o intâlnire extraordinară intre doi oameni care, la un moment dat, s-au aflat unul in postura de călău, iar celălalt in cea de victimă. Cei doi, stareţul Iscu şi Vasilescu, veniseră amândoi bolnavi de la Canal. Vasilescu, un condamnat de drept comun, a fost repartizat şef in brigada preoţilor, pe care ii bătea până cădeau in nesimţire. Comandantul de la Poarta Albă, colonelul Albon, purtându-i pică, a dat ordin să fie bătut atât de crunt, incât acum era şi el pe moarte. Regreta şi plângea, la Canal nu-l cruţase nici pe stareţul Iscu, acum vecin de pat. Dimineaţa stareţul s-a apropiat de Vasilescu şi, incercând să-l liniştească, i-a spus: „Eşti tânăr, nu ţi-ai dat seama ce faci. Te iert din toată inima, iar dacă noi te iertăm te va ierta şi Cristos, care este mai bun decât noi”.După ce l-a spovedit şi l-a impărtăşit, stareţul a cerut să fie ajutat să ajungă la patul său. In timpul nopţii, s-au dus amândoi. „Si indaznesc sa cred – spune Wurmbrand – că s-au dus in rai ţinându-se de mână”.
In toate inchisorile intâlneai oameni care trăiau ajutându-se unii pe alţii intr-un fel cu totul neobişnuit. Pe patul de moarte, in ultima clipă, găseau resurse sufleteşti pentru a ierta şi a se impăca cu Dumnezeu.
„Dovada prezenţei lui Isus in Sfânta Euharistie ce o aveam asupra noastră in celulă, suplinind cu iubire neputinţele şi slăbiciunile noastre, am avut-o foarte viu simţită in penitenciarul din Galaţi”, sunt cuvintele părintelui Matei Boilă. Emoţionat işi aminteşte că in penitenciarul de la Galaţi, printre cei 130 de deţinuţi care se aflau in celulă, era şi generalul Stoicescu, foarte grav bolnav. Obosit de suferinţă, işi dorea foarte mult să-şi revadă fiii şi să le ceară să-l răzbune. Pentru că starea sănătăţii lui se agrava in fiecare zi, tânărul Matei dorea să-l pregătească pentru spovedanie şi impărtăşanie. Credinţa formală a generalului, faptul că gestul putea fi interpretat ca semn al apropierii morţii, il făcea să şovăie. Tot amânând, intr-o dimineaţă, gardianul a intrat in celulă şi i-a spus generalului să-şi facă bagajele. Cu sufletul plin de amărăciune, părintele povesteşte cum s-a rugat lui Isus, prin intermediul Maicii Domnului, să suplinească lipsa lui de iubire faţă de cel ce avea să moară fără Sfânta Impărtăşanie.
Atunci s-a intâmplat ceva unic in istoria temniţelor comuniste: gardianul a intrat in celulă şi a zis: «Boilă Matei, fă-ţi bagajul». Generalul era intr-o stare gravă de neputinţă, nu mai putea să meargă singur la toaletă, astfel că mizeria a răspândit un miros greu de suportat. Gardianul s-a hotărât să incalce regulamentul, potrivit căruia muribundul trebuia lăsat să moară singur, şi să-i ceară lui Matei Boilă să aibă grijă de general, fiind cunoscut faptul că el l-a ajutat şi inainte de a fi dus din celulă.
Chinuit de dureri, generalul rostea printre dinţi: „Mor pentru că acum două săptămâni un sergent m-a lovit in coastă”. Işi dorea să fie răzbunat de fiii săi. Pansându-i rănile, Matei Boilă il indemna să se impace cu Dumnezeu şi cu toată lumea. După două ore de frământare a rostit cuvintele: „Bine, il iert pe acest sergent, nu-l mai spune copiilor mei”. La scurtă vreme s-a stins din viaţă impăcat.
„Era seara târziu. Dimineaţa, după ce ne-am rugat impreună, i-am dat Sfânta Impărtăşanie. O pace dumnezeiască s-a lăsat asupra lui. Tot zbuciumul ultimelor zile a incetat. După trei ore de la impărtăşanie, a murit impăcat şi indrăznesc să spun, fericit, pe cât incape, aşa cum rar a fost in decursul vieţii sale zbucuimate”.
Articole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard WurmbrandOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir GhikaOMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (IV). Lotul de la Salcia: Matei Boilă și Tertulian Langa, Calciu Dumitreasa”
Partajează asta:
Lady Jane Grey, regina detronată, explică sacramentele la un interogatoriu ce avea să-i aducă moartea
La începutul anului 1554, Regina Maria I a trimis pe John de Feckenham să o convingă pe verişoara ei protestantă de numai 16 ani, Lady Jane Grey, de adevărul credinţei catolice şi să evite astfel pedeapsa cu
Lady Jane Grey (wikipedia)
moartea. Feckenham n-a reuşit, iar ea a fost decapitată în 12 februarie 1554.
Partajează asta:
Nicolae Ceaușescu solicitat să dea relații despre dărâmarea Bisericii Baptiste din Dej
În anul 1973, luna august un credincios penticostal francez pe numele său CHARLEX CHOIX vizitează mai multe biserici din Cluj și Dej.
„După ce a vizitat aceste biserici s-a arătat foarte încântat de cele văzute și auzite dar a întrebat cum este cu biserica baptistă din Dej, deoarece știe că în timpul vizitei pe care șeful statului român a făcut-o în Congo, i s-a prezentat o fotografie cu biserica dărâmată de autorități. Colaboratorul a replicat că cei care au fost la conducerea bisericii în perioada respectivă au comis unele greșeli în planul de sistematizare (?)[1], fapt pentru care legea prevede demolarea imobilului în cazul în care nu se respectă sistematizarea dar că în același loc dar respectând ceea ce trebuia să respecte la timpul respectiv a fost construită o biserică frumoasă și a invitat pe oaspete să o viziteze și împreună s-au deplasat la Dej unde a fost încântat de ceea ce a văzut. A făcut fotografii tehnic – color la bisericile din Cluj și Dej, interior și exterior pentru a argumenta că cele publicate de ing. CARAVAN nu corespund realității.”
În finalul documentului găsim următoarea adnotare.
„Sursa nu spune aproape nimic despre Charlex Choix, cine este cu ce se ocupă de ce a venit în România, ce legături are aici, dacă a mai fost ce …… etc. date despre persoana sa.
A se cere o completare!!
Col. Mea (?)”
Interesant este faptul că în timpul vizitei pe care președintele României, Nicolae Ceaușescu o efectuează în Republica Congo între 18-21 martie 1972 este solicitat să dea detalii referitoare la dărâmarea bisericii baptiste din orașul Dej.
Vizita delegaţiei R.S.R. condusă de preşedintele Nicolae Ceauşescu în Republica Populară Congo. Convorbiri oficiale. (18-21 martie 1972). Fototeca iiccr
Ce detalii a dat Ceaușescu despre ceea ce s-a întâmplat la Dej în afara faptului că a făcut biserica și conducătorii vinovați de situația respectivă nu știu pentru că nu am cercetat cazul, însă este interesat de remarcat faptul că cetățeanului francez i se spune că tot biserica din Dej este vinovată de dărâmare.
Despre istoria Bisericii Baptiste din Dej care tocmai a avut jubileul de 100 de ani, a scris și Ioan Bunaciu în cartea Istoria Bisericilor Baptiste din România.
“Evanghelia a fost propovăduită în Dej în jurul anului 1910. […] Din anul 1912, grupul de credincioși s-au adunat cu regularitate la închinare. […]
Cum autoritățile comuniste au refuzat să aprobe construirea unui nou locaș de închinare, credincioșii au demolat vechea clădire în anul 1970, ridicând una nouă, corespunzătoare necesităților bisericii. Pe data de 21 noiembrie 1970, chiar după inaugurare, autoritățile au demolat clădirea cu ajutorul pușcăriașilor. […]
După îndelungi tratative duse cu autoritățile comuniste, pe data de 12 decembrie 1973. credincioșii au primit autorizația de reconstruire a bisericii pe același demisol, căruia i-au adăugat un antreu în fațăm iar în spate o sală pentru baptister, ajungând chiar la proporții mai mari decât cea anterioară.
Lucrările de reconstruire au demarat în data de 17 ianuarie 1974; credincioșii din satele din jur au ajutat prin muncă voluntară, iar bisericile din țară au trimis bani prin intermediul Uniunii Baptiste, astfel că, în decurs de câteva luni, clădirea a ajuns în stadiul final.” ( Ioan Bunaciu, Istoria Bisericilor Baptiste din România, pp. 204-205)
În cadrul articolului Biserica Creștină Dej la ceas aniversar publicat în ziarulfaclai.ro se menționează că în anul 1970 biserica este dărâmată de autorități și nu de credincioși.
„Existența Bisericii Baptiste nu a fost scutită de provocările istoriei. Asemenea altor culte şi confesiuni din România postbelică, baptiştii au suferit numeroase persecuţii din partea statului comunist. Inclusiv cei din Dej, cărora, în noiembrie 1970 le este demolată biserica. După numeroase şi îndelungi tratative duse cu autorităţile, în decembrie 1973, credincioşii primesc dreptul de a-şi reconstrui biserica, lucrările fiind demarate în ianuarie 1974. După doar cîteva luni, graţie muncii susţinute şi devotamentului voluntarilor sosiţi din satele din jurul Dejului, dar şi cu sprijinul financiar sosit din partea bisericilor din ţară, membre ale Uniunii Baptiste, construcţia va fi terminată. Mai încăpătoare, mai luminoasă şi mai puternică, Biserica Creştină Baptistă din Dej va deveni cea ce este astăzi: un lăcaş al Domnului.” (M. Vaida, „Biserica Creştină Baptistă din Dej, la aniversare”, http://www.ziarulfaclia.ro)
Un alt aspect interesant pe care îl menționează sursa este faptul că cetățeanul francez a făcut fotografii pentru a demonstra că în România nu sunt probleme în privința respectării libertății religioase contracarîndu-l în acest fel pe Constantin Caraman.
[1] Este vorba de planul de sistematizare sau de cel de construcție? Pentru că nu vedem legătura între planul de sistematizare care era realizat de autorități și greșeala celor care au fost la conducerea bisericii.
Articole relaționate
Biserica Creştină Baptistă Emanuel din Dej, la ceas aniversar
Partajează asta:
Russian Government Demolishes Pentecostal Church
A demolition crew accompanied by police tore down the Holy Trinity Pentecostal Church in Moscow this week.
Human rights groups and members of the church were shocked by the late night demolition, which was apparently court ordered.
„Right now officials destroyed our church building … now 4.30 am – Moscow time,” a church member wrote in an email to Frank Wright, president and CEO of the National Religious Broadcasters.
„They came at night to avoid conflict with people,” he continued. „All church property is there… some were stolen, other[s] – destroyed. We can do nothing… just pray and cry.”
See exclusive pictures of the church demolition on George Thomas’ Facebook page.
The man explained that the Russian government is „forcibly” relocating churches, giving them land in more remote areas to build a new church.
„The usual conditions are that the church develops the property within some specified time period,” he wrote.
facebook.com/GeorgeThomasReporting
But in order to build on the land, permits are needed, which are often denied or rejected.
When a congregation fails to meet the deadline, the land is repossessed and everything built on it becomes government property.
Holy Trinity Pentecostal Pastor Vasily Romanyuk posted a video on YouTube from the scene.
Watch the video and read a translation of all of Pastor Romanyuk’s reaction on The Global Lane blog.
„The last service was held last night. And tonight the tough guys have brought the machinery, broken into the church and started to demolish the building,” Romanyuk said.
„There was a court decision that we cannot use the building anymore, and it does not belong to us any longer,” he explained.
Human rights groups say the Holy Trinity Pentecostal congregation tried to meet the city’s legal requirements.
Holy Trinity is among many evangelical churches kicked out of Moscow in recent months. Some Christian leaders fear the incidents are evident that religious freedom is fading in Russia.
See also
Pastor Details Moscow Church Destruction
Istorie Evanghelica 