Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
„Confesiunea de la Westminster este o mărturisire de credinţă reformată, aflată în tradiţia teologiei calviniste. Deşi a fost elaborată de Sinodul de la Westminster din 1646, al Bisericii Angliei, ea a devenit, şi continuă să fie „standardul subordonat” [în raport cu Sfânta Scriptură] pentru doctrină în Biserica Scoţiei şi a avut o mare influenţă în Bisericile Prezbiteriene din lumea întreagă (a fost adoptată, de asemenea, cu diverse modificări, de unii dintre congregaţionalişti şi chiar de unii dintre baptişti).
Partajează asta:
A fost descoperită biserica unde s-a căsătorit Pocahontas (Rebecca Rolfe)
Arheologii cred că au descoperit vestigiile unei biserici protestante din anul 1608. Ar putea să fie vorba de biserica de la James Fort, unde legendara Pocahontas s-a căsătorit cu colonistul John Rolfe.
Vestigiile au fost descoperite în Jamestown, Virginia, iar arheologul Bill Kelso a declarat că el şi echipa lui sunt siguri în proporţie de 99% că au descoperit prima biserică protestantă importantă din istoria SUA, notează cbn.com.
Arheologii au scos la lumină şi câteva morminte, descoperite în ceea ce Kelso consideră că este altarul bisericii – o zonă din preajma altarului unde erau înmormântaţi anglicanii de rang înalt.
Săpăturile arheologice se desfăşoară în zona centrală a vechiului fort, care corespunde cu cea mai veche schiţă cunoscută a oraşului Jamestown. Este vorba despre o hartă prezentată regelui Spaniei, în 1608. Un „X” sau, poate, o cruce, este plasată în zona centrală, indicând aşezarea bisericii – cred cercetătorii.
Istoricii şi arheologii susţin că poziţia centrală pe care a avut-o biserica în cadrul aşezării indică rolul important al religiei creştine în viaţa coloniştilor. Guvernatorul Thomas West i-a încurajat pe colonişti, chiar în această biserică, să nu abandoneze fortul (în 1610).
Cine este Pocahontas?
Pocahontas sau „ Matoaka” (n. 1595 în Virginia – d. 21 martie 1617 în portul Gravesend la sud-est de Londra). Pacahontas înseamnă „răsfățata, jucăușa”. Pocahontas a fost fica căpeteniei amerindiene Powhatan-Sachem și mediatoare între englezi și tribul ei din colonia Virginia America de Nord. După povestirile căpitanului englez „John Smith” el ar fi salvat viața tinerei prin intervenția lui personală, când tatăl ei voia s-o ucidă. În 1613 englezii au ademenit-o pe corabie, la început a fost ținută ca ostatică, ulterior va fi creștinită și botezată ca „Pințesa Rebeca”. În 1614 se va căsători cu plantatorul John Rolfe, datorită inteligenței sale este simpatizată fiind recunoscută ca prințesă indiană la curtea regelui Iacob I al Angliei. Datorită intervenției ei va scăpa cu viață soțul ei învinuit de trădare de țară. Înainte de a se întoarce din Anglia, Pocahontas (Rebecca Rolfe) va muri în portul englez Gravesenddin din cauza unei pneumonii sau tifus. In Cupola Capitoliului din Washington există o pictură care prezintă botezarea ei.
Sursa: Wikipedia
Partajează asta:
Richard Wurmbrand despre Constantin Caraman
Constantin Caraman, ,,cel mai faimos penticostal român persecutat”, după cum îl prezintă Lect. univ. dr. Valeriu Andreiescu în Istoria Bisericii Penticostale, pastor penticostal și colaborator de încredere al lui Richard Wurmbrand a fost închis timp de 15 luni datorită implicării sale în activitatea subterană de distribuire a materialului religios în România și URSS. Urmărit de Securitate, Constantin Caraman a fost anchetat, arestat şi ,,a executat munci forţate la „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră între 1951 – 1952. El a devenit mai târziu un reprezentat al tuturor creştinilor persecutaţi şi a fost din nou închis (1963 – 1964; 1971 – 1972; 1977).”
Despre el, Richard Wurmbrand scrie următoarele:
La întoarcerea în țară ,,am fost de asemenea sărutat de Constantin Caraman, unul din principalii oameni de legătură între Misiunea noastră și pastorii care nu fuseseră aici cunoscuţi de stat. Prin el noi am putut aduce alinarea familiilor care fuseseră persecutate.
Și el a fost în închisoare de trei ori. A muncit ca deţinut, ca și soţia mea, la construirea canalului Dunăre – Marea Neagră. O câtă cruzime a fost în acel loc!” p.17
Ce a fost special la reîntâlnirea acestor doi oameni? Ne-o spune chiar Wurmbrand atunci când scrie că acest ,,sărut , [primit de la Constantin Caraman, nu înseamna] atât de mult o atingere a două perechi de buze, cât aceiaşi simţire a două inimi iubitoare” , iar Constantin Caraman nu avea doar o inimă iubitoare ci şi o bucurie interioară extraordinară.
,,Am privit fața strălucitoare a lui Caraman, fostul muncitor-sclav. Pe buze avea un zâmbet triumfător și atât de iubitor! Privindu-l nimeni nu și-a putut închipui prin ce trecuse el de fapt.” p.18
Richard Wurmbrand, De la suferință la biruință, Editura Stephanus, București, 1994, p.17, p.18.
Pentru a-l cunoaşte pe acest om extraordinar vă invit să-i citiţi mărturia, povestea fascinantă a vieţii şi încercărilor prin care a trecut într-un interviu care dezvăluie măreţia lui Dumnezeu.
Partajează asta:
Doi pastori baptişti studiază la ortodocşi în 1951-1952!
Ce citesc astăzi în revista Biserica Ortodoxă Română, anul 70, nr. 9–10, 1952, p. 570–571?
„În anul şcolar 1951–1952 au urmat cursurile Institutelor noastre Teologice şi doi pastori baptişti: Alexa Popovici şi N. Covaci. La sfârşitul anului şcolar, cei doi studenţi baptişti au adresat Înalt Prea Sfinţitului Patriarh Justinian următoarea scrisoare de mulţumire:
Înalt Prea Sfinţite,
La finele unui an de studii, petrecut în Institutele Teologice Ortodoxe de grad Universitar, subsemnaţii pastori baptişti Alexa Popovici și Nicolae Covaci, vă aducem călduroasele noastre mulţumiri pentru bunăvoinţa şi sprijinul ce ni l-ați acordat, aprobând ca să studiem teologia ortodoxă.
Acest an de studii a fost creator de noi făgaşe şi prefaţează o nouă conduită în raporturile dintre Culte. Credem că acest fapt e o dovadă grăitoare că toţi credincioşii Domnului nostru Iisus Hristos, fără deosebire de confesiunea căreia îi aparţin, pot trăi laolaltă în pace şi să se iubească aşa cum a dorit şi cerut Mântuitorul.
Sperăm că Dumnezeu ne va ajuta să putem continua studiile în Institutele Teologice Ortodoxe, atât spre folosul nostru şi al cultului Creştin-Baptist căruia aparţinem, cât şi spre consolidarea raporturilor de armonie ce există astăzi între Cultele religioase din ţara noastră.
Emanuel, alias Vaisamar, ne prezintă pe blogul său un crâmpei din ceea ce a însemnat istoria evanghelică românească pe parcursul perioadei comuniste prin publicarea unei scrisori de mulțumire adresată de către doi pastori baptiști ,Alexa Popovici respectiv Nicolae Covaci, patriarhului Justinian Marina. Așa cum am menționat şi în comentariul de pe blogul lui Emanuel, fenomenul efectuării studiilor în cadrul Institutului Teologic Ortodox este unul interesant, însă nu mă pot pronunța asupra lui pentru ca nu l-am studiat. Am să mă refer la cazurile unor lideri baptiști care au studiat la Institutul Teologic Protestant din Cluj deoarece acesta, alături de Institutul Teologic Ortodox, erau recunoscute ca și instituții de învățământ superior spre deosebire de Seminarul Teologic Baptist din București care era acreditat ca și instituție de învățământ mediu. În acest articol îi voi menționa pe pastorii și profesorii universitari Ioan Bunaciu, director al Seminarului Teologic Baptist din București între anii 1970-1988, și Vasile Talpoș, succesorul său în funcția de director al Seminarului și actualul rector al Institutului Teologic Baptist din București. Ambii au urmat Institutul Teologic Protestant de grad universitar din Cluj în perioada comunistă, însă la intervale diferite unul față de celălalt. Revenind la Alexa Popovici, aș dori să menționez faptul că el și Ioan Bunaciu au urmat instituții de învățământ superior aparținând cultului ortodox -Institutul Teologic Ortodox din București- respectiv evanghelic, -Institutul Teologic Protestant din Cluj- în aceeași perioadă, respectiv 1951-1956. Despre perioada studiilor pastorului Ioan Bunaciu am scris în cadrul articolului Ioan Bunaciu. Umblând pe ape printre stânci (II). În ceea ce-l privește pe Alexa Popovici voi reveni cu amănunte într-un post viitor, prezentând și situația sa școlară pe parcursul celor 4 ani de la Institutul Teologic Ortodox din București, precum și motivele pentru care nu a obținut licența în teologie ortodoxă. Un alt aspect despre care vreau să vorbesc aici plecând de la comentariile articolului despre Alexa Popovici și Nicolae Covaci de pe blogul Vaismar este cel al relațiilor dintre baptiști și ortodocși în perioada comunistă, relații pe care personal le consider destul de complexe, suportând mai multe interpretări. Una dintre acestea se referă la faptul că statul s-a folosit de cultele neoprotestante pentru a face presiune asupra Bisericii Ortodoxe. Un argument în favoarea acestei teze este și numărul relativ redus al membrilor cultelor neoprotestante la momentul recunoașterii oficiale a acestora de către statul român, respectiv 1948. O altă interpretare este aceea reliefată în comentariile de pe blogul lui Vaisamar, precum și de către Ioan Bunaciu. Ambele părți vorbesc de o cooperare între culte și, chiar mai mult decât atât, de o ”înfrățire” dacă ar fi să dăm crezare propagandei oficiale. Personal, consider că realitatea a fost una complexă și că adevărul este undeva la mijloc. Astfel, deși intențiile statului au fost acelea de a realiza un echilibru și în viața religioasă, baptiștii, alături de ceilalți neoprotestanți,, și-au consolidat treptat poziția însă nu au reprezentat niciodată acel grup de presiune care să pună realmente probleme Bisericii Ortodoxe și nici nu cred că acesta era obiectivul pe care evanghelicii îl urmăreau în activitatea lor. Pe de altă parte, BOR nu a încetat să-i ”monitorizeze” pe baptiști și pe ceilalți neoprotestanți, pe care îi denumea în documentele interne cu termenul de sectanți, și să le creeze probleme. Au fost destule cazuri, iar unele dintre ele sunt prezentate și în documentele Departamentului Cultelor, când preoții ortodocşi i-au denunțat pe pastorii baptiști la Departamentul Cultelor pentru acțiuni pe care ei le numeau ,,propagandă religioasă”. În fapt era o problemă de eficiență și de exemplu personal care îi atrăgea pe oameni către neoprotestanți. Cert este că datorită ”vegherii Partidului Stat” nu s-au mai înregistrat în relația dintre ortodocşi și neoprotestanți ”excesele” din perioada interbelică. La nivelul conducerilor cultelor a existat o anumită înțelegere și un spirit de ecumenism care a fost benefic atât pentru enoriașii ortodocși, cât și pentru cei neoprotestanți.
Partajează asta:
A apărut Statul şi Biserica în România Comunistă
Bogdan Emanuel Răduţ – Statul şi Biserica în România Comunistă (1948-1965). Între demnitate şi compromis, Cuvânt înainte de Lector univ. dr. Alexandru Oşca (Universitatea din Craiova), Editura Sitech, Craiova, 2010, 140 pag.
Cuprinsul lucrării:
Cuvânt Înainte
Introducere
1. Instaurarea regimului comunist în România
1.1. Consideraţii generale
1.2. Context intern
1.3. Determinări externe
1.4. Impactul reformelor promovate începând cu guvernul
Petru Groza asupra spiritualităţii româneşti
2. Studiu comparativ privind legislaţia cultică în regimul democratic şi în regimul comunist
2.1. Cadrul legislativ de existenţă a cultelor în timpul
regimului monarhiei constituţionale
2.2. Cadrul de existenţă şi de funcţionare a cultelor
în timpul Republicii Populare Române
3. Raporturile dintre stat, partidul comunist şi biserică în regimul comunist
3.1. Concepţia comunistă faţă de religie
3.2. Culte recunoscute în Republica Populară Română
3.3. Regimul cultelor nerecunoscute de stat
3.4. Relațiile între conducerea Bisericilor universale
și bisericile de pe teritoriul României
3.5. Represiunea regimului comunist împotriva bisericii
și slujitorilor ei
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Partajează asta:
Ferenc Visky – A Short Biography
Ferenc Visky (July 1, 1918 – October 5, 2005) was a minister in the Hungarian Reformed Church in Transylvania and a leader of evangelical revival in Romania who spent several years in prison under the Communist rule of that country.
Ferenc Visky (the native form of the name is Visky Ferenc; this page uses the western name order) was born in Egri (Satu Mare county), which at that time was part of Hungary, becoming part of Romania in 1920.
In 1936, he finished secondary school in Satu Mare, and fled across the border into Hungary with his best friend, the poet Sándor Gellért, to study theology at Debrecen University. While still a university student, he came into contact with the Reformed renewal movement associated with the CE (Christian Endeavor) Bethany Association under the direction of Dr. Aladár Szabó.
After graduating, he served for a while as assistant minister under Dr. Endre Kincses in Mateszalka. At the end of the Second World War, he married Júlia Sollich from Budapest and together they decided to move back to Transylvania. In 1944, they secretly crossed the border into Transylvania and began their service in Egri.
In 1958, he was arrested together with 18 associates, mainly other ministers, and in the so-called “Bethany-ists trial on September 6, he was sentenced to 22 years in prison and forced labor for “the crime of organization against socialist public order”; he spent most of his sentence in the prison at Gherla. His wife and their seven children,(the oldest was twelve, the youngest was two years old) were deported to the Bǎrǎgan. In 1964 the entire family was unexpectedly released.
Partajează asta:
Wurmbrand despre Nicolae Moldoveanu
În cartea De la suferință la biruință apărută în limba română la Editura Stephanus în anul 1994(varianta pe care am citit-o), Wurmbrand rememorează o serie de întâmplări și fapte din perioada anilor petrecuți în România înainte de exilarea sa forțată petrecută în decembrie 1965. În acest context prezintă publicului românesc o serie de personalități ale vieții de credință de toate confesiunile care au rămas statornici pe cale chiar și atunci când au avut parte de anchete, arestări, bătăi și alte modalități de tortură cu scopul de a-i denunța pe cei aflați în libertate și pentru a se dezice de credința lor. Vom începe cu Nicolae Moldoveanu.
Din 1938 a făcut parte din Oastea Domnului (care a fost desființată de Biserica Ortodoxă în 1948).
Deoarece mișcarea și-a continuat activitatea, Nicolae Moldoveanu a fost arestat în 1959 și condamnat la 12 ani de închisoare, din care a executat 5 ani.
Compozitor a cca. 7.000 de cântece religioase, pe versuri de Traian Dorz, Costache Ioanid, Ion Marini, Nicolae Moldoveanu.Sursa: Lucrători români.ro
Față de fostul lui coleg de celulă din închisoarea Gherla, Richard Wurmbrand are următoarele cuvinte de apreciere:
Prima persoană, pe care am văzut-o, [la revenirea în România în anul 1990] a fost colegul meu de celulă Nicolae Moldoveanu, din Oastea Domnului, asemănătoare cu ,,Armata Mântuirii” în Apus, dar fără uniforme și fanfare. Fusesem împreună în închisoarea Gherla. Regimul era foarte aspru. Din când în când, gardienii strigau: Toată lumea culcat! Era iarnă. Nu aveam flanele, ce să mai vorbim de paltoane. Pe jos era beton rece, nu erau nici măcar paie, pentru căldură, prizonierii înjurau brutalitatea gardienilor. Moldoveanu nu proceda la fel. El credea că a lăuda pe Dumnezeu este mai bine decât să înjuri pe comuniști. Cu un zâmbet minunat pe buzele sale, el spunea: Să nu uităm unde ne aflăm. Hai să-ți cânt cântecul pe care tocmai l-am compus cât am stat culcat la pământ. Era un imn plin de bucurie, nădejde și laudă, care se cântă în numeroase țări.
Richard Wurmbrand, De la suferință la biruință, Editura Stephanus, București, 1994, p.15
Partajează asta:
Statul şi Biserica în România Comunistă (1948-1965)
Cartea domnului Bogdan Emanuel Răduţ – Statul şi Biserica în România Comunistă (1948-1965)– reprezintă o încercare reuşită – după aprecierea mea – de abordare a unui subiect foarte special: clerul din România comunistă şi relaţiile lui cu autorităţile de partid şi de stat. Ineditul lucrării rezultă nu atât din descrierea subiectului ca atare ci, mai degrabă, din felul în care este prezentată această descriere.
Lucrarea începe printr-un interesant excurs istoric, aparent departe de subiectul acesteia dar extrem de necesar pentru înţelegerea dinamicii fenomenului. Abordarea propusă de autor însoţeşte unul sau altul dintre aspecte în toată evoluţia lor, cu trimiteri interesante la statutul cultelor din România încă înainte de război, inclusiv cel formal, conferit prin legi şi decrete. Este interesantă, în această privinţă, paralela şi comparaţia între legislaţia cultică în perioada interbelică şi cea asumată în timpul regimului comunist.
Apoi, autorul prezintă sinteze dezvoltate despre rolul fiecărui cult important pentru progresul spiritual al comunităţilor, atitudinea enoriaşilor, dificultăţile şi pericolele la care se expuneau atunci când îşi promovau opţiunile şi credinţa. În lucrare sunt câteva exemple care subliniază solidaritatea dintre credincioşi şi ierarhii bisericilor sau cultelor în faţa riscurilor comune sau pericolelor propagandei laice.
Ideea unui studiu critic al surselor este, la fel, foarte utilă pentru că asigură o „punere în temă” a cititorului cu eforturile altor autori care şi-au dedicat studiile acestei problematici; reţine atenţia interesul autorului pentru contribuţiile cercetătorilor tineri şi foarte tineri care şi-au fundamentat studiile pe documente din arhive păstrate la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi. Lucrările de memorialistică sunt frecvent invocate iar din rândul acestora nu lipsesc cele publicate prin grija pastorului Richard Wurmbrand sau Jurnalul fericirii al părintelui Nicolae Steinhardt.
Sunt, de asemenea, interesante trimiterile autorului la lucrările de sinteză ale istoricilor consacraţi care au tratat aspecte complexe ale istoriei contemporane a României, în special perioada de inceput a regimului comunist şi impactul acestuia asupra ansamblului mutaţiilor impuse de acesta în conştiinţa, spiritualitatea şi mentalitatea comunităţilor de români.
Cu multă grijă, cu pioşenie şi căldură se îndreaptă autorul către problematica suferinţelor îndurate de clerul diferitelor biserici şi culte – recunoscute sau nerecunoscute de către statul comunist; cititorul poate să lectureze liste întregi cu nume de ierarhi judecaţi pentru fapte închipuite şi întemniţaţi pentru foarte mulţi ani.
În concluzie, se poate aprecia că autorul a realizat o lucrare interesantă, documentată şi scrisă într-un stil ales, care satisface, deopotrivă, nevoia de cunoaştere a oricărui cititor interesat de istoria şi represiunea din timpul regimului comunist , dar oferă şi plăcerea unei lecturi agreabile, care îndeamnă la meditaţie şi la preţuire pentru jertfa părinţilor noştri spirituali.
Lector univ. dr. Alexandru Oşca (Universitatea din Craiova)
Mai multe detalii găsiți pe blogul lui Bogdan Emanuel Răduț
Considerăm acest demers istoriografic binevenit pentru înțelegerea raporturilor dintre statul comunist și Biserică. ca instituție. Interesant în acest context este faptul că deși ideologia comunistă era una atee, comuniști doreau înlocuirea moralei și eticii creștine cu morala și etica comunistă. Această caracteristică alături de pretenția ideologică a comunismului de a construi o lume mai bună, îl definesc ca fiind o religie politică.
Îl felicităm pe domnul Bogdan Emanuel Răduț pentru această lucrare care sperăm va fi complectată și cu alte studii și cărți despre relația Biserică-Stat.
Partajează asta:
Bisericile Protestante în spaţiul românesc. Scurt istoric
Autor: Paul Chiş
Aproape toţi evanghelicii neoprotestanţi din România cunosc câte ceva despre cultul din care fac parte ca şi despre celelalte culte neoprotestante, pastorii şi teologii neoprotestanţi participă adesea la evenimente comune cum ar fi evanghelizările sau conferinţele de studiu biblic iar “laicii” au relaţii de prietenie cu membrii din alte biserici. Putem spune că între baptiştii, penticostalii şi creştinii după evanghelie din România s-au creat de-a lungul timpului legături puternice de prietenie şi cunoaştere reciprocă. După ani de zile am ajuns să ne cunoaştem destul de bine.
În România însă mai există un grup de biserici mai puţin cunoscute neoprotestanţilor români, biserici care îşi au originea în Reforma Protestantă a sec. XVI-lea, despre acestea aş dori să vorbesc în acest articol. Scopul meu este să prezint istoria (pe meleagurile româneşti), doctrinele şi starea spirituală actuală a acestor biserici.
În timpul Reformei Bisericii din sec.XVI au apărut trei biserici sau denominaţii/culte protestante. Acestea sunt: Biserica Evanghelică Lutherană, Biserica Reformată şi Biserica Anabaptistă (care are mai multe ramuri).
Imediat după ce Martin Luther şi-a publicat cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittemberg (31 octombrie 1517) prin care critica abuzurile şi păcatele papalităţii au urmat în succesiune rapidă o serie de evenimente care în cele din urmă au dus la naşterea unor noi biserici independente de papa de la Roma. Scopul lui Luther era de a purifica Biserica Romano-Catolică de elementele nebiblice care patrunseseră în interiorul ei de-a lungul secolelor. Trebuie precizat faptul că Luther nu a avut de gând să creeze o nouă biserică ci să o reformeze pe cea existentă şi anume Biserica Romano-Catolică, abia după ce papa l-a excomunicat (1520) Luther a început să organizeze un nou cult independent de papă. Principiile după care s-a ghidat Luther în lucrarea sa au fost: Sola Scriptura (numai Scriptura – Scriptura ca singura autoritate în ceea ce priveşte viaţa de credinţă), Sola fides (numai credinţa- mântuirea poate fi obţinută doar prin credinţa în Isus Hristos), Sola Gratia (numai harul- doar harul lui Dumnezeu il poate salva pe om de păcat şi blestem) şi Solus Christus. Aceste principii au fost preluate apoi de toţi ceilalţi reformatori (Zwingli, Jean Calvin, Conrad Grebel, Menno Simons) care fiecare în parte a mai adăugat apoi şi alte principii.
Încă din timpul vieţii lui Luther, Reforma s-a răspândit rapid în toate colţurile Europei, inclusiv în Transilvania. Primele idei specifice Protestantismului au pătruns în Transilvania încă din 1519 când cărţile lui Martin Luther au fost aduse şi răspăndite pentru prima oară, de către negustorii şi studenţii saşi care călătoriseră în Germania. Dieta (Parlamentul) Ungariei a interzis în 1526 promovarea ideilor protestante şi au luat măsuri drastice împotriva protestanţilor, dar înfrângerea armatei maghiare de către turci la Mohacs şi moartea regelui Ungariei pe campul de bătălie au făcut ca aceste măsuri să nu poată fi puse în aplicare. Protestantismul se răspândeşte rapid printre saşi, maghiari dar şi printre români iar în 1533 Johannes Honnterus, un bogat şi cultivat cetăţean din Braşov, organizează Biserica Lutherană din Transilvania. Tot Johannes Honnterus deschide şcoli şi tipăreşte cărţi, transformând Braşovul într-un centru cultural de prim rang. Protestantismul s-a răspândit şi în alte cetăţi săseşti precum Sibiu, Mediaş, Sighişoara, Bistriţa.
Spre deosebire de saşi care erau adepţi ai ideilor lui Luther, maghiarii în marea lor majoritate au devenit adepţi ai lui Jean Calvin. Cu timpul au apărut tensiuni între ramurile lutherane şi calviniste ale Bisericii Protestante din Transilvania care au dus în 1564 la despărţirea lor în timpul Sinodului de la Aiud. Astfel a apărut Episcopia Reformată a Ardealului care cuprindea membrii de etnie maghiară adepţi ai teologiei lui Jean Calvin. O mică parte din maghiari însă a decis să rămână lutherani.
Atât lutheranii cât şi reformaţii au încercat să îi atragă pe români la protestantism şi în acest sens au tradus cărţi şi catehisme în limba română, au numit preoţi şi episcopi din rândurile lor. Cele mai importante cărţi religioase editate în această perioadă pentru români au fost: Catehismul de la Sibiu din 1544 (catehism ce prezenta doctrinele lutherane), Întrebarea Creştinească din 1559-1560 (este o carte ce conţine cele 10 porunci, Crezul, rugăciunea Tatăl Nostru, instrucţiuni privind rugăciunea, botezul şi nunţile), Tetraevanghelul (cuprinde cele 4 evanghelii traduse în limba română, acest volum a fost editat de mai multe ori : în 1546 la Sibiu, în 1552 la Sibiu şi 1560 la Braşov), Psaltirea din 1570 (este o traducere a Psalmilor în limba română, traducere ce a fost sponsorizată de Pavel Tordaşi, episcopul bisericilor reformate române din Transilvania), Palia de la Orăştie din 1581-1582 (prima traducere a Vechiului Testament în limba română realizată de către diaconul român Coresi ), Noul Testament în limba română din 1648 publicat la Alba Iulia.
Toate aceste traduceri s-au făcut cu sprijinul principilor reformaţi ai Transilvaniei care le-au finanţat. Cu toate că majoritatea românilor au rămas ortodocşi au fost şi unii care au devenit reformaţi. Bisericile Reformate româneşti au continuat să existe mult timp în Transilvania dar în cele din urmă au dispărut ca urmare a faptului că membrii lor au fost asimilaţi în comunităţile maghiare. Astăzi nu mai există niciun român membru în Biserica Reformată din Transilvania.
Reforma a reuşit să pătrundă şi în Moldova în timpul domniei lui Despot Vodă (Ioan Iacob Heraclid) între 1561 şi 1563, acesta fiind singurul domnitor al unei ţări româneşti de confesiune reformată. Despot Vodă, originar din Creta sau Samos (insulă din Grecia), a fost fiul adoptiv al unui nobil grec. După moartea acestuia el călătoreşte în Franţa unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii din Montepellier, apoi pleacă în Germania unde lucrează ca mercenar şi în cele din urmă ajunge în Transilvania unde reuşeşte să îl convingă pe un nobil maghiar să îl ajute să cucerească tronul Moldovei. Cu ajutorul mercenarilor acestui nobil Ioan Heraclid îl înfrânge pe Vasile Lăpuşneanu, domnul Moldovei, şi îi ia tronul.
În perioada cât a stat în Germania Despot Vodă a devenit adept al protestantismului, pe care a încercat să îl promoveze apoi şi în Moldova. Din nefericire pentru el moldovenii nu au fost prea interesaţi să devină protestanţi, ci au rămas fideli Bisericii Ortodoxe. Deşi nu a reuşit să răspândească principiile Reformei în Moldova, Despot Vodă a avut un rol important în dezvoltarea culturii şi educaţiei în Moldova întemeind Şcoala latină de la Cotnari, prima universitate românească.
În Transilvania au existat nu doar biserici reformate sau lutherane ci şi anabaptiste. Anabaptiştii (care înseamnă rebotezătorii, nume dat de adversarii lor datorită faptului că nerecunoscând validitatea botezului”aplicat” lor la naştere au început să se autoboteze sau să se lase botezaţi ca adulţi), reprezintă ramura radicală a Reformei care pe lângă principiile introduse de Luther şi Calvin au reintrodus şi botezul adulţilor, au eliminat botezul nou născuţilor, au promovat nonviolenţa şi libertatea religioasă.
Întemeietorii acestei ramuri a Protestantismului au fost Conrad Grebel, Felix Manz şi Georg Blaurock, nişte foşti ucenici ai reformatorului elveţian Huldrich Zwingli.
Primii anabaptişti au apărut în Transilvania pe vremea principelui Gabor Bethlen care în 1622 i-a colonizat la Vinţu de Jos în actualul judeţ Alba. Anabaptiştii au rămas în Transilvania până în sec. XVIII când din cauza persecuţiilor la care erau supuşi de autorităţile habsburge şi de călugării catolici iezuiţi au fost nevoiţi să emigreze în Rusia. Anabaptiştii nu vor mai reveni în ţările române decât după 1989, când o grupare misionară anabaptistă (din ramura menonită) din SUA, Christian Aid Ministries, a deschis o asociaţie caritabilă la Suceava. Tot Christian Aid Ministries editează şi revista Sămânţa Adevarului.
Persecutarea anabaptiştilor în sec. XVIII a fost singurul caz de persecuţie pe motive religioase din Transilvania, această regiune a Europei fiind foarte tolerantă din punct de vedere religios. În Transilvania nu au existat niciodată sângeroasele războaie civile politico-religioase din Germania sau Franţa. Iar Transilvania a fost prima regiune din Europa unde s-a emis un decret de toleranţă religioasă, Edictul de la Turda din 1568, care garanta libertatea exercitării religiei pentru cetăţenii Transilvaniei şi recunoştea 4 confesiuni oficiale sau”religii recepte”: Biserica Romano Catolică, Biserica Lutherană, Biserica Reformată, Biserica Unitariană. Acest edict a fost adoptat în cadrul dietei Transilvaniei de la Turda din 1568 la iniţiativa principelui Janos Zsigmond Zapolya.
Până la începutul secolului XX bisericile protestante din Transilvania nu au trecut prin evenimente deosebite, apoi după primul război mondial şi după unirea Transilvaniei cu România congregaţiile lutherane maghiare şi slovace au format Biserica Evanghelică Sinodo-Presbiteriană care acum poartă denumirea de Biserica Evanghelica Lutherană din România. Congregaţiile lutherane săseşti au format Biserica Evanghelică Lutherană de Confesiune Augustană.
În Biserica Reformată din Transilvania, compusă din membrii de etnie maghiară, a apărut la începutul sec. XX o grupare de trezire spirituală care se numea Betania, care cuprindea pastori şi laici reformaţi hotărâţi să scoată Biserica Reformată din starea de formalism şi lâncezeală spirituală în care se găsea şi să propovaduiască Cuvântul lui Dumnezeu. Betaniştii puneau un mare accent pe necesitatea pocăinţei personale a fiecarui credincios reformat şi pe relaţia personală cu Isus Cristos. Unul din cei mai de vază betanişti a fost pastorul Ferenc Visky. Acesta a fost arestat în anii 50 de autorităţile comuniste pentru refuzul său de a înceta activitatea sa în cadrul organizaţiei Betania. Împreună cu el au fost arestaţi şi alţi betanişti atât pastori cât şi laici. Persecuţia împotriva reformaţilor betanişti a devenit şi mai puternică în 1956 în timpul revoluţiei anticomuniste din Ungaria, betaniştii fiind acuzaţi de complot împotriva regimului comunist şi iredentism. Binenţeles acuzaţiile erau false. În închisoare Ferenc Visky l-a cunoscut pe pastorul Lutheran Richard Wurmbrand cu care a devenit bun prieten.
Betaniştii nu au fost persecutaţi doar de Securitatea Comunistă ci şi de ierarhii reformaţi care erau colaboratori ai regimului comunist şi care în anii 50 au promovat de la amvoanele bisericilor ideologia comunistă. Betaniştii s-au opus acestui lucru iar Episcopia Reformată a desfiinţat organizaţia şi a concediat pastorii care făceau parte din ea. Organizaţia Betania s-a reinfiinţat după 1989 şi desfăşoară o serie de activităţi de evanghelizare, precum şi caritabile şi culturale dar nu este deloc agreată de episcopul Tokes Laszlo.
Nici în cazul Bisericii Lutherane lucrurile nu au stat mai bine, foarte mulţi saşi lutherani au fost arestaţi sau deportaţi pe motiv că în timpul celui de al doilea război mondial au colaborat cu Germania nazistă. Apoi mulţi dintre ei au emigrat în Germania de Vest (RFG), acest fenomen acutizandu-se după 1989. Astăzi au mai rămas foarte puţini saşi lutherani în România iar bisericile săseşti sunt goale sau au fost date spre folosinţă altor culte, cele care au o valoare culturală deosebită au fost reparate cu bani provenind din Germania dar în puţine dintre ele se mai ţin slujbe în mod regulat.
Din punct de vedere administrativ astazi Biserica Reformată din Transilvania este organizata în două episcopii: Episcopia de pe Lângă Piatra Craiului cu sediul la Oradea sub conducerea episcopului Laszlo Tokes şi episcopia Ardealului cu sediul la Cluj sub conducerea lui Geza Pap.
Cea mai mare problemă a bisericilor Lutherane şi Reformate din România este însă teologia liberală care a pătruns puternic în facultăţile de teologie protestante, sub influenţa bisericilor protestante liberale din străinătate. O consecinţă a acestui lucru este că atât Biserica Evanghelică Lutherană de Confesiune Augustană cât şi Biserica Reformată hirotonisesc femei ca pastori. Asta în ciuda faptului că astfel se încalcă porunca apostolului Pavel din 1 Timotei 2: 11-12 şi 1 Corinteni 14:34 dar şi practica Bisericii Universale din epoca apostolilor şi până acum. O altă problemă a Bisericii Reformate este şi faptul că episcopul Laszlo Tokes se ocupă mai mult de politică şi de promovarea ideilor sale naţionaliste (obtinerea autonomiei ţinutului Secuiesc) decât de propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Ca reacţie la liberalismul Bisericii Reformate din Ungaria (care are strânse legături cu Biserica reformată din Transilvania), un grup de pastori şi studenţi reformaţi au format în 1998 cu ajutorul unor misionari reformaţi conservatori din SUA Biserica Reformata Presbiteriană din Europa Centrală şi de Est care are congregaţii în Ungaria, Slovacia, Ucraina şi România. Una din congregaţiile din România se găseşte chiar la Cluj-Napoca.
Biserica Evanghelică Lutherană Germană are sediul la Sibiu iar Biserica Evanghelică Lutherană Maghiară (ambele de Confesiune Augustană) are sediul la Cluj. La Bucureşti există o Biserică Lutherană Liberă formată din membri români, această congregaţie a fost păstorită de Richard Wurmbrand până la plecarea sa din ţară.
Previziunile cu privire la viitorul bisericilor protestante din România nu arată prea bine. Teologia liberală a acestor biserici combinată cu emigraţia membrilor (în cazul saşilor) şi cu secularizarea rapidă a societăţii româneşti va face ca numărul de practicanţi lutherani şi reformaţi să fie tot mai scăzut iar viaţa spirituală a respectivelor biserici tot mai departe de cum vrea Domnul să fie. Să sperăm că viitoarea generaţie de teologi reformaţi şi lutherani va fi mai ataşată principiilor Biblice decât actuala generaţie şi va ştii cum să provoace o nouă trezire spirituală.
Bibliografie :
- Hancock-Ştefan George, Impactul Reformei asupra românilor între 1517-1645, ed.Cartea Creştină, Oradea, 2003.
- wikipedia.ro
- culte.ro
- adevarul.ro – BISERICA REFORMATĂ (CALVINĂ)
- bisericalutheranalibera.ro
- reformatus.net
- wbwmission.org
- icrconline.com (site reformat de orientare conservatoare)
- wrfnet.org (site reformat de orientare conservatoare)
- danutm.wordpress.com
- anabaptists.org
Observaţii:
1. Termenul Protestant a apărut în 1529 în cadrul Dietei de la Speyer când un grup de 5 principi germani care îl susţineau pe Martin Luther a adresat împăratului “Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană”, Carol V, o petiţie prin care îşi manifestau nemulţumirea faţă de unele măsuri discriminatorii luate de împărat şi Dietă faţă de adepţii lui Luther. Această petiţie sau plângere purta numele de Protestatio în latină. Ulterior termenul a ajuns să denumească pe toţi membrii grupurilor religioase necatolice sau după caz neortodoxe. Iniţial adepţii lui Martin Luther şi Jean Calvin au făcut parte dintr-o singură biserică sau denominaţie/cult dar în 1564 după moartea lui Calvin, adepţii lui s-au despărţit de lutherani, fenomenul acesta având loc în toată Europa. Astfel au apărut două biserici care se revendicau a fi protestante: Biserica Evanghelică sau Lutherană şi Biserica Reformată sau Calvină. În Elveţia adepţii lui Jean Calvin s-au unit cu cei ai lui Huldrich Zwingli în 1549 prin adoptarea unei marturisiri comune de credinţă: Consensus Tigurinus. Biserica reformată şi lutherană au reprezentat Reforma magisterială, numită aşa pentru că era sprijinită de conducătorii politici sau de magistraţi iar Bisericile anabaptiste au reprezentat Reforma radicală pentru că promovau idei radicale pentru aceea perioadă cum ar fi libertatea religioasă totală şi botezul adulţilor şi pentru că nu erau sprijiniţi de conducătorii politici.
Articol preluat cu acordul autorului de pe site-ul ClujulEvanghelic.ro
Istorie Evanghelica 