Arhive etichetă: Huldrych Zwingli

The Christian Reformation Part 06: Reconsidering Everything – 500 Year Protestant Reformation



Understanding the context surrounding the origins of the Protestant Reformation 500 years ago. This is Part 6 in the series explaining the influence that Zwingli had in the Protestant movement.
AFIȘEAZĂ MAI MULT

Teologia Reformatorilor de Timothy George


,Teologia Reformatorilor” a apărut sub auspiciile Centrului pentru Studii ale Reformei din cadrul Institutului Biblic ,,Emanuel” din Oradea. Această editură îşi propune ,,prin publicarea unor cărţi relevante din spaţiul reformat actual” să ,,consolideze cunoaşterea privitoare la convingerile reformate din domeniul teologic, istoric, etic şi spiritual, prin studii aprofundate despre Reformă şi, de asemenea, să ofere posibilitatea participării la colocvii de specialitate, să stimuleze dialogul interdenominaţional, săîncurajeze cercetarea arhivelor istorice ale influenţelor reformate din ţara noastră etc.”

Autorul cărţii este un cunoscut teolog protestant, Timothy George, decan al Facultăţii de Teologie Beeson din cadrul Universităţii Samford, America, doctor în teologie la Universitatea Harvard şi profesor de teologie dogmatică şi istorică la cele mai renumite universităţi americane. El este ,,un gânditor de necontestat în domeniu” care a reuşit să rezume în paginile cărţii sale istoria celor mai importante evenimente ale secolului al XVI-lea.

Secolul al XVI-lea este plin de frământâri religioase ce ,,vor zgudui temeliile creştinismului apusean, lăsând biserica divizată în permanenţă”. Cultura apuseană a acestui secol este dominată de umanism, ,,mişcare intelectuală care a avut ca scop reformarea societăţii prin aplicarea antichităţii clasice vieţii contemporane.” Acest curent a stat la baza Renaşterii şi a Reformei – ,,împlinirea teologică a Renaşterii”. Reforma este consecinţa abuzurilor din Biserica Apuseană, în special a amestecului papalităţii în problemele politice ale statelor, fiind ,,martora înfiinţării statelor naţionale moderne”, considerată de istoricii contemporani ,,prototipul revoluţiilor din secolul XX”.

,,Teologia reformatorilor” cuprinde biografiile celor mai de seamă teologi protestanţi ai secolului al XVI-lea: Martin Luther, Huldrych Zwingli, Jean Calvin, Menno Simmons, prezentând principalele elemente ideologice ale Reformei în gândirea celor patru teologi apuseni.

În concepţia autorului, istoria îl recunoaşte pe Martin Luther (1483-1546) ca pe iniţiatorul curentului reformator. ,,Protestantismul s-a născut din lupta pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Pentru Luther aceasta nu era pur şi simplu o doctrină printre altele, ci ,,rezultatul tuturor doctrinelor creştine”.” Celebrul reformator şi-a construit întreaga ideologie în jurul ideii de justificare numai prin credinţă – sola fide, ce constă în faptul că omul se mântuieşte numai prin credinţă, necontând faptele sale. Prin aceasta, Luther a reuşit să se elibereze de ,,povara imposibil de purtat a justificării de sine” în faţa propriei conştiinţe.

,,Reconciliere între dogma creştină şi filozofia greacă”, justificarea numai prin credinţă a dat naştere conceptelor de sola gratia, predestinaţie, sola scriptura, Biserica – comuniunea sfinţilor, preoţia tuturor credincioşilor şi multe altele. Sola gratia (numai harul) susţine că ,,omul poate fi eliberat din robia păcatului numai prin har, căci fără har omul nu are o raţiune sănătoasă şi nici o voinţă bună”. Strâns legată de sola gratia, doctrina despre predestinaţie introduce ,,robia liberului arbitru” şi ,,eterna alegere şi predestinare a lui Dumnezeu”, ,,restrângând scopul ispăşirii la cei aleşi: ,,Hristos nu a murit absolut pentru toţi”. Prin aceasta, Luther împarte lumea creştină în cei aleşi de Dumnezeu şi cei respinşi de El, motivându-şi ideologia prin cuvintele: ,,Lăsaţi-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu”.

Sola scriptura (numai Scriptura) s-a născut din protestul la adresa Bisericii Catolice: ,,Principiul sola scriptura intenţiona să salveze autoritatea Scripturii de dependenţa servilă faţă de Biserică”. Prin sola scriptura, Luther ,,a respins teoria celor două surse ale Tradiţiei”, şi mai precis a renunţat la tradiţia ,,extrabiblică, orală, care îşi are originile în instrucţiunile pe care Iisus le-a dat ucenicilor după Paşti şi care a fost transmisă de-a lungul generaţiilor prin magisteriul Bisericii (N.R. prin succesiunea apostolică)”.

,,Luther a dezvoltat o doctrină extrem de nuanţată despre Biserică”. Astfel, el ,,a localizat continuitatea Bisericii nu în succesiunea apostolică, ci în succesiunea adevăraţilor credincioşi, care merge înapoi până la Adam”, această doctrină culminând cu afirmaţia că ,,Biserica este comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu, ce cuprindea pe toţi cei predestinaţi” şi ,,toţi cei care cred în Hristos sunt sfinţi.” Mai mult, Luther ridică la rang de sacrament predica: ,,Închinarea protestantă era centrată în jurul amvonului şi al Bibliei deschise, cu predicatorul stând în faţa adunării, nu în jurul unui altar, cu preotul administrând un ritual semisecret.”

Celebrul reformator atacă şi ,,sistemul sacramental al catolicismului medieval (N.R. Sfintele Taine ale Bisericii), păstrând ca autentice doar două sacramente: botezul şi sfânta împărtăşanie.” Este de notat că opiniile lui Luther despre cele două Taine ale Bisericii nu coincid cu dogma ortodoxă. De exemplu, el susţine că ,,botezul lucrează la iertarea păcatelor, ne eliberează de moarte şi de diavol şi dă mântuire veşnică tuturor celor care cred acest lucru.” ,,Pentru Luther, botezul este legiferarea doctrinei despre justificarea numai prin credinţă.”

Apogeul doctrinei luterane îl constituie ,,preoţia tuturor credincioşilor”, conform căruia ,,fiecare creştin este preotul altuia şi cu toţii suntem preoţi unii altora”. ..Luther s-a rupt definitiv de divizarea tradiţională din sânul Bisericii în două clase, cler şi laici. Fiecare creştin este un preot în virtutea botezului său.” şi mai mult decât atât, ,,ritul ordinării (N.R. hirotonia) nu conferă un caracter permanent celui ordinat.”

Huldrych Zwingli

Al doilea teolog protestant prezentat de autor este Huldrych Zwingli (1484-1531). ,,Zwingli a fost atât pastor, cât şi patriot, un teolog, dar şi un politician.” El afirma că ,,trezirea religioasă implică reformă politică”. Ca şi Luther, Zwingli a susţinut conceptele de sola gratia, sola fide, sola scriptura, predestinaţia şi a luptat, mai mult decât predecesorul lui, împotriva ritului Bisericii. Astfel, el a fost un iconoclast convins, a luptat împotriva cinstirii sfinţilor şi ,,a atacat liturghia Cinei Domnului ca fiind ,,o lucrare blasfemiatoare, chiar lucrarea antihristului. Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a dat-o doar ca mâncare şi ca o amintire a suferinţelor şi a legământului Său.” În urma protestelor sale vehemente, icoanele au fost scoase din biserică în iunie 1524, iar liturghia a fost ,,abolită doar în Săptămâna Mare a anului 1525”.

Ca politician, Zwingli era adeptul conlucrării dintre Biserică şi Stat până într-atât încât susţinea revenirea la modelul rege-profet din Vechiul Testament. El ,,şi-a asumat rolul de profet al oraşului Zurich.” Mai mult, Zwingli credea că Biblia învaţă că preoţii trebuie să fie subordonaţi magistraţilor (N.R. conducătorilor laici ai oraşului)”. Protestantismul s-a născut ca urmare a nesfârşitelor abuzuri ale Bisericii Catolice şi a fost întreţinut de puterea laică, ca mijloc de a scăpa de amestecul papalităţii în treburile Statului.

În ce priveşte Tainele Bisericii, Zwingli ,,nega cu hotărâre că botezul are puterea să îndepărteze vina păcatului originar”, el negând, de fapt, starea căzută din dar a omului.

Jean Calvin (1509-1564) face parte din a doua generaţie de reformatori. El a reînviat protestantismul, punându-i bazele dogmatice. Extrem de erudit, cunoscător al limbii latine, greacă, cu studii de teologie nominalistă şi scolastică, de avocatură şi literatură clasică, el scrie ,,Institutele religiei creştine”, ,,comoară a dogmaticii protestante”. În această carte, Calvin reuşeşte să expună clar principiile protestante în şase capitole dintre care unul este închinat ,,combaterii celor cinci sacramente false” (N.R. Mirungerea, Preoţia, Cununia, Spovedania, Sfântul Maslu). El susţine întreaga ideologie a lui Luther: sola fide, sola gratia, sola scriptura, predestinaţia, acordând o mai mare importanţă conceptului de providenţă.

Cel de-al patrulea teolog prezentat este Menno Simons (1496-1561), ,,cel mai important conducător al grupării anabaptiste din cadrul Reformei radicale”. Reformatorii radicali au fondat ,,grupări religioase novatoare, care nu se încadrează nici în Bisericile catolice, nici în cele protestante”, dând naştere la trei ramuri: anabaptiştii, spiritualiştii şi raţionaliştii evanghelici. Spre deosebire de protestanţi, ,,aceştia din urmă chiar puneau sub semnul întrebării dogmele trinitariene şi hristologice tradiţionale ale Bisericii primare”. Autorul denumeşte aceste curente ca fiind ,,o reformă a Reformei” sau ,,o corectare a corectării catolicismului”.

Menno Simons

Menno Simons nu era de acord cu sola fide şi nici cu predestinaţia. În schimb, susţinea cu tărie sola gratia şi sola scriptura, acceptând şi ,,scrierile apocrife ca fiind canonice”. Anabaptiştii au vehiculat, de asemenea, diverse erezii hristologice ca: ,,Hristos şi-a adus propriul trup din cer”, ,,Hristos nu a luat nimic din substanţa Sa de la Maria”. În ce priveşte Tainele Bisericii, ei afirmau că ,,nou-născuţii nu sunt capabili de credinţă şi de pocăinţă, de aceea nu trebuie botezaţi”, rebotezându-i pe adepţi la maturitate, fapt care le-a atras numele de anabaptişti. Şi Simons avea aceeaşi opinie aberantă despre Euharistie, ca şi înaintaşii lui: ,,mâncarea pâinii şi a vinului se identifică cu participarea în trupul şi sângele lui Hristos şi prin împărtăşanie, creştinii sunt făcuţi carne din carnea Sa, os din oasele Sale”, negând practic prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Timothy George a ales inspirat cele patru figuri ale protestantismului: Martin Luther, mare predicator german, Huldrych Zwingli, politician elveţian, Jean Calvin, erudit teolog francez şi Menno Simons, pastor olandez, cuprinzând astfel întreg spaţiul protestant. Autorul se conformează tradiţiei protestante, prin aceea că foloseşte metoda inductivă pentru cercetarea ştiinţifică, ca şi scolastica (,,aplicarea metodelor raţiunii la datele oferite de revelaţie”). El este un adept convins al ideilor protestante şi promovează ideologia ecumenistă actuală, punctând de alocuri conceptele acesteia.

Prin această carte, protestantismul face un prozelitism subtil, speculând fin umanismul contemporan. Excelent scrisă, cartea oferă cititorului o istorie a curentelor reformatoare, îngustimea de vederi tipic protestantă şi ignoranţa crasă în ceea ce priveşte teologia răsăriteană (Autorul nu face nici cea mai mică referire la teologii ortodocşi sau la Tradiţia bizantină). Relevantă, teologia protestantă arată unde conduce necunoaşterea credinţei: cei care nu-şi cunosc credinţa pot sfârşi ca Luther şi ceilalţi.

Această carte, care expune atât de bine teologia reformatoare, ne îndreptăţeşte încă o dată să considerăm o ruşine dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi protestantism. ,,Raţiunea umană este întotdeauna egocentrică” a spus Luther.

Costin Tudor

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

Sursa : http://www.catacombeleortodoxiei.ro/index.php/noutati-editoriale/1287.html

Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?


Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.

Otniel Vereș 

Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.

Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)

http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=557:protestani-sau-neoprotestani-thats-the-question&catid=155:cuvintele-au-suflet&Itemid=2 (30.01.2011)

%d blogeri au apreciat: