Arhive etichetă: Protestantism

Reformation Day


By R. Kevin Johnson

 Associated Baptist Press

(ABP) – Reformation Day is Oct. 31. Considering this day in light of our Nov. 1 remembrance of All Saints, the

Kevin Johnson

Reformation takes on special meaning for Protestants as we remember the life and the ministry of Martin Luther.

On Oct. 31, 1517, Luther nailed his 95 theses to the church door at Wittenberg, Germany. His aim was to protest the assertion by the Church that God’s favor could be gained by the purchase of indulgences. Luther taught that salvation and the remission of sin are available by grace through faith in Christ alone and that no monetary offering or good deed would or could achieve the same result. With this bold act of conviction, Luther set in motion a full revolt against the Church known as the Protestant Reformation.

Luther challenged church doctrine by teaching that all Christian believers have both the right and responsibility to carry forth the gospel (a principle we call “the priesthood of the believer”). To prove his point, Luther looked to the scriptures and cited 1 Corinthians 4:1, “Think of us in this way, as servants of Christ and stewards of God’s mysteries;” Revelation 5:10, “you have made them to be a kingdom and priests serving our God, and they will reign on earth;” and 1 Peter 2:9, “But you are a chosen race, a royal priesthood, a holy nation, God’s own people, in order that you may proclaim the mighty acts of him who called you out of darkness into his marvelous light.” Luther also taught that no extra-biblical means was necessary to obtain divine truth.

Pope Leo X issued a papal bull in 1520 calling for Luther to retract his statements – a document that Luther burned in public in December of that same year. Three weeks later, on Jan. 3, 1521, Luther was excommunicated by the pope.

Christians (and society as a whole) owe a lot to Luther. His translation of the Bible from Latin into the vernacular made the scriptures accessible to the masses. Luther’s German translation served as a forerunner to the King James Bible. Also, his hymns are replete with profound bits of theology that have both instructed and inspired generations of believers:

Did we in our own strength confide, our striving would be losing;
Were not the right Man on our side, the Man of God’s own choosing:
Dost ask who that may be? Christ Jesus, it is he;
Lord Sabaoth, his Name, from age to age the same,
And he must win the battle.

Indeed!

On this Reformation Day, I will be taking a few moments to remember Martin Luther, a saint of God who has had a profound impact upon me and my development as a church musician, as a student of theology, as a Protestant pastor, and especially as a believer in the message of the Scriptures – that salvation comes as a free gift through grace by faith in Christ.

R. Kevin Johnson is a chaplain at Columbia University Medical Center and a freelance author based in New York City. He is a contributor to The Encyclopedia of Christian Civilization (December 2011, Wiley-Blackwell).

http://www.abpnews.com/

Flacara Nestinsa: Introducere in Reforma


Ruguri în flăcări, călugăriţe fugare, un curaj tulburător, o alinare comică: istoria Reformei protestante este o poveste captivantă, plină de dramatism. Dar ce i-a motivat pe reformatori? Şi cum erau ei?

În această introducere vie, accesibilă şi informativă, Michael Reeves aduce la viaţă personajele pline de farmec ale Reformei, le dezvăluie ideile şi arată relevanţa profundă şi personală a gândirii Reformei pentru zilele noastre.

„Cu iscusinţa unui erudit şi arta unui povestitor, Michael Reeves a scris ceea ce este, simplu spus, cea mai bună introducere concisă a Reformei pe care am citit-o vreodată. Dacă te afli în căutarea unei cărţi pentru a înţelege Reforma sau pur şi simplu vrei să începi să studiezi istoria bisericii, această scurtă carte dă viaţă istoriei.”
Mark Dever

„O relatare vie şi actuală a acestui important eveniment din istoria creştină, ce va mişca inima, va înviora sufletul şi va călăuzi mintea spre o înţelegere profundă a credinţei noastre.”
Gerald Bray

Michael Reeves este consultantul teologic pentru UCCF. A fost pastor asociat la Biserica All Souls, Langham Place, Londra. Deţine un doctorat în teologie sistematică de la King’s College, Londra.

Cuprins

Hartă locurilor-cheie ale Reformei

Prolog: Aceasta este poziţia mea

1 Abordarea medievală a religiei
Contextul Reformei
2 Vulcanul lui Dumnezeu
Martin Luther
3 Soldaţi, cârnaţi şi revoluţie
Ulrich Zwingli şi reformatorii radicali
4 După întuneric, lumină
Jean Calvin
5 Pasiune arzătoare
Reforma în Britania
6 Reformarea Reformei
Puritanii
7 S-a încheiat Reforma?
Desfăşurarea în timp a Reformei
Lecturi suplimentare

Ortodoxie și protestantism. Puncte divergente


În ultimele decenii s-au încercat diverse apropieri între creștinismul apusean și ortodoxia răsăriteană. În special după căderea Cortinei de Fier, când misionarii și evangheliștii din spațiul occidental au luat contact cu realitățile și dogmele ortodoxe, s-au publicat diverse lucrări care explică, dintr-o perspectivă protestantă, teologia și practicile creștinismului tradițional din Răsărit.

Cartea lui Donald FairbairnOrtodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, Editura Multimedia Arad, 2005, se încadrează acestui curent de interes protestant față de ortodoxie. Autorul – profesor de teologie istorică la Erskine Theological Seminary, instituție de învățământ ce aparține Associate Reformed Presbyterian Church din S.U.A. – a slujit ca misionar, după 1991, în țările foste sovietice (Georgia, Ucraina).

O altă carte, Ortodoxie și evanghelism, a apărut, în 2009, la Editura Adoramus din Iași, avându-l ca editor pe Bradley Nassif, profesor de studii biblice și teologice la Universitatea North Park, Chicago, S.U.A. Lucrarea propune puncte de vedere distincte dinspre și despre ortodoxia răsăriteană; dintre aceste opinii le-am reținut pe cele aparținând lui Michael Horton (profesor de teologie și apologetică la Westminster Seminary California) și lui George Hancock-Ștefan (profesor de istoria bisericii la Palmer Theological Seminary).

Studiind cele trei perspective (două ale unor prezbiterieni americani – Fairbairn și Horton – și una aparținând unui baptist român – Hancock-Ștefan) se pot menționa următoarele aspecte în care ortodoxia și protestantismul nu se întâlnesc:

Tradiția și Sfânta Scriptură

Protestantismul și Biserica Ortodoxă pleacă de la metode teologice diferiteiar acest lucru devine vizibil în orice dezbatere. Pentru evanghelici, ortodoxia nu reușește să explice modul în care Scriptura justifică normele extracanonice și modul în care o asemenea practică înlătură dificultățile varietății interpretative.

Tradiția ortodoxă nu este nici o entitate purtătoare de autoritate, nici un răspuns uman la o scriere autoritară. Mai degrabă, tradiția este curentul harului în care toată Biserica este purtată de Duhul Sfânt; tradiția este viața pe care o posedă Biserica în Hristos. Niciuna dintre manifestările exterioare ale vieții Bisericii nu posedă o autoritate de natură juridică asupra altor manifestări, și aceasta pentru că nu există vreo lipsă de armonie între ele și astfel nu este necesar arbitrajul între diferitele „autorități”. Scriptura, scrierile Sfinților Părinți și sinoadele, liturghia și reprezentările vizuale ale vieții, cum sunt icoanele și arhitectura bisericească, sunt toate mijloace prin care este exprimată tradiția Bisericii.

Conform teologiei reformate, Scriptura judecă biserica și nu invers. Hristos a judecat „tradiția bătrânilor”, deoarece aceasta contrazicea în mod evident învățătura Scripturii (Matei 15:2,6). Pavel aduce o mustrare similară în Coloseni 2:8.

Căderea și păcatul originar

În viziunea ortodoxă, căderea nu constituie un act separat al dramei, așa cum se întâmplă în modelul apusean. Răsăritul creștin are o perspectivă neadecvată cu privire la păcat, care se poate observa din modul în care este tratat păcatul originar, excluzând din discuție vina moștenită și îmbrățișând o perspectivă sinergică a regenerării, precum și una terapeutică în relație cu harul care îndreptățește.

În teologia ortodoxă nu este loc pentru conceptul de păcat moștenit, deși se recunoaște că natura umană a atras asupra sa consecințele păcatului lui Adam.

Apostolul Pavel spune că: „Prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși…” (Romani 5:19). Moartea vine prin păcat, moștenit cu toată puterea și vina lui.

Răscumpărarea

Teologia răsăriteană vede jertfa Domnului Isus mai mult în termenii relaționali, pe când protestanții accentuează aspectul legal al răscumpărării. Teologia reformată a recunoscut, totuși, victoria lui Hristos asupra diavolului, asupra caracterului muritor al omului, asupra răului și asupra puterilor demonice drept urmare a faptului că a împlinit planului Tatălui de potolire a mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Teologii ortodocși consideră această perspectivă decât ca fiind una sadică și care duce la o îndreptățire egocentrică. Însă dacă nu recunoaștem caracterul legal al economiei mozaice, implicând vărsarea de sânge pentru iertarea păcatelor și anticiparea în profeți a unui rob care va purta vina păcătoșilor, Vechiul Testament își pierde miza, iar Noul Testament își pierde revendicarea împlinirii tuturor tipurilor și umbrelor.

Justificarea

Teologii ortodocși se distanțează adesea de orice discuție legată de justificare socotind că este o dezbatere apuseană, chiar dacă este vorba de disputa care a stat la baza controversei dintre Domnul Isus și farisei, a controversei dintre apostolul Pavel și galateni, și a autorului cărții Evrei cu iudaizatorii. Ortodoxia are o deosebită apreciere a posibilităților liberului arbitru, ceea ce o împiedică să recunoască esența evangheliei.

Teologia protestantă insistă asupra faptului că neprihănirea cerută de dreptatea lui Dumnezeu se găsește numai în Hristos. Ea trebuie atribuită sau creditată, termeni care își au originea la apostolul Pavel și nu la protestanți. Pavel ne spune că o persoană nu este îndreptățită atunci când încetează să trăiască o viață păcătoasă, ci câtă vreme încă este păcătoasă și că Dumnezeu ne atribuie îndreptățirea fără fapte, ci prin credință (Romani 4:5,6).

Sfințirea

Ortodoxia reflectă un consens semipelagian, susținând că omul nu poate fi îndumnezeit prin propria lui activitate sau „energie”, ci prin „energia” divină, dar față de care activitatea sa umană este ascultătoare; între cele două există o „sinergie” care constituie baza relației dintre cele două energii în Hristos.

Învățătura reformată clasică a susținut întotdeauna sfințirea – procesul de conformare întru asemănarea cu Hristos, dar s-a opus oricărei tendințe de a confunda îndreptățirea cu sfințirea, sfințirea fiind scopul îndreptățiri și nu baza acesteia.

Universalismul

Concepția în două acte despre vocația omenirii (creația și desăvârșirea) se leagă în mod natural de o soteriologie care se concentrează asupra țelului unirii cu Dumnezeu și care vede mântuirea ca pe un proces, nu ca pe o stare. Theosis(îndumnezeirea) nu este o problemă individuală, ea implică întreaga Biserică și, de fapt, întregul univers. Nimeni nu aspiră de unul singur să devină părtaș la natura divină; oamenii urmăresc transformarea ca o comunitate a sfinților.

Ortodoxia răsăriteană consideră că mântuirea universală este posibilă, deoarece liberul arbitru al omului moștenește în mod intrinsec bunătatea și este bun prin natura sa – o trăsătură principală a sufletului rațional care este, la rândul său, plenitudinea oricărui bine, din moment ce este făcut după chipul lui Dumnezeu. În ciuda pasajelor dificile cu privire la finalitatea și severitatea judecății de pe urmă și a lipsei oricărui mandat scriptural cu privire la purgatoriu, încrederea ortodocșilor în puterea morală a oamenilor reduce orizontul la tema transformării cosmice.

Teologia ortodoxă pune un puternic accent pe dimensiunea cosmică a mântuirii, pe Hristos care recapitulează întregul univers, accent care lipsește de multe ori la evanghelici. Slăbiciunea conceptului ortodox de mântuire stă în faptul că individul este pierdut. În Biserica Ortodoxă se poate parafraza întrebarea temnicerului (Fapte 16:30): „Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?” cu: „Ce trebuie să facă biserica pentru ca eu să fiu mântuit?”.

Ortodoxia populară

Distorsiunile privitoare la concepția despre sfinți, icoane și Biserică din cadrul ortodoxiei populare constituie în mod cert o provocare pentru creștinătatea răsăriteană.

Biserica Ortodoxă ar trebui să fie preocupată mai mult de starea spirituală a oamenilor din Rusia, Grecia, România și din alte părți decât de simpla menținere a supremației sale asupra altor confesiuni din aceste regiuni. Poate că ar trebui să fie mai puțin triumfalistă și mai dornică să aprecieze contribuțiile pe care alte confesiuni creștine le pot avea la viața spirituală a oamenilor din țările ortodoxe. Mai presus de orice, ortodoxia trebuie să se dedice răspândirii învățăturii despre comuniunea dintre Dumnezeu și omenire, care se află în miezul gândirii ei.

 Naționalismul și intoleranța

Bisericile ortodoxe răsăritene susțin că a fi român (rus, bulgar, grec etc.) înseamnă a fi ortodox. Naționalismul religios constituie o distorsiune serioasă a credinței și vieții ortodoxe. Asemenea perspectivei populare asupra sfinților, icoanelor și a Bisericii, naționalismul religios distrage atenția oamenilor de la Hristos.

Iată ce relatează George Hancock-Ștefan cu privire la opinia ortodocșilor despre evanghelici: „În timpul anilor 1980, am avut o conversație cu un doctorand (care astăzi face parte din ierarhia superioară ortodoxă) cu privire la mântuirea lui Nicolae Ceaușescu, nemilosul dictator român. El m-a asigurat că Ceaușescu a fost mântuit, deoarece fusese botezat când a fost copil. Ceaușescu a fost un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe. Din moment ce colegul meu se afla în această pasă teologică, l-am întrebat dacă crede că eu, ca evanghelic, fac parte dintre cei răscumpărați. Spre descurajarea mea, mi-a spus că nu este sigur!”

Alte studii pe această temă puteți găsi aici.

http://www.monergism.ro/index.php/2011/09/ortodoxie-si-protestantism-puncte-divergente/

Este legitima discriminarea si persecutarea protestantilor pe motiv ca nu au vechime istorica?


Întrebarea care dă titlul acestui articol este în opinia noastră una legitimă, care se naște în urma comentariului primit de la George Enache, la articolul ONU: Monopol ortodox în religia Republicii Moldova.

Măcar prioritate are tot o religie crestina …si nu altceva. Dati slava lui Dumnezeu pentru asta, ca altfel poate ingaduie ceva mai rau si stiti la ce ma refer.

2. Ar fi chiar culmea ca sa nu fie ortodoxia religia cu prioritate în Moldova, doar cine a aparat tara asta? Toti domnitorii cu ostile lor care si-au varsat sangele pentru tara asta, pentru credinta lor ortodoxa, si acum veniti voi protestantii sa va cereti partea, voi care nu ati facut nimic pentru ea. Eu sunt din Romania, dar daca ar fi sa piara ortodoxia vreodata, în Moldova va fi ultimul loc unde ar pieri. Insa nu o sa piara, pentru ca ea este biserica lui Hristos pe care nici portile iadului nu o vor birui, precum zice în Scriptura. Ea a fost, este si va fi, in schimb toate miile astea de religii pe care voi le-ai inventat dezvoltat si dus mai departe prin alte ramificatii nu au fost ci au apărut, si nu au continuitatea de care se zice în Biblie ca nu vor pierii. (?)  Doar o religie poate sa duca sprea adevărata cale, si aici vorbim ori de ortodoxie, ori de catolicism, doar aceastea au avut continuitate de cand a venit Hristos si pana acum. Restul au apărut în mintea unor oameni care nu au avut nici o treaba cu Dumnezeu, ci doar s-au revoltat pentru anumite probleme si dintr-o data s-au trezit cu un numar mare de adepți.
Studiati istoria ca stiu ca nu va place, pentru ca nu va avantajeaza pe voi deloc, pentru ca nu aveti istorie si nu sunteti in istorie. Aveti istorie de două trei sute de ani, pe cand ortodoxia are de 2000 de ani.

După cum se observă, mesajul acreditează ideea că persecuția protestanților de către ortodocși este ceva normal și că ei ar trebui să accepte acest lucru, dat fiind faptul că nu au vechime istorică. Pe de altă parte a afirma că protestantismul nu are istorie deoarece a apărut în istorie acum cinci sute de ani; este un fapt neadevărat și neștiințific. În ceea ce privește originea ortodoxiei, pe ce bază putem afirmă că ea este de origine divină? Putem afirma cu certitudine ca la rândul ei ortodoxia a apărut ca urmare a unei decizii omenești, motiv care nu justifică absolut deloc acțiunile pe care aceasta le-a inițiat împotriva altor biserici creștine. Dacă tot vorbim de vechime amintim aici afirmația Mântuitorului: „Cei din urmă vor fi cei dintâi” care demonstrează faptul că Împărăția Cerurilor se ia cu năvală și că nu vechimea contează ci faptele dovedite de smerenia inimii.

În ceea ce privește faptele pe care raportorul ONU le aduce în discuție, în urma lecturării articolului se constată faptul că acesta nu aduce în discuție vechimea Bisericii Ortodoxe, ci discriminările la care aceasta supune celelalte culte.

În Moldova s-a constatat monopolul bisericii ortodoxe în detrimentul celorlalte culte religioase.

Bielefeldt recunoaște libertatea religioasă din Moldova și faptul că este un stat laic, dar atrage atenția asupra unei concepții ce poate duce la situații periculoase – aceea că „doar o singură tradiție religioasă trebuie să servească drept element constitutiv sau stâlp al societății.”

Oficialul ONU a dat exemple în care credincioșii baptiști nu au putut fi îngropați în cimitirele comunitare ortodoxe, sau în care simboluri sau așezăminte ale altor religii au fost profanate.

Suntem în secolul XXI și vorbim de libertate religioasă. În ceea ce privește vechimea, după cum se știe,  și protestanții au o genealogie care merge până în vremea Domnului Isus, nu numai ortodocșii. Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere problema nu constă în vechime ci în valori, și schimbările pe care le-au promovat ortodoxia, catolicismul și protestantismul, valori care au modelat diferit spațiul occidental de cel răsăritean. Există o serie de discuții și studii referitoare la rolul ortodoxiei în viața Țărilor Române, care reliefează faptul că noi nu suntem ortodocși de 2000 de ani, precum și faptul că alegerea religiei s-a datorat unor considerente politice. Dacă Vaticanul ar fi oferit domnitorilor români recunoașterea statutului pe care ei îl doreau împreună cu privilegiile care ar fi decurs din acest fapt, domnitorii români ar fi îmbrățișat religia catolică. Alegerea și menținerea ortodoxiei s-a datorat, dincolo de considerentele personale, considerentelor politice. În ceea ce privește protestantismul, acesta a fost perceput ca pe ceva străin datorită originii occidentale, dar și a faptului că era religia îmbrățișată de către unguri, sași, secui. Atunci când se amintește de rolul domnitorilor români în apărarea ortodoxiei, George Enache, are în vedere cu precădere pericolul otoman, însă consider că și acest aspect trebuie nuanțat. Spun acest lucru deoarece în facultate m-am ocupat la un moment dat de un aspect similar, anume de ce nu ne-au transformat otomanii în pașalâc. Ca urmare a studierii mai multor surse am ajuns la concluzia că acest lucru s-a datorat unei conjuncturi internaționale, situației interne din Imperiul Otoman, precum și a intereselor strategice ale Imperiului care aveau mai multe avantaje din exploatarea teritoriului nostru prin intermediul unor obligații în natură sau bani, decât prin ocuparea teritoriului și impunerea statutului de pașalâc(după cum istoricii au demonstrat, Bulgaria, deși a fost integrată în Imperiul Otoman, a avut un  regim economic -de exploatare- mai blând decât noi.) Prin aceasta am vrut doar să aduc în discuție mitul independenței. Nu am studiat evoluția culturală și religioasă a Bulgariei în timpul ocupației otomane, însă consider că dincolo de dezavantajele de ordin economic, au existat indubitabil și avantaje ale statutului de „independență controlată” a Țărilor Române pe parcursul Evului Mediu.

Un alt aspect care merită adus în discuție este rolul protestantismului în viața culturală a românilor. Iată că deși nu „au istorie”, protestanții au făcut istorie. Când mă refer la rolul cultural am în vedere celebrarea slujbelor religioase și traducerea Bibliei și a celorlalte cărți de cult în limbile naționale, respectiv limba română.

Un aspect foarte important în acest context este acela al reciprocității. Astfel, în Occident, Biserica Ortodoxă se bucură de libertate religioasă, de recunoaștere, aspecte care includ și libertatea prozelitismului. A face prozelitism în Occident pe teritoriul protestant(vezi spre exemplu America) este ceva normal pentru ortodoxie, însă nu este de acord să acorde aceeași libertate religioasă și protestantismului în spațiul răsăritean, acolo unde este religie majoritară.

Pentru completarea informațiilor prezentate în cadrul acestui articol, precum și pentru a înțelege evoluția din punct de vedere religios a românilor, recomand o serie de articole și cărți, referințe care pot fi completate și cu alte resurse identificate de către cititori.

Cele 6 ipostaze ale creștinului din România

De ce suntem ortodocşi?

Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi

De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara

Baptisti sunt protestanti sau neoprotestanti?

Cine sunt creştinii după Evanghelie?

John Stott, Esența creștinismului în 10 cuvinte

Dorin Dobrincu, Legea cultelor: text, subtext si context

Credinţa la români, în cifre

Intoleranţă religioasă reciprocă – lumea creştină vs. lumea musulmană

BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors

Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona

Cine sunt baptistii? Preambul al Statutului Cultului Creștin Baptist

Cum înțeleg baptiștii notiunea de traditie

Marius Cruceru despre elementele distinctive și definitorii ale Bisericii baptiste

Biserica Creștin Baptistă ”apără Omul și demnitatea umană”

Despre credinţă

Cărți

George Hancocock-Ștefan, Impactul Reformei asupra Românilor între 1517-1645

Paul Negruț, Biserica și Statul

Giovani Filoramo (coord.), Istoria religiilor

Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine

Daniel Barbu, „Etica ortodoxă și „spiritul” românesc„, în Daniel Barbu (coord. ), Firea românilor

Iosif Țon, Credința adevărată

William R. Estep, Istoria anabaptiștilor

Max Weber, Etica protestantă și spiritul capitalist

Dogmele unitarianismului, o religie născută la Cluj


Recunoscut oficial prin edictul Dietei de la Turda, Cultul Unitarian a fost înfiinţat în capitala Ardealului, în urmă cu aproximativ cinci secole.

Înfiinţat ca o variantă radicală a protestantismului, de David Francisc, Unitarianismul a fost recunocut oficial ca religie în anul 1568. Fiind o ramură a protestantismului, acesta se ghidează pe principiile „toleranţă şi liberă gândire“.

Credincioşii unitarieni nu cred în păcatul originar conform căruia Adam şi Eva nu au respectat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca fructele Pomului Cunoaşterii, îl consideră pe Iisus Hristos drept „omul perfect“ şi fiu al lui Dumnezeu în egală măsură ca oricare alt muritor. Mai mult, credincioşii unitarieni consideră că Iisus nu a înviat trupeşte ci doar spiritual, şi reprezintă un model de urmat pentru toţi oamenii.

http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Unitarianismul-religie_nascuta_la_Cluj_0_287971423.html

Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona


Puritani

Puritani (sursa, AICI)

Origini baptiste

Puritanismul englez

Mentionind anabaptismul pacifist ca prima sursa a baptistilor, trebuie sa adaugam ca puritanismul englez constitue cea de a doua sursa. Acesta a aparut la sfirsitul secolului al XVI-lea si contesta sinteza pe care Biserica Anglicana o facuse intre Catolicism si Protestantism. Puritanii considerau ca Biserica Anglicana nu a dus pina la capat Reforma si ei doreau purificarea bisericii de rezidurile catolice. In teologia lor, puritanii l-au urmat pe Calvin, care la rindul lui promova o separare totala de Biserica Catholica. Existau si printre puritani oameni care nu considerau necesara separarea dintre biserica si stat, dar existau si din aceia care considerau ca separarea dintre stat si biserica este de importanta majora si ca biserica ar trebui sa fie condusa de episcopi si nu de regina Angliei. Aceia dintre puritani care nu au aceptat sinteza dintre biserica si stat, numiti separatisti, s-au separat de Biserica Anglicana si au fondat comunitati autonome.

John Smith, fost profesor la Universitatea Cambridge si preot anglican, a imbratisat cauza separatista si a format o noua biserica, ce nu recunostea autoritatea Bisericii Anglicane. Atitudinea si actiunea lui a dus la persecutii si in anul 1608 el se refugiaza in Olanda, impreuna cu o parte dintre membrii comunitatii pe care o formase. Acolo intilneste un grup de anabaptisti, care botezau adultii pe baza marturisiri credintei lor. El face o sinteza intre anabaptisti si puritani si formeaza o noua biserica. Aceasta noua biserica este o comunitatea de credinciosi marturisitori. Pentru el, acolo unde sunt doi sau trei credinciosi regenerati prin puterea Dunului Sfint, care sunt uniti pentru a marturisi credinta lor in Isus Cristos prin rugaciune, cintare si celebrarea botezului si a Cinei Domnului, ca si prin practicare darurilor spirituale, acolo este o biserica crestina. Asa cum am mentionat deja, apartenenta la biserica depindea de marturisirea personala a credintei in Isus Cristos in apa botezului. Iata deci cele doua surse din care isi trag radacinile baptistii.

read more …

Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?


Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.

Otniel Vereș 

Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.

Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)

http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=557:protestani-sau-neoprotestani-thats-the-question&catid=155:cuvintele-au-suflet&Itemid=2 (30.01.2011)

%d blogeri au apreciat: