Maxima zilei – 1 mai 2013
John Wesley (nndb.com)
În fiecare zi, oricât de ocupat ai fi cu lucrurile pământești, fă o pauză în care să-ți desprinzi mintea de ele și să-ți pui în rânduială socotelile dintre Dumnezeu și sufletul tău.
Partajează asta:
Cutremur de pământ sau vizită divină
„Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte ! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: „Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul.”
Evrei 12:25,26
“Nu există nici o vizită divină, care ar putea avea o influentă atât de generală asupra păcătoşilor ca un cutremur de pământ.”
John Wesley
Memento mori ! Seminariştii Rusu Ioan şi Morocoş Nicolae ( decedaţi la 4 martie 1977)
| A |
stăzi se împlinesc 35 de ani de la cel mai puternic cutremur provocat in Romania. Patru Martie 1977, ora 21:22. Vineri seara. Se lăsase întunericul. Un vuiet puternic, ca vuietul unor ape mari a uimit omenirea care se pregătea încet, încet de culcare. Deodată totul în jur a început să se clatine. Casele, blocurile, copacii, şi chiar pământul se încovoia ca o spinare de animal sălbatic care încerca parcă să scape de povara de pe el scuturându-se în stânga, în dreapta, înainte, înapoi, şi chiar în spirală, ridicându-se şi apoi cu violenţă lăsându-se în jos. Era cutremur de pământ. Nu mai trecusem prin aşa ceva niciodată. Am aflat mai târziu faptul că seismul măsura 7,2 grade pe scara Richter, iar in Bucureşti a provocat cele mai mari pagube. În urma cutremurului şi-au pierdut viaţa 1.578 de persoane, alte 11.300 fiind rănite. Cei ce au trăit împreună cu mine acest „cutremurător” eveniment nu vor uita niciodată prin ce momente am trecut și mai ales faptul că Dumnezeu în bunătatea Lui a îngăduit să mai rămânem în viaţă pe acest pământ. Eram în anul 3 la Seminarul Teologic Baptist din Bucureşti. În acest cutremur de pământ şi-au găsit sfârşitul vieţii pământeşti şi cei doi colegi ai mei de Seminar, Rusu Ioan şi Morocoş Nicolae. Eram toţi trei prieteni, fusesem o perioadă colegi de cameră în Seminar, iar cu Nicu Morocoş eram chiar şi coleg de bancă. Ei s-au dus, noi am rămas. De multe ori m-am gândit la cuvântul care zice : „Dar te-am lăsat să rămâi în picioare, ca să vezi puterea Mea, şi Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”(Exodul 9:16) Atunci totul a fost pe neaşteptate. Am fost uluiţi de puterea Domnului. Biblia spune că tot aşa va fi şi la sfârşitul vremurilor. „Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul.” Aceasta este vestea care cu siguranţă va surprinde pe mulţi. Să ascultăm deci acum de glasul Domnului care ne vorbeşte din ceruri şi care are toată puterea în cer şi pe pământ. Dacă vom face aşa vom fi în siguranţă în mâna Celui Atotputernic, Mântuitorul nostru, Domnul Isus Christos. Aşa să ne ajute Dumnezeu pe toţi !
pastor, Elisei Pecheanu
Partajează asta:
Maxima zilei – 1 martie 2012
Partajează asta:
John Wesley (1954)
Partajează asta:
John Wesley (1954)
John Wesley ( 28 June [O.S. 17 June] 1703 – 2 March 1791) was a Church of England cleric and Christian theologian. Wesley is largely credited, along with his brother Charles Wesley, as founding the Methodist movement which began when he took to open-air preaching in a similar manner to George Whitefield. In contrast to George Whitefield’s Calvinism, Wesley embraced the Arminian doctrines that were dominant in the 18th-century Church of England. Methodism in both forms was a highly successful evangelical movement in the United Kingdom, which encouraged people to experience Jesus Christ personally.
Wesley’s writing and preachings provided the seeds for both the modern Methodist movement and the Holiness movement, which encompass numerous denominations across the world. In addition, he refined Arminianism with a strong evangelical emphasis on the Reformed doctrine of justification by faith.
Sorce: Wikipedia.org
O biografie a lui John Wesley găsiți și pe site-ul bbc.co.uk
Director: Norman Walker.
Starring: Leonard Sachs (John Wesley), Gerard Lohan (Wesley as a Child), Neil Heayes (Wesley as a Student), Keith Pyott (Rev. Samuel Weslwy), Curigwen Lewis (Susannah Wesley), John Witty (Peter Bohler), Derek Aylward (Charles Wesley), Patrick Barton (George Whitefield), John Slater (Condemned Man), Philip Leaver (Beau Nash).
John Wesley (28 June 1703 – 2 March 1791), founder of Methodism
Sursa filmului Pro(-)scris
Partajează asta:
Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?
Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.
Otniel Vereș
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)
Partajează asta:
Un misionar vorbeşte despre evanghelizarea secretă din China
„Chinezii neagă creştinismul fiindcă au fost educaţi să creadă într-o evoluţie naturală, fără Dumnezeu. În mintea lor sunt siguri că Dumnezeu nu există. Ei cred în ei înşişi şi în bani.” Aşa se văd chinezii și China prin ochii unui misionar creştin.
„Merg din casă în casă,” povesteşte pentru Christian Telegraph misionarul, al cărui nume nu a fost dezvăluit pentru a-l proteja. „E foarte, foarte periculos. Oamenii pe care i-am vizitat până acum nu au spus nimic despre mine guvernului,” explică misionarul, dar adaugă că nu știe niciodată dacă oamenii cu care vorbeşte îl vor reclama sau nu.
Mediul religios chinez este marcat de trecutul politic al ţării. „Mulţi oameni încă au încredere în Mao Zedong… Am vizitat diverse case în care oamenii se închină în faţa fotografiei lui.” În ciuda acestei realităţi şi a faptului că cei mai mulţi chinezi au fost educaţi să „creadă în ei înşişi, să nege existenţa vreunui Dumnezeu sau a vreunui lucru supranatural… tinerii sunt foarte deschişi”, povesteşte misionarul.
Religiozitatea chinezilor e prezentă în statistici. Primul sondaj de mari proporţii referitor la credinţele religioase ale chinezilor, efectuat în 2006, a relevat că 31,4% din populaţie se declară religioasă. Raportând eşantionul de 4.500 de subiecţi la numărul total al chinezilor, se ajunge la un număr de peste 300 de milioane de credincioşi, de trei ori mai mult decât estimările oficiale anterioare ale Chinei ateiste.
După prăbuşirea regimului lui Mao, atmosfera politică s-a relaxat, iar oamenii s-au îndreptat spre religie, pentru a găsi alinare, explica în luna iulie pentru NPR, Liu Zhongyiu, profesorul de la Universitatea Normală din China de Est (Shanghai) care a coordonat aplicarea sondajului.
Răspândirea creștinismului în rândul populației chineze reprezintă o „creștere unică și explozivă”, aprecia într-un interviu acordat portalului Christian Today, în luna august, Mathews George Chunakara, directorul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Mărturie Publică al Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC). Chunakara comentează că „nu doar clasele defavorizate îmbrățișează creștinismul, ci și cei bogați și cei educați, de asemenea,” oferind exemplele Beijingului și Shanghaiului ca dovadă a acestui fapt.
Potrivit aceleiaşi surse, dacă în 1970, numărul creștinilor din China se apropia de 13 milioane, estimările prezente ajung până la 130 de milioane de persoane.
În prezent, în China există două tipuri de biserică: cele recunoscute de stat şi cele subterane. ”Creştinii din bisericile subterane spun despre comunităţile de credincioşi din bisericile înregistrate că se încred mai degrabă în guvern, nu în Dumnezeu”. De aceea, unii dintre creştinii din bisericile subterane nu discută cu cei din bisericile recunoscute de stat pentru că nu au încredere în ei, a mai dezvăluit misionarul creștin.
Sunt însă și reprezentați creștini care văd o oportunitate în recunoaşterea bisericilor de către guvern. Chinezii care nu fac parte din aşa-numita biserică subterană, ci care s-au înregistrat oficial ca membrii ai bisericii, „au libertatea de a se închina, atâta timp cât fac lucrul acesta în biserică. Este o oportunitate extraordinară. Dacă acţionăm legal şi în limitele legii, putem lucra prin biserica înregistrată legal, care este foarte dispusă să răspândească Evanghelia în acest timp”, a declarat la începutul lunii septembrie, pentru Christian Telegraph, Jonathon Brooks, directorul organizaţiei misionare „Vocea Chinei şi a Asiei”.
Articol preluat de pe site-ul semneletimpului.ro (6 octombrie 2010)
Partajează asta:
China ateistă dă primul sondaj oficial referitor la creştini
Creștinii din China numără peste 23 de milioane, conform rezultatelor date publicității de primul sondaj oficial al statului comunist pe probleme de credință. La nivelul întregii țări, creștinismul acoperă doar 1,8% din totalul populației însă, dintr-o altă perspectivă, creștinii reprezintă 73% din populația religioasă a Chinei.
Cifrele au fost date publicității în Cartea Albastră a Religiilor din China, o compilație realizată de Academia Chineză de Științe Sociale. Instituția activează sub controlul Guvernului chinez, conform publicației China Daily.
Sondajul a vizat peste 60.000 de persoane care au răspuns chestionarului în peste 300 de regiuni ale Chinei. Conform datelor, se pare că biserica creștină atrage în general oameni cu statut social scăzut, inclusiv săraci, femei și bătrâni. Jumătate dintre creștini au o educație primară, iar numai 2,6% au mers la facultate sau au absolvit studii universitare. În ultimii ani, se observă și o schimbare demografică, cercetătorii menționând că mai mulți tineri, intelectuali și oameni cu pregătire s-au alăturat bisericii.
Academia a atribuit creșterea numărului de creștini reformelor sociale din ultimele trei decenii. În special, ultimele decade au adus un plus de membri în condițiile în care 73% dintre creștini s-au adăugat bisericii după 1993, în timp ce doar 18% au făcut-o între 1982-1992. Aceste statistici arată clar că perioada de reformă și deschidere de 30 de ani a fost un timp de dezvoltare rapidă atât pentru societatea chineză, cât și pentru biserica chineză”, afirmă Fu Xianwei, conducătorul organismului oficial care asigură alinierea bisericii la interesele statului.
Cercetătorii au menționat faptul că, în ciuda creșterii bisericii, comunitatea creștină reprezentată în 55.000 de biserici este încă marginalizată în societate. Cifrele neoficiale ale creștinilor în China arată însă diferit, totalul membrilor fiind undeva între 40 și 130 de milioane. În cadrul sondajului, doar 67% dintre creștini au afirmat că au fost botezați.
„Biserica din China cunoaște o creștere spectaculoasă, nemaiîntâlnită”, afirmă Mathews G. Chunakara, directorul pentru Afaceri Internaționale și Mărturie Publică din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor.
„Nu e vorba doar de săracii pe care îi vedeți în biserici. Chiar și bogații și oamenii educați îmbrățișează creștinismul. Dovadă sunt Beijing și Shanghai. În timp ce creștinismul moare în Apus, Dumnezeu aduce o renaștere spirituală în țările lumii a treia, în India sau China”, a afirmat Chunakara într-un interviu acordat publicației indiene Christian Today.
Cu privire la China și dezghețul relațiilor între stat și biserică, Chunakra observă că, „întrucât economia chineză are cea mai mare rată de creștere, ei [guvernanții] realizează importanța unei societăți armonioase. Pentru a promova o astfel de societate, ei atribuie religiei un anumit rol.”
Dr. Zhao Xiao a fost trimis de Guvernul chinez cu ani în urmă pentru a face un studiu cu privire la dezvoltarea economiilor din Apus. Cu opt ani în urmă, economistul chinez a scris articolul „Economiile de piață cu biserici și economiile de piață fără biserici.” Concluzia studiului a fost aceea că temelia morală a permis Americii dezvoltarea economică, ca atare, economia Chinei ar putea avea beneficii din răspândirea credinței creștine în interiorul granițelor sale.
În 2002, când a publicat articolul, Xiao era un membru al Partidului Comunist și ateu. „Dacă China primește mesajul crucii, atunci ea va fi o binecuvântare pentru întreaga lume”, a afirmat același Zhao Xiao, convertit acum la creștinism. Declarația a fost făcută în fața a mii de oameni, lideri creștini adunați la Global Leadership Summit, organizat de Willow Creek.
Primele eforturi creștine au fost făcute în secolul 16 de preotul iezuit Matteo Ricci. Protestantismul a intrat în China prin eforturile misionarului scoțian Robert Morrison, în secolul 19. În anul 1949, când Partidul Comunist a preluat conducerea țării, misionarii au fost obligați să părăsească țara.
Articol preluat de pe site-ul semneletimpului.ro (13 august 2010)
Istorie Evanghelica 