Arhive etichetă: Richard Wurmbrand

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă

De Marius Silvesan pe | 5 comentarii

Autor: Camelia Pop

Cardinalul Iuliu Hossu in inchisoare

 

Seara de Craciun la Gherla

Motive de bucurie se gasesc pretutindeni, chiar si in peisajul sumbru al penitenciarelor. In curtea inchisorii de la Gherla, un grup de detinuti scosi la plimbare a observat la intoarcere ca usa celularului era impodobita cu crengi de brad in cinstea „genialului” Stalin, a carui aniversare avusese loc in urma cu trei zile. Ion Cuza, nepotul lui A.C. Cuza, profitand de neatentia gardianului, a ascuns sub haina o ramura de vreo 25 cm. In camera a facut un trepied pentru crenguta de brad, pe care a impodobit-o cu bucati de carpa alba, in care a infipt chibrituri. Seara s-au adunat cu totii in fundul camerei, au asezat ramura in mijlocul patului, au aprins cateva chibrituri si, pentru cateva clipe, pomul de Craciun a stralucit. Din piepturile lor a rasunat incet colindul de Craciun: „O, brad frumos”. Au cantat impreuna, romani si germani, fiecare in limba lui. Unii dintre ei plangeau.

O bucata de paine, branza si zahar
Cu piese facute din paine, pastorul Richard Wurmbrand petrecea multe ore din zi jucand sah sau dansand, dupa porunca lui Dumnezeu: „Cand oamenii va vor uri, bucurati-va si saltati de bucurie”. Gardianul, uitandu-se prin vizor, a ramas uimit privindu-l pe pastor dansand. Cu inima usoara s-a indepartat o vreme, revenind apoi cu o bucata de paine, branza si zahar. O lumina nefireasca stralucea in intuneric. Alta data in timpul dansului pastorul avea viziuni, era chemat pe nume de ingerii care veneau incet spre patul sau.
Dupa trei ani de detentie, fiind foarte grav bolnav, a fost transferat la spitalul inchisorii Vacaresti, fosta manastire a Bucurestiului, transformata in puscarie. Dus intr-o celula cu un singur pat, nimeni nu avea voie sa-i vorbeasca, nici macar doctorul. Gardianul curios, intrebandu-l cine este, a primit urmatorul raspuns: „Sunt pastor si un copil al lui Dumnezeu”. Bucuros, gardianul pe nume Tachici s-a grabit sa-i spuna: „Slavit fie Domnul! Sunt un ostas al Domnului”. Pe cat a indraznit, l-a ajutat pe pastor. Riscul era mare, unii gardieni au fost condamnati la doisprezece ani de inchisoare pentru ca au dat un mar sau o tigara unui detinut.
In toate inchisorile au existat gardieni care, cu riscul de a fi arestati sau pedepsiti, au venit in ajutorul detinutilor, au facut gesturi de bunatate, redand speranta si increderea.
La Sighet, primii gardieni erau relativ buni, strigau si ei cand nu erau singuri, pentru ca se temeau unii de altii, dar in general erau blanzi si intelegatori. Multi fusesera cantori pe la sate, credeau in Dumnezeu si se rugau, intrau chiar in celula sa asculte cantece bisericesti. Unul a cerut rugaciuni preotilor din celula episcopului Hossu (vezi foto), ca sa-l ajute Domnul sa fie transferat la Aiud, altul postea vinerea si se ruga acoperindu-si capul cu perna ca sa nu fie vazut de ceilalti cum se roaga.
Parintele Matei Boila isi aminteste ca odata a avut parte de o masa imparateasca. Arestat in 1952 pentru activitate anticomunista desfasurata printre studenti, se afla in primavara anului 1960 in lagarul de la Salcia. Aici, impreuna cu alti doi detinuti, s-a bucurat de cea mai bogata masa din viata sa, datorita compasiunii unui om. In timp ce facea curatenie in popota militarilor, gradatul care-i pazea, riscand sa fie acuzat ca pactizeaza cu «dusmanii poporului», le-a aratat acestora trei cosuri cu resturi de paine si le-a spus: „Repede, sa nu va vada nimeni!”. In cateva minute cosurile de paine s-au topit si pentru o clipa totul parea sa straluceasca in jur.
Parintele Iovan, sosit de curand la Jilava, a fost dus de un sergent la baie pentru dezinsectie. Aici sergentul a cazut in genunchi si i-a zis parintelui: „Iarta-mi pacatele!” Preotul, povestind detinutilor intamplarea, le-a aratat ca adevarata baie a facut-o sergentul, care a devenit fericit, dupa ce a primit dezlegarea in numele lui Cristos.

Un gardian convertit de o furnica 
In penitenciarul din Jilava, parintele Tertulian Langa a asistat la convertirea unui gardian de catre o furnica. „Am intalnit gardieni convertiti in inchisoare, unul a fost convertit de o furnica. Eram la Jilava, ma scosese la lucru in curtea inchisorii si incercand sa scurm pamantul, am surprins o procesiune de furnici. Un musuroi se pusese in miscare si mergea spre o tinta. In tinerete am citit o carte ‘La vie e fourmi’ si am aflat cum se orienteaza furnicile pe pamant, pentru ca ele intalnesc in calea lor obstacole mai mari decat dimensiunea lor si totusi vad dincolo de ele. Din carte am aflat ca ele se orienteaza dupa stele pentru ca au un ochi compus din tubulete si asa cum noi privim ziua in amiaza mare intr-o fantana si vedem stelele pe cer, asa si furnicile pot sa vada stelele pe cer prin tubuletele existente in ochii lor. Stiind acest lucru si avand langa mine un om blajin care m-a lasat sa ma odihnesc, am luat o bucata de tabla si am tinut-o deasupra musuroiului de furnici.
– Ce faci, ma, acolo? zice el.
– Priviti si dumneavoastra! Furnicile au mers bine una dupa alta, acuma daca tin tabla asupra lor se ratacesc, o iau razna.
– Si ce-i cu asta, ma?
– E mare lucru ca furnicile vad si se orienteaza dupa stele.
– Si cine i-a facut ochiul asta furnicii?
– Poate ca tovarasul Stalin, poate ca tovarasul Lenin, sau poate ca tovarasul Marx, cineva i l-a facut.
– Ma, tu razi de mine.
– Nu rad. Cineva i l-a facut. Cine i-a facut o asemenea lentila incat sa vada stelele ziua pe cer?
– Ce ai zis, ma, ce ai zis?
– Stiti dumneavoastra, ca de n-ati sti nu m-ati intreba.
Gardianul, sensibil, dupa doua zile si-a dat demisia, si-a depus uniforma si s-a lasat convertit de o furnica.”

Omenia unui gardian
Dreptul de a sta cu fereastra deschisa timp de o ora l-au dobandit de putina vreme cei de la Jilava. Stand intinsi pe pat si bucurandu-se de aerul proaspat, au tresarit cand au auzit vocea gardianului-sef strigand: „Nu misca nimeni! Cesianu e aici?” Gardianul celularului l-a dus pe detinut in capatul coridorului unde-l astepta gardianul-sef. Acesta era un om cumsecade, care voia sa faca si el un bine in amintirea vremurilor cand muncise ca lucrator la vie in familia Cesianu. Cand se apropia gardianul, pentru a nu da de banuit, gardianul-sef se rastea la condamnat : „In celula voastra se face politica? Trebuie sa-mi spui, banditule”, dar odata ce gardianul se indeparta, il intreba in soapta: „Ce pot sa fac pentru dumneavoastra?”. Cu intreruperi, Cesianu reusi sa-i ceara sa afle vesti despre familia sa. La despartire, pe acelasi ton amenintator, i-a spus: „O sa te chem din nou peste cateva zile!”. Cand a revenit cu vesti bune, gardianul-sef i-a strecurat in buzunar un sapun. Cesianu s-a bucurat de acest mic gest, tinand cont de conditiile de igiena din inchisori.

*) Fragment din lucrarea „Preotia in spatiul concentrationar”

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica

*

Articole relaționate:

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

*

 

 

 

Publicat în: Catolici, Comunism, Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Religie | Etichetat: , , , , ,

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand

De Marius Silvesan pe | 2 comentarii

Autor: Camelia Pop

OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire* (I)

Primul locatar de la Rahova

Pastorul Richard Wurmbrand a fost arestat pe o stradă din Bucureşti la 29 februarie 1948 de către oamenii securităţii si transportat la o inchisoare nouă, Calea Rahovei. Era primul ei locatar. Aici a fost deposedat de tot ce avea, inclusiv de numele său. De acum se numea Vasile Georgescu.
După câteva zile, in celulă a sosit un nou locatar, o mare personalitate comunistă, Lucreţiu Pătrăşcanu, botezat cu numele Desagă. Cei doi au avut discuţii lungi şi interesante, până intr-o seară când Vasile Georgescu a plecat cu ochelarii pe ochi la primul său interogatoriu, cu anchetatorul Appel.
Intrevederea s-a desfăşurat in condiţii civilizate, chiar elegante. După ce i-a oferit pastorului un scaun şi o caramea, anchetatorul a făcut câteva remarci in legătură cu modul de a gândi al individului şi cum este el determinat de categoria socială din care face parte. Pastorul nu avea o origine „sănătoasă”, dar şi-a amintit că nici domnul Marx, nici Engels nu aveau. Apoi brusc a venit intrebarea: „Ce legături aveai cu domnul Teodorescu?”. Anchetatorul nu acorda o foarte mare atenţie răspunsurilor, fiind mai mult preocupat să testeze caracterul şi capacitatea de rezistenţă ale pastorului. In timpul unei discuţii aparent neutre despre profeţiile lui Isaia in legătură cu venirea lui Mesia, erau strecurate numele unor persoane care ajutasera la distribuirea, printre soldaţii sovietici, a ajutoarelor primite de la Consiliul Mondial al Bisericilor. Ancheta s-a incheiat brusc şi confuz pentru a deruta victima. „Am fost dus inapoi in celulă, ca să meditez la ce-ar putea să insemne toate astea.” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterană, Ed. Casa Scoalelor, Bucureşti, 1993)
La al doilea interogatoriu cu „omuleţul Vasiliu”, pastorul trebuia să spună ce ştia despre părintele Chiricuta. Scopul urmărit era să dezbine grupul preoţilor, protestanţii trebuiau să-şi spună părerea despre ortodocşi, catolicii despre adventişti şi astfel să stârnească rivalităţile intre confesiuni. Un alt punct al interogatoriului viza numele tuturor persoanelor pe care pastorul le cunoscuse.
Metodele folosite pentru derutarea celui anchetat erau din cele mai perfide. Unui deţinut i s-a spus: „Semnează cu o poreclă, aşa lucrăm noi aici”. După mai multe declaraţii semnate cu nume false, victimei i s-a cerut să-şi denunţe un prieten, sub ameninţarea că, dacă refuză, li se va spune tuturor că este informator şi că a dat declaraţii sub nume false.
Una dintre anchete a fost condusă de un locotenent tânăr, mai puţin violent, care i-a cerut să alcătuiască o listă cu numele celor cu care a comunicat prin morse, apoi să redea conţinutul discuţiilor şi să precizeze ce alte incălcări ale regulamentului a comis. Pastorul a inceput declaraţia enumerând faptele săvârşite: „Trecusem pasaje din Evanghelie prin ziduri. Adunasem nişte pilule cu gândul să mă sinucid. Făcusem un cuţit dintr-o bucată de tinichea, modelasem piese de şah din pâine şi cretă, comunicasem cu alţi deţinuţi, dar nu le cunoşteam numele. N-am vorbit niciodată impotriva comuniştilor. Eu sunt ucenic al lui Cristos, care m-a invăţat să-i iubim şi pe duşmanii noştri. Nu pot să dau nici o declaraţie referitor la ceea ce mi-au transmis alţii prin pereţi, pentru că vocaţia mea este să apăr nu să acuz”.
Locotenentul, citind declaraţia, a intrebat: „Domnule Wurmbrand, de ce ziceţi că mă iubiţi?” Răspunsul a fost simplu:„Când am devenit creştin, a fost ca şi cum aş fi renăscut, inzestrat cu o fire plină de iubire”. Au urmat două ore de discuţii despre creştinism şi marxism. Cuvintele inspirate ale pastorului au topit gheaţa şi au deschis calea spre convertire a tânărului locotenent. I-a amintit acestuia că Marx considera Creştinismul „religia ideală pentru regenerarea unor vieţi ruinate de păcat”. A urmat imediat replica: „Am fost crescut ateu şi n-o să fiu niciodată altceva”.Pastorul increzător i-a relatat o poveste despre un strămoş de-al său din secolul al XVII-lea. Un rabin, intâlnind un ateu, i s-a adresat cu următoarele cuvinte: „Te invidiez, dragă frate! Viaţa dumnitale spirituală este, probabil, mai tare decât a mea. Eu, când văd un om in necaz, spun adesea: Dumnezeu o să-l ajute şi trec mai departe. Dar dumneata nu crezi in Dumnezeu, aşa incât trebuie să-ţi asumi toate sarcinile lui Dumnezeu şi să-i ajuţi pe toţi”. Wurmbrand a adăugat: „Există două categorii de atei: cei care zic ‘Nu există Dumnezeu, aşa că pot face răul după bunul meu plac’ şi cei care spun: ‘Deoarece Dumnezeu nu există, eu trebuie să fac tot binele pe care l-ar face Dumnezeu, dacă ar exista’.”
Aceste cuvinte i-au mers locotenentului la inimă şi in două săptămâni, in haina lui kaki, cu insignele securităţii pe guler, s-a spovedit… şi deodată intunericul inchisorii nu a mai fost atât de dens. Oameni ca locotenentul Grecu se intâlneau rar, in general anchetatorii erau fiinţe josnice, brutale, pline de sarcasm, care işi manifestau puterea absolută asupra oamenilor.
Interogatoriul cu colonelul Dulgheru, coleg de puşcărie cu Gheorghiu-Dej, a fost despre un ins din Armata Roşie, care prin relaţii de contrabandă trecea biblii in Rusia. Pastorul, botezându-l pe soldatul respectiv, trebuia să fie foarte atent la ce spune. Pentru a-l determina să vorbească, colonelul a recurs la mijloace de hărţuire dintre cele mai sinistre: a dat dispoziţii să se scoată paturile din celulă, lăsând victima să doarmă cel mult o oră pe scaun. Gardianul se uita prin vizor din minut in minut, iar când omul zdrobit de oboseală adormea, era trezit cu o lovitură de picior. Complet epuizat fizic, a fost supus apoi torturilor de ordin psihologic. Pastorul, neştiind dacă este vis sau realitate, auzi o muzică dulce venind dinspre coridor. Treptat sunetul se modifică, distingându-se tot mai clar hohotul de plâns al unei femei, apoi ţipetele ei insoţite de cuvintele: „Vă rog nu mă mai bateţi!”. Plesnetul unui bici pe piele a devenit inspăimântător, iar pastorul crispat de oroare a recunoscut in ţipetele femeii pe soţia sa. Mai târziu a aflat că fusese vorba despre o bandă de magnetofon.
 Infricoşătoarea anchetă a continuat in cameră, unde Dulgheru a recurs la ameninţări de tipul: „Pot da ordin să te impuşte chiar in seara asta, ca pe un contrarevoluţionar ce eşti”. Complet liniştit, pastorul i-a replicat: „Puneţi-vă mâna aici, pe inima mea. Dacă bate repede, dovedind că sunt infricoşa,t puteţi să vă indoiţi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică. Dar dacă bate liniştit, ca şi când ar zice: ‘Merg la cel pe care-l iubesc’, atunci asta trebuie să vă dea de gândit. Există Dumnezeu şi o viaţă veşnică!”

 Tortura, aproape intotdeauna, făcea parte dintre ingredientele anchetei.

Maiorul Brânzaru arăta ca o gorilă şi se comporta ca un monstru. Inainte de război lucrase in casa unui politician unde fusese tratat ca un membru al familiei. Ajuns maior de securitate, nu l-a cruţat pe fiul fostului politician, inchis pentru complot impotriva statului, ci l-a torturat şi l-a ucis cu mâinile lui.
Procedeele torturii erau diverse in funcţie de caz. Deţinutul era pus să stea cu capul la perete şi cu mâinile ridicate un timp nesfârşit, până când se prăbuşea la pământ. Atunci primea o coajă de pâine, o gură de apă şi era obligat să se ridice. Urma apoi manejul, adică trebuia inconjurată celula intr-un ritm din ce in ce mai accelerat, până când victima cădea. In acelaşi ritm se relua inconjurarea celulei in direcţia opusă.
In timp ce stătea cu mâinile ridicate, cu faţa la zid, Wurmbrand işi aminteşte acel pasaj din Biblie in care zidul se interpune intre om şi Dumnezeu: „Faptele rele ale lui Israel au pus un zid intre El şi popor”. Când durerea era nespus de mare, un nou verset ii liniştea mintea şi inima: „Cu Domnul meu voi sări peste zid”. Greşelile creştinilor au construit zidul comunismului, dar el oricând poate fi dărâmat. „Aşa cum zidurile Ierihonului au căzut la pământ, tot aşa cu voia lui Dumnezeu, trebuie să cadă şi zidul din faţa mea.”
„Nu mai ştiu câte zile şi câte nopţi cu rare şi scurte intreruperi am petrecut in manej” afirma eroicul pastor. „Mai repede, Opreşte-te!, Intoarce-te!, Mergi!” erau cuvinte care ritmau dureros alergarea in cerc. Prăbuşit la pământ se ridica cu greutate in timp ce gardianul cu o măciucă il lovea peste cot şi răcnea: „Ridică-te!, Mişcă! Ăsta e manejul!” Invârtindu-se mereu in cerc şi pierzând noţiunea timpului şi spaţiului, pastorul auzea cum prindeau viaţă inlăuntrul său cuvintele mântuitoare: „Voi păşi cu mai multă graţie ca intr-un dans al iubirii divine pentru Isus”.
 *) Fragment din lucrarea Preoția în spaţiul concentrațional
*
Articole relaționate
Publicat în: Comunism, Creștinism, Evanghelici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Persecuţie, Politică, Protestanţi, Religie | Etichetat: , , ,

Prisoners of the Light

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Their testimony put them in prison.

Their faith changed a nation.

*

*

Publicat în: Comunism, Creștinism, Evanghelici, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Istorie, Libertate religioasă, Oastea Domnului, Ortodocși, Persecuţie, Protestanţi, Religie, Rezistență, Securitatea, Video | Etichetat: , , , , , , ,

Maxima zilei – 14 martie 2012

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Credința ta se poate asemăna cu o hartă a ţării făgăduinţelor lui Dumnezeu.

Dar nu te mulţumi cu harta.

Vizitează ţara! Aceasta se face prin rugăciune.

Vei vedea astfel ce înseamnă prietenia cu Dumnezeu, vei cunoaşte mângâierile Lui in clipe grele.

Richard Wurmbrand

Publicat în: Maxima zilei, Maxime și cugetări, Maxime şi cugetări creştine | Etichetat:

Maxima zilei – 31 ianuarie 2012

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Nu tristeţea, ci bucuria onorează pe Dumnezeu în viaţa celor credincioşi.

Richard Wurmbrand

Publicat în: Maxima zilei, Maxime și cugetări, Maxime şi cugetări creştine | Etichetat:

Maxima zilei – 27 ianuarie 2012

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Fericirea omului constă în a fi un caracter asemănător lui Dumnezeu

Richard Wurmbrand

Publicat în: Maxima zilei, Maxime și cugetări, Maxime şi cugetări creştine | Etichetat:

Maxima zilei – 13 ianuarie 2012

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Geniul se poate forma in linistea unei biblioteci, dar taria de caracter este de multe ori rezultatul unei vieti traite pe nicovala suferintei.

Richard Wurmbrand

Publicat în: Maxima zilei, Maxime și cugetări, Maxime şi cugetări creştine | Etichetat:

Maxima zilei – 3 ianuarie 2012

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Te poţi ridica la înălţimile cunoaşterii numai coborând întâi în valea închinării.

Richard Wurmbrand

Publicat în: Maxima zilei, Maxime și cugetări, Maxime şi cugetări creştine | Etichetat:

Richard Wurmbrand despre comunism și religie

De Marius Silvesan pe | Lasă un comentariu

Comunismul este suflarea morții asupra religiei

Richard Wurmbrand

Publicat în: Comunism, Vorbe care contează | Etichetat:

Apostolii închisorilor

De Marius Silvesan pe | 1 comentariu

Cultele creştine au importanţi mărturisitori ai credinţei, care au plătit din greu fidelitatea lor faţă de Hristos.

Una dintre cele mai frecvente opinii din societatea de azi este aceea că românii au acceptat mult mai pasiv comunismul decât alţi europeni. Într-un soi de „fascism corect politic”, mulţi dintre cei care susţin aceste opinii încearcă să acrediteze faptul că ar exista o „genă a laşităţii” în români. Însă teoria are baze mai mult decât şubrede, pentru că în România a existat una dintre cele mai puternice rezistenţe armate împotriva comunismului.

Unul dintre cele mai impresionante feluri de a rezista împotriva comunismului a fost reprezentat de mărturia creştină. Există mărturisitori care provin din toate cultele creştine. Din păcate, tot mai mulţi dintre ei trec la cele eterne şi, o dată cu ei, dispar multe modele pentru contemporani. Ultimul din această serie de părinţi ai închisorilor este arhimandritul Arsenie Papacioc. El era considerat drept unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Bisericii Ortodoxe Române.

Arsenie Papacioc

„Nu există păcat mic”

Arsenie Papacioc a fost o personalitate exemplară. El a pătimit din plin pentru convingerile sale politice, iar în închisoare şi-a întărit credinţa creştină, apoi a devenit un apostol modern pentru miile de credincioşi pe care i-a spovedit şi i-a îndrumat. Viaţa arhimandritului Arsenie Papacioc a cunoscut o turnură de o duritate extremă în anul 1941. Tânărul Anghel (numele de mirean) Papacioc a fost aruncat în închisoare de către autorităţile româneşti, în timpul guvernării generalului, apoi mareşalului Ion Antonescu. Vina lui Anghel Papacioc era una politică era adept al Mişcării Legionare, care promova o ideologie fascistă. Unii dintre adepţii acestei mişcări, apropiate de nazismul german, s-au făcut vinovaţi de crime oribile, precum asasinarea unui număr însemnat de evrei ori a unor personalităţi antilegionare, precum Nicolae Iorga.

Ajunsă la putere în momentul destrămării României Mari, Mişcarea Legionară a încercat să îl înlăture de la putere pe generalul Ion Antonescu. Însă bătălia a fost câştigată de Ion Antonescu, iar mii de fascişti români au ajuns în închisori. Printre ei, Anghel Papacioc. În închisoare, tânărul legionar a avut ocazia să îşi aprofundeze ataşamentul faţă de creştinism. În anul 1946, ca urmare a unui pact între exponenții totalitarismului, adică liderii comunişti şi cei legionari, cei mai mulţi dintre adepţii Mişcării Legionare au fost eliberaţi din închisori. (Multi legionari au fost co-optati in partidul comunist, unii ajungind sa aiba chiar functii importante. Un exemplul clasic este cel al lui Vasile Vilcu, fost legionar si ulterior membru al PCR avind functia de secretar general al Judetului Constanta in anii ’60 si ’70. Un alt exemplu este cel al lui Stefan Voitec. – vezi comentariul  13). Anghel Papacioc a decis să renunţe la politică şi să se călugărească, sub numele de Arsenie. El a intrat în comunitatea monahală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În perioada 1949- 1950, Arsenie Papacioc a lucrat la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit profesor la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ. Între anii 1954 şi 1958, părintele Arsenie Papacioc a fost numit duhovnic al Mănăstirii Slatina. Preocuparea sa pentru adâncirea credinţei l-a făcut să se alăture grupului „Rugul Aprins”, o mişcare spirituală care promova reflecţia asupra valorilor esenţiale ale creştinismului. Însă, pentru că autori-tăţile comuniste considerau „Rugul Aprins” drept o mişcare politică deghizată, a început prigoana împotriva membrilor grupului. În anul 1958, fără să fi avut vreo vină concretă, părintele Arsenie Papacioc a fost arestat şi aruncat în Zarca Aiudului. A fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

Presiunile internaţionale asupra regimului comunist din România au determinat, în anul 1964, eliberarea celor mai mulţi dintre deţinuţii politici. Printre ei, şi părintele Arsenie  Boca (în fapt este vorba de Arsenie Papacioc – vezi comentariul 15). Memorialistica închisorilor arată că marele duhovnic nu a abdicat nici o clipă de la credinţa sa. El a adus alinare, prin ajutorul spiritual şi prin exemplul său viu, celorlalţi deţinuţi din Aiud, printre care se număra marele filosof Mircea Vulcănescu, ucis prin înfometare şi frig în temniţa din inima Transilvaniei şi care a fost îngropat în zona cunoscută sub numele de Râpa Robilor din Aiud. După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc şi-a reluat apostolatul. Din anul 1974 şi până la moarte a fost duhovnicul mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol. Cei care l-au cunoscut spun că el era practicantul unui creştinism fără compromisuri. Pentru gândirea sa teologică este ilustrativ fragmentul în care spunea că „Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească”.

Dumitru Stălinoaie

Academicianul de după gratii

Un destin asemănător cu cel al lui Arsenie Papacioc l-a avut şi profesorul Dumitru Stăniloaie. Este vorba de unul dintre cei mai profunzi teologi ortodocşi ai secolului XX. Dumitru Stăniloaie a absolvit, mai întâi, Facultatea de Litere a Universităţii din Bucu-reşti, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Cernăuţi. El şi-a obţinut doctoratul în Teologie, la Cernăuţi, în anul 1928. Dumitru Stăniloaie, care a devenit preot de mir şi care a trecut prin suferinţa pierderii unora dintre copiii săi, a studiat, de asemenea, la Atena, München, Berlin, Paris şi Belgrad. A fost profesor la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, iar din anul 1947, a fost transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. În perioada 1958 – 1963, şi părintele Dumitru Stăniloaie a fost închis în tem-niţa Aiudului, pentru „vina” de a fi frecventat reuniunile „Rugului Aprins”. După 1990 a devenit membru al Academiei Române.

Nicolae Steinhardt

Convertirea lui Steinhardt

Un alt părinte al închisorilor este Nicolae Steinhardt. El s-a născut lângă Bucureşti, în comuna Pantelimon, într-o familie evreiască. În perioada interbelică, a intrat în mediile literare din Bucureşti, inclusiv în cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Aici i-a întâlnit pe Mircea Eliade şi pe Constantin Noica. Nicolae Steinhardt s-a orientat, în paralel, către studii juridice. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere la Universitatea din Bucureşti, iar apoi a obţinut doctoratul în Drept Constituţional. Nicolae Steinhardt a început să lucreze la Revista Fundaţiilor Regale. În timpul celui de-al doilea război mondial, Steinhardt a fost îndepărtat din redacţie din cauza originii sale evreieşti, dar revine după 1944. Nicolae Steinhardt a fost arestat în anul 1958, împreună cu Constantin Noica. Pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva prietenilor săi, a fost condamnat la 13 ani de închisoare. Însă închisoarea va fi, pentru Nicolae Steinhardt, o şcoală mai înaltă decât Universitatea.

La 15 martie 1960, el a decis să se convertească la creştinism şi a fost botezat de marele ieromonah ortodox basarabean Mina Dobzeu, în prezenţa unor preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi, pentru că Nicolae Steinhardt a vrut să dea botezului său un caracter ecumenic. A fost eliberat în 1964. În anul 1978 a fost acceptat ca bibliotecar al Mănăstirii Rohia, iar în 1980 a devenit
călugăr al acestei mănăstiri. Nicolae Steinhardt a murit în anul 1989 şi a fost înmormântat lângă mănăstire.

Richard Wurmbrand

Convertirea lui Richard Wurmbrand

O poveste asemănătoare cu cea a lui Nicolae Steinhardt era cea a unui alt apostol al închisorilor. Pastorul Richard Wurmbrand este eroul unei adevărate saga a secolului XX. Născut într-o familie evreiască, în tinereţe, el a aderat la mişcarea comunistă. În timp însă, a descoperit, cu ajutorul Misiunii Anglicane din Bucureşti, religia creştină, la care s-a convertit. Richard Wurmbrand a luptat apoi împotriva fascismului şi a salvat numeroşi tineri evrei de la deportare. Apoi, a început lupta împotriva comunismului, care i-a adus ani grei de temniţă. În cele din urmă, eliberat din închisoare, a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a fondat o organizaţie care îi susţine pe creştinii persecutaţi de pe toată planeta. Richard Wurmbrand a avut satisfacţia să vadă prăbuşirea celor două regimuri dictatoriale, fascismul şi comunismul. Pastorul lutheran a murit în anul 2001. Încă din timpul vieţii, el fusese supranumit „Apostolul de după Cortina de Fier”.

Iuliu Hossu

A preferat temniţa purpurei de cardinal

O altă figură emblematică pentru rezistenţa creştinilor în închisorile comuniste este cea a episcopului greco-catolic de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, primul cardinal român din istorie. El era unul dintre artizanii Marii Uniri din 1918 şi a fost unul dintre liderii românilor ardeleni în timpul ocupaţiei horthyste din Transilvania de Nord. Iuliu Hossu a fost aruncat în temniţă după ce autorităţile comuniste au interzis Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Patriarhul Justinian Marina i-a propus demnitatea de mitropolit ortodox al Moldovei, în schimbul renunţării la credinţa catolică. Iuliu Hossu a refuzat. „Credinţa noastră este viaţa noastră!”, a fost principiul care l-a călăuzit, alături de ceilalţi 11 episcopi greco-catolici care au trecut prin temniţele comuniste. În 1969, Papa Paul al VI-lea i-a oferit purpura de cardinal. Autorităţile comuniste erau dispuse să îl elibereze pe Iuliu Hossu ca să îşi ia în primire demnitatea de prinţ al Bisericii Catolice, dar el a refuzat să părăsească ţara. Iuliu Hossu a pierit în temniţă un an mai târziu.

Martiri beatificaţi

Cei mai mulţi dintre apostolii închisorilor au faimă de sfinţenie. Unii dintre ei au fost deja canonizaţi. Este vorba de doi episcopi romano-catolici, Szilard Bogdanffy de Oradea şi de Johann Scheffler de Satu Mare. Practic, primii sfinţi care au trecut prin Purgatoriul închisorilor comuniste din România sunt de origine maghiară şi germană. Însă credincioşii din România se roagă pentru ridicarea la cinstea altarelor a tuturor celor care au fost apostoli ai temniţelor comuniste, închişi pentru credinţa lor în Iisus Hristos.

Un articol de de CLAUDIU PADUREAN

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572.html

http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/apostolii-inchisorilor-232572-pagina1.html#top_articol

Citește și

Martirii credintei in inchisorile comuniste

Publicat în: Creștinism, Greco-catolici, Istoria Bisericii, Libertate religioasă, Ortodocși, Persecuţie | Etichetat: , , , , , , , ,