Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața
nu trebuie uitată ci împărtășită.”
Cătălin Dupu

Fiecare dintre noi suntem colecționari de fericire pentru că adunăm, strângem în inima noastră acele momente care ne aduc fericire, ne fac să fim mai buni, mai iubitori și mai atenți cu semenii. Prin antiteză, colecționarul de vieți face referire la un sistem, la un partid cum a fost cel comunist, care și-a propus nu să aducă fericirea în viața oamenilor, ci să îngenuncheze viețile acestora, să se pună pe sine mai presus de aceștia și să-și impună directivele prin intermediul unei dictaturi. Am făcut referire la aceste aspecte deoarece ele se regăsesc îngemănate sub titlul Cine știe ce aduc zorile?, numele ultimei cărți a lui Cătălin Dupu și totodată titlul povestirii cu care se deschide cartea. Întrebarea din titlu este una care merită mai multă atenție decât am fi tentați să-i acordăm la prima vedere. Noi nu știm ce pot aduce zorile, dar Creatorul lor știe. Am putea să parafrazăm titlul cărții și să întrebăm cine știe ce este viața?, cine știe ce aduce ziua de mâine în afară de Dumnezeu? Răspunsul este că nimeni, fapt relevat și de povestirile, schițele, nuvelele din care este compusă cartea, unele istorice iar altele autobiografice. Scopurile cărții sunt multiple, însă ceea ce atrage atenția din punct de vedere istoric este faptul că autorul aduce în atenția contemporanilor fapte, evenimente și personaje din trecut. Considerăm demersul său ca fiind unul binevenit și de folos pentru a cunoaște istoria, astfel ca atunci când aceasta se repetă, noi să nu mai repetăm greșelile trecutului. Să fim oameni înțelepți care știu să-și prețuiască valorile și trecutul, interesați de identitatea noastră, cetățeni care vor și pot să transmită un mesaj pozitiv societății în care trăiesc.

Cine știe ce aduc zorile? este o poveste istorică captivantă, care se desfășoară pe fondul celui de-al doilea război mondial și al alianței dintre Germania și România. Autorul reușește să capteze audiența prin realismul și totodată dramatismul operei. Citind povestioara ești transpus în birourile legației germane de la București, faci cunoștință cu oameni și locuri pe care altfel nu i-ai fi întâlnit, pe lângă care poate ai fi trecut nepăsător, referire la faptul că aceste personaje ne pot reprezenta chiar pe noi, viața lor să fie într-o anumită măsură și viața noastră. Unul din personajele care atrage atenția este „omul lui Dumnezeu”, preotul către dă dovadă de îndrăzneală și înțelepciune în acțiunea pe care o avea de îndeplinit, aceea de a aduce alinare sufletelor îndurerate, trupurilor vlăguite de tratamentul dur la care au fost supuse de către „lunganul”, gardianul închisorii. Cred că acesta este rolul nostru, al celor care cred într-un Creator, de a aduce speranță și alinare în viețile celor din jurul nostru prin ceea ce facem, prin comportament, prin vorbele noastre. Autorul nu forțează lucrurile, ci lasă povestea să decurgă normal cu tensiunile ei inerente. Viața se desfășoară pe mai multe planuri: în închisoare, în biroul comandantului, în oraș, în familia Liviei, dar peste toate veghează Bunul Dumnezeu. Un Dumnezeu care intervine în cursul istoriei, în desfășurarea ei așa cum vrea și când vrea. El este la cârma vieții oamenilor și la cârma istoriei, fapt care ne conduce către o îngemănare între istorie și credință.

O altă povestire istorică este Comanda dictatorului, care dezvăluie dorința președintelui României Socialiste, Nicolae Ceaușescu, de a cunoaște viitorul omenirii. A dorit să știe ce spune cartea Apocalipsa despre sfârșitul istoriei. Cu toate că nu știm ce a descoperit profesorul cu nume neamț despre ceea ce i-a comandat dictatorul să afle, este evident faptul că dictatorul nu a mai stat la conducerea țării decât un an. Mai mult decât atât, în decembrie 1989, după un proces sumar, Nicolae Ceaușescu, și soția sa, Elena Ceaușescu au fost împușcați. Faptul că s-a încrezut în sine, s-a crezut mai presus de divinitate, considerându-se el însuși o persoană care trebuia să aibă propriul cult i-a adus pierirea.

Societatea ideală, multilateral dezvoltată, ne este prezentată în schița Cândva la Casa Poporului, lucrare care descrie suferința, lacrimile, sacrificiul și prigonirile pe care le-au îndurat cei care au lucrat la acea construcție megalomanică. Povestea se construiește paralel cu dezvăluirea personajului principal, maistrul electronist Tudor Ilie, a familiei sale și a tovarășilor de lucru și de credință. Casa Republicii, denumită după Revoluția din decembrie 1989 Casa Poporului, s-a construit cu muncă non stop până la epuizare, cu lacrimi, cu amenințări și cu multe sacrificii de vieți omenești, a celor care s-au tot dus, „au murit și nu meritau.” (p. 36). Cu toate suferințele și privațiunile la care au fost supuși alături de ceilalți, pentru Tudor Ilie și ceilalți muncitori care au mai rămas în viață izbăvirea a venit mai repede decât aceștia se așteptau, prin Revoluția din decembrie 1989, „pentru că Domnul Dumnezeu nu ține cont de calendarul omului ci de Hăruitul Său Pan.” (p. 36)

În povestea Mașina de muzeu ne sunt relatate peripețiile prin care a trecut echipa care a filmat producția „Cartea care a schimbat lumea”, o continuare a filmului „La frontieră”, ambele regizate de către Cătălin Dupu. Filmul „La frontieră” vorbește despre transportul ilegal de Biblii în perioada comunistă. Sunt amintite în acest context persecuțiile îndurate de cei care s-au implicat în astfel de acțiuni în România comunistă. La frontieră, Cartea care a schimbat lumea, Acces interzis „sunt istorii adevărate care demonstrează că și la noi au trăit creștini adevărați care au îndurat ani de închisoare pentru Domnul.” (p. 41).

Așa cum aflăm din povestirea Piatra Neamțului „istoria este mult mai lungă și plină de învățăminte.” Cum „timpul înapoi nu se mai dă, viața nu trebuie uitată ci împărtășită.”

Faptul că viața nu trebuie uitată nu însemnă neapărat că În dragoste nu sunt necazuri. Cu toate acestea, „atâta timp cât suntem în viață fiecare dintre noi mai are o șansă la fericire.”

Prin intermediul Colecționarului de fericire „am realizat că viața noastră depinde de multe detalii pe care ni le stabilim noi: prieteni, locuri, alegeri, haine, atitudini” și mai mult decât atât am aflat că esența fericirii este „mai mult decât o filosofie, un țel, o stare”, aceasta este ADEVĂRUL.

Adevărul unei epoci nu de mult apuse este și subiectul nuvelei Dureri de seceră și ciocan unde ne este prezentată viața unei familii credincioase care deținea o mică fierărie, familie a cărei viață a fost distrusă prin două mari lovituri. Prima a fost colectivizarea, iar a doua a venit ca urmare a celei dintâi, însă după mai mulți ani în care familia se stabilise la Iași, iar Nea Ion se angajase ca fierar la Atelierele CFR Nicolina, când după ani de muncă și trudă și după promisiuni deșarte își vede năruită speranța de a ajunge șef de secție la fierărie ca urmare a avansării unei persoane mult mai tinere fără pregătirea profesională necesară. Prin intermediul acestei nuvele autorul scoate în evidență propaganda comunistă, punând în antiteză minciuna unei societăți născută prin distrugerea multor vieți și realitatea vieții sub comunism. Ne este relevată aici diferența dintre discurs și realitate, aspecte care pot fi observate dacă urmărim cu atenție evoluția acestei familii de țărani, credincioasă și recunoscătoare Creatorului, familie care este nevoită să plece de la sat la oraș datorită colectivizării. Ajunsă în orașul Iași această familie încearcă să se integreze în societatea comunistă, o societate care se construia sub ochii lor, însă și aici se va lovi tot de tovarășii care au luat locul domnilor, de comuniștii care după ce i-au luat pământul i-au luat și viața. Putem spune, parafrazând titlul povestirii anterioare, că Partidul Comunist a devenit un colecționar de vieți.

Pentru credincioșii evanghelici din România persecuțiile religioase declanșate la mijlocul secolului XX de Partidul Comunist nu erau o noutate pentru că aceștia se confruntaseră cu ele încă din secolul XIX. Un caz aparte în fenomenologia persecuției religioase este relevat de autor prin intermediul povestirii Locația nu vă aparține. Plecând de la cazuri reale acesta ne prezintă lupta unei biserici evanghelice pentru păstrarea, iar apoi recuperarea lăcașului de cult. Rechiziționarea acesteia s-a realizat prin Decretul lege din 29 decembrie 1942, completat în 1943 printr-o prevedere legislativă care avea următorul cuprins: „Asociaţiunile religioase sectante, care au existat în România la 29 Dec. 1942, şi acele care au fost autorizate ulterior sau sunt simulate sub forme personale juridice, fără scop lucrativ sau altele, sunt şi rămân desființate de drept.”

Acest scurt istoric transpus în scris sub formă de povestire face referire la faptul că aceasta a fost situația bisericilor evanghelice până la 31 august 1944 când „legea din 42 a fost abrogată.” În ceea ce privește lăcașul bisericii la care face referire povestirea, aflăm că recuperarea acestuia de către credincioși nu a fost un demers facil. „A fost un proces greu și abia în [19]46 biserica s-a reunit iar, acolo unde pentru patru ani s-au vândut lacuri și vopseluri.” Sfârșitul acestei relatări este unul care ne arată credincioșia lui Dumnezeu, atrăgând totodată atenția asupra faptului că El va judeca toate lucrurile și că fiecare din noi vom da socoteală de acțiunile noastre. „Ceea ce nu au înțeles niciodată autoritățile, puse acolo pe scaune doar pentru o vreme, este faptul că în necaz și persecuție cei care au aceeași credință creștină nu pier, nu disperă, ci se întăresc și cresc. Este puterea lui Dumnezeu asupra lor …” (p. 73)

            Fiecare dintre noi să rămânem credincioși lui Dumnezeu și să ne rugăm ca atunci când trecem prin situații limită El să nea dea puterea de a rămâne de partea ADEVĂRULUI.