Declarație a Patriarhiei Copte Catolice din Egipt
Text preluat de pe site-ul http://inliniedreapta.net
Declarație a Patriarhiei Copte Catolice semnată de patriarhul Ibrahim Isaac, Patriarh al copților Catolici și Președinte al Adunării Clerului Catolic din Egipt
Declaratia Bisericii Catolice din Egipt
Biserica catolică din Egipt urmărește cu durere și neliniște, însă întru speranță, suferințele îndurate de țara noastră ca urmare a actelor teroriste josnice care ucid persoanele, ard bisericile, școlile și toate instituțiile Statului. Din adâncul inimii, din dragoste pentru patria noastră și în solidaritate cu toți frații noștri egipteni, creștini și musulmani, ne străduim, în masura posibilităților și mijloacelor noastre, să intrăm în contact cu numeroase organizații prietene din lume, pentru a le lumina cu adevărat asupra situației actuale și dorim să insistăm asupra celor ce urmează:
– Sprijinul nostru ferm, lucid și liber cu privire la toate instituțiile tării și în mod special poliția egipteană și forțele armate care desfășoară întregul lor efort pentru protecția patriei .
– Apreciem comportamentul țărilor care se străduiesc în mod loial să înțeleagă caracterul specific al evenimentelor actuale și refuzăm în mod absolut și categoric orice tentativă de a interveni în afacerile interioare ale Egiptului sau de a influența deciziile lui suverane, oricare ar fi scopul sau pretextul.
– Suntem recunoscători în ce privește mass-media egiptene și străine care comunică știrile și evenimentele cu obiectivitate și integritate și condamnăm mass-media care propagă minciuni și falsifică adevărul în scopul de a induce în eroare opinia publică mondială.
– Suntem recunoscători în ce privește participarea cetățenească a nobililor musulmani care s-au menținut de partea noastră, în cea mai mare masură a posibilităților lor, pentru a apăra bisericile și instituțiile noastre.
– În sfârșit, interpelăm conștiința mondială și toți responsabilii țărilor, rugându-i să înțeleagă autentic și să acorde încrederea lor faptului că ceea ce se întâmplă în prezent în Egipt nu este o lupta politică între facțiuni rivale, ci este vorba despre o luptă a tuturor egiptenilor împotriva terorismului.
– În incheiere, prezentăm condoleanțele noastre tuturor familiilor și apropiaților victimelor, și cerem Domnului Dumnezeu vindecarea tuturor răniților.
Traiască Egiptul liber.
+ Ibrahim Isaac
Patriarhul din Alexandria al Copților Catolici
Presedinte al Adunarii Clerului Catolic din Egipt
Cairo, 18 august 2013
Partajează asta:
Andreea Lupşor, Luther și reforma protestantă (Rev. Historia)
Articol preluat din Revista Historia
Martin Luther a fost una dintre cele mai importante și influente personalități istorice ale epocii moderne timpurii. Profesorul de teologie, devenit figura centrală a reformei protestante, a influențat radical – prin învățăturile sale – nu doar istoria Europei, ci și Biserica Catolică, ce a trebuit ea însăși să recurgă la o reformă (Contrareforma) pentru a-și salva autoritatea. În plus, mișcarea protestantă inițiată de Luther a contribuit enorm la declinul limbii latine ca limbă de cult în țările europene, aceasta lăsând loc limbilor naționale.
Cele 95 de teze:
1. Când Stăpânul şi Învăţătorul nostru Isus Hristos a spus „Pocăiţi-vă!” a vrut ca toată viaţa credincioşilor să fie o căinţă.
2. Acest cuvânt [„căinţă”] nu poate fi înţeles ca referindu-se la taina penitenţei, şi anume ca mărturisire şi iertare, aşa cum este ea administrată de preoţi.”
3. Totuşi, ea nu înseamnă doar căinţă interioară; o asemenea căinţă este fără valoare dacă nu duce la mortificări exterioare ale cărnii.
4. Pedeapsa păcatului durează tot atât ura de sine (adică adevărata căinţă interioară), anume, până la intrarea în regatul cerului.
5. Papa nici nu doreşte, nici nu poate ierta vreo pedeapsă, cu excepţia celor impuse prin propria-i autoritate sau prin
aceea a canoanelor.
6. Papa nu poate ierta nici o vină, decât dacă spune şi arată că ea a fost iertată de Dumnezeu; sau, mai sigur, prin iertarea culpei [doar] în cazurile rezervate judecăţii sale. Dacă dreptul său de a acorda iertare în aceste cazuri ar fi nesocotit, vina ar rămâne, cu siguranţă, neiertată.
7. Dumnezeu nu iartă nimănui vina decât dacă, în acelaşi timp, îl smereşte în toate lucrurile şi îl face supus vicarului, preotului. […]
20. Prin urmare, papa, atunci când foloseşte cuvintele „deplina iertare a tuturor pedepselor” nu iartă cu adevărat „toate pedepsele,” ci doar pe cele impuse de el […]
21. Predicatorii indulgenţelor se înşeală când spun că prin indulgenţele papilor omul e dezlegat de orice pedeapsă şi izbăvit.
27. Ei [preoţii] predică numai învăţături lumeşti, spunând, de îndată ce banii cad în cutie, că sufletul zboară [din Purgatoriu] […]
32. Cei care se consideră siguri de mântuirea lor pentru că au scrisori de iertare vor fi condamnaţi pentru veşnicie, împreună cu învăţătorii lor.
36. Fiecare creştin adevărat care se căieşte are dreptul la deplina iertare a pedepsei şi a vinovăţiei, chiar şi fără scrisori de iertare.
38. Totuşi, iertarea şi binecuvântarea papală nu trebuie cu nici un chiar[ ignorate, căci ele reprezintă, după cum am spus, o proclamare a iertării divine […]
50. Creştinii trebuie învăţaţi că, dacă papa ar avea cunoştinţă de jaful făcut de cei care predică indulgenţele, el ar prefera, mai curând, ca biserica Sfântului Petru să fie arsă din temelii, decât să fie ridicată cu pielea, carnea şi oasele turmei sale […]
62. Adevărata bogăţie a Bisericii este preasfânta Evanghelie a slavei şi graţiei lui Dumnezeu […]
75. A socoti că iertările papale sunt atât de mari, încât să poată mântui un om, chiar dacă el, prin absurd, ar fi siluit-o până şi pe Maica Domnului, este o nebunie.
82. Papa este prea crud dacă având într-adevăr puterea de a elibera toate sufletele din Purgatoriu, nu acordă gratis sufletelor în suferinţă ceea ce dă pe bani sufletelor privilegiate.Cele 95 de teze
De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes., Ed. Alexandru-Florin Platon si Laurenţiu Rădvan. Iaşi: Ed. Polirom, 2005, p.463-464.
Refuzul lui Luther de a abjura la Dieta de la Worms
Dar dacă Maiestatea Voastră Imperială şi Luminăţiile Voastre doriţi un răspuns direct atunci răspunsul meu lipsit de întorsături este următorul: Să fiu biruit prin mărturii ale Scripturii sau prin argumente pertinente – căci eu nu dau crezare numai papei sau conciliile, fiind limpede că adeseori aceştia s-au înşelat sau s-au contrazis –şi atunci, fiind eu biruit prin scrierile sfinte ce-mi sunt prezentate, conştiinţa mea este prinsă de cuvântul Domnului. Fără de aceasta nici nu pot şi nici nu vreau să abjur nimic, fiind anevoios, dăunător şi periculos să acţionezi contrar conştiinţei . Eu nu pot să fac altfel. Aici stau. Să-mi ajute Dumnezeu! Amin
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 140
Idei de bază ale doctrinei luterane – predică rostită de Luther la Erfurt (1521)
[…] Adevărata pietate constă în două feluri de fapte: acelea făcute pentru alţii, care sunt cele corecte, şi cele făcute pentru noi înşine, care sunt neimportante […] Cineva construieşte biserici, altcineva merge în pelerinaj la Sfântul Iacob, un al treilea posteşte sau se roagă, poartă o rasă, merge în picioarele goale sau face altceva de felul acesta. Asemenea fapte nu înseamnă totuşi nimic şi trebuie cu totul desfiinţate. Reţineţi aceste cuvinte: nici una din faptele noastre nu are vreo putere. […]
Păcatele noastre îşi au obârşia în Adam, şi deoarece Adam a mâncat mărul, noi am moştenit păcatul de la el. Dar Hristos a nimici moartea de dragul nostru, pentru ca noi să putem fi mântuiţi prin faptele sale, care sunt străine nouă, şi nu prin ale noastre.
Dar stăpânirea papei ne-a tratat pe toţi împreună cu totul altfel. A făcut reguli despre postit, rugăciune şi mâncatului untului, astfel încât, cine ţine poruncile papei va fi mântuit şi cine nu va fi al diavolului. Acesta a fermecat poporul cu închipuirea că bunătatea şi mântuirea stau în propriile noastre fapte. Dar eu vă spun că nimeni dintre sfinţi, oricât de sfinţi ar fi fost, nu şi-ar fi găsit mântuirea prin propriile fapte […] De aceea, ascultaţi-mă bine: aceasta este pricina pentru care mântuirea nu stă în propriile noastre fapte, de orice ar fi ele, şi nu poate fi atinsă fără credinţă. [….]
Dacă vrem să avem credinţă, trebuie să credem Evanghelia, pe Pavel, etc. şi nu scrisorile de autoritate ale papei sau decretalele, ci mai degrabă să ne ferim de ele ca de foc. Pentru că orice vine de la papă strigă: daţi, daţi şi dacă refuzaţi, atunci sunteţi ai diavolului […]
Pricina pentru care lumea este atât de stricată şi în greşeală este că de multă vreme n-au mai fost adevăraţi predicatori. Sunt probabil trei mii de preoţi, printre care nu se pot găsi patru buni – Dumnezeu să aibă milă de noi în această ruşine strigătoare la cer! Si atunci când găseşti un predicator bun, el trece prin Evanghelie cu uşurinţă, şi o continuă cu o povestire, […] sau amestecă în ea ceva din dascălii păgâni, Aristotel. Platon, Socrate şi alţii, care sunt toţi împotriva Evangheliei şi de asemenea împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu au avut cunoştinţă de lumina pe care o avem noi. […]
Astfel încât copii cresc în rătăcire; ei merg la biserică gândind că mântuirea înseamnă rugăciune, post şi ascultarea slujbei. Aceasta este greşeala predicatorilor. […]
Cineva ar putea să vină şi să întrebe: Nu trebuie să mai ţinem deloc legile făcute de oameni? Sau nu putem să postim şi să ne rugăm, şi aşa mai departe, atâta timp cât ţinem drumul drept? Răspunsul meu este că acolo unde se găsesc adevărata iubire creştină şi credinţa, orice ar face omul este meritoriu; şi fiecare poate face ceea ce doreşte, atâta vreme cât nu caută fapte, care nu-l pot mântui.
Istoria lumii în texte, coord. Bogdan Murgescu, 141-142
Scrisoarea despre tălmăcirea Bibiliei
Ştiu foarte bine, şi papistaşii o ştiu mai puţin decât dobitocul morarului, de cât meşteşug, de câtă sârguinţă, înţelepciune şi minte e nevoie ca să tălmăceşti bine; căci ei nici n-au încercat. Proverbul spune: cine clădeşte la marginea drumului, găseşte mulţi sfătuitori. Aşa îmi merge şi mie. Aceia care niciodată n-au putut vorbi cumsecade, cu atât mai puţin să tălmăcească, sunt cu toţii sfătuitorii mei, iar eu trebuie să fiu învăţăcelul tuturor. Şi dacă i-aş fi întrebat cum s-ar tălmăci în nemţeşte primele două cuvinte din Mat. 1 liber generationis, nici unul n-ar fi ştiut să spună nici pâs; şi viclenii de ei, judecă chiar cartea în întregime. Aşa a păţit şi Sfântul Ieronim.
Şi ca să mă întorc la subiect, dacă papistaşul vostru vrea să pălăvrăgească de pomană, spuneţi-i pe scurt aşa: Doctorul Martin Luther vrea să fie aşa, şi spune: Sic volo, sic jubeo, sit pro ratione voluntas! Căci nu vrem să fim nici elevii, nici discipolii papistaşilor, ci stăpânii şi judecătorii lor, vrem să ne grozăvim şi noi o dată; şi după cum Pavel se laudă faţă de sfinţii lui turbaţi, vreau şi eu să mă laud faţă de aceştia. Sunt ei doctori? Eu de asemenea. Sunt învăţaţi? Şi eu. Sunt predicatori? Şi eu. Sunt teologi? Şi eu. Sunt disputatores? Şi eu. Sunt filozofi? Şi eu. Sunt dialecticieni? Şi eu. Scriu cărţi? Şi eu.
Şi eu am să mă laud mai departe „Eu pot să interpretez psalmii şi profeţii. Ei nu pot. Eu pot tălmăci, ei nu pot. Pot citi Biblia, ei asta nu pot; eu pot să mă rog, ei nu pot. Şi ca să intru în amănunte: Eu cunosc dialectica şi filozofia lor mai bine decât ei toţi laolaltă. Şi ştiu cu adevărat că nici unul dintre ei nu-l înţelege pe Aristotel. Şi de s-ar găsi unul dintre ei toţi, care să înţeleagă un cuvânt înainte sau un capitol din Aristotel, îmi dau capul. Eu nu spun decât adevărul: căci am fost crescut din tinereţe în învăţătura lor şi ştiu prea bine cât de adâncă şi cuprinzătoare este. Şi ei ştiu de asemenea, tot atât de bine, că eu stăpânesc tot ceea ce ei cunosc; şi totuşi ei se poartă cu mine ca şi cum aş fi un oaspete în arta lor, un oaspete, care s-ar fi pripăşit într-o bună zi la casalor, şi care n-ar fi auzit nici ce învaţă ei pe alţii, nici n-ar fi văzut ce ştiu eu. Atât de grozav se laudă cu meşteşugul lor şi mă învaţă lucruri pe care eu le-am învăţat acum douăzeci de ani, când mi-am tocit tălpile ducându-mă la învăţătură încât aş putea să le răspund la toate plângerile şi ţipetele lor cu cântecul acelei târfe: de şapte ani ştiu că cuiele din potcoavă sunt de fier.
Acesta e răspunsul la prima voastră întrebare, şi vă rog să nu răspundeţi, ferească Dumnezeu, la plângerile zadarnici ale acestor măgari decât atât: aşa vrea Luther, şi el zice că e un doctor, mai presus decât toţidoctores din toate locurile unde stăpâneşte papa. Şi aşa să rămână. De-acum înainte am să-i dispreţuiesc cum i-am şi dispreţuit, atâta vreme cât se vor purta cum se poartă.
Mi-am dat osteneala să tălmăcesc cât mai bine, curat şi lămurit în nemţeşte. Şi ni s-a întâmplat adesea să căutăm un singur cuvânt 14 zile, chiar trei, patru săptămâni şi câteodată tot nu l-am găsit. La Iov am lucrat, M. Philipp, Aurogallus şi eu, astfel încât uneori în patru zile n-am putut termina decât trei rânduri. Mai bine aşa, căci acum e gata şi e tălmăcit, îl poate citi şi pricepe oricine, poate trece cu privirea peste trei, patru pagini, fără măcar să se împiedice de vreo greutate. Dar nici nu-şi dă seama ce pietroaie şi ce buturugi au fost aici, pe când acum treci peste ele ca pe o scândură dată la rindea. A trebuit să asudăm şi să ne căznim mult pentru a înlătura din drum astfel de pietroaie şi de buturugi, încât acum mergi uşor pe acel drum. E uşor să ari, după ce ogorul a fost curăţat. Dar să smulgă copacii şi beţele din pământ şi să pregătească ogorul ,asta nu vrea nimeni. De altfel, să nu te aştepţi la vreo mulţumire. Doar însuşi Dumnezeu, cu soarele lui, cu cerul şi pământul, ba chiar cu jertfirea fiului său, n-a primit nici o mulţumire; aşa e şi aşa rămâne lumea, naiba s-o ia, că de schimbat nu vrea să se schimbe.
Am vrut să vorbesc nemţeşte, nu latineşte, nici greceşte, pentru că mi-am pus în cap să tălmăcesc în nemţeşte. Nu trebuie să întrebi literele din limba latină cum să vorbeşti nemţeşte, ci întreabă despre asta pe mama de acasă, pe copiii de pe stradă, pe omul obişnuit din piaţă, uită-te la gura lor cum vorbesc ei şi ia-te după dânşii ca să ştii cum să tălmăceşti, şi atunci au să vadă că le vobreşti nemţeşte.
Chiar Christos spune: ex abundentia cordis os loquitur, dacă m-aş lua după măgari, m-aş ţine de litere şi aş tălmăci: din abundenţa inimii vorbeşte gura. Spune-mi, oare asta e nemţeşte? Care german înţelege aşa ceva? Ce înseamnă pentru un german abundenţa inimii? Aşa nu vorbeşte nici un german, fie că vrea să spună că cineva are o inimă prea largă, fie că are prea multă inimă. Dar chiar şi aşa şi tot n-ar fi bine tălmăcit. Căci abundenţa inimii nu e nemţeşte, e tot atât de puţin cât şi abundenţa casei, abundenţei sobei, abundenţa băncii: ci mama din casă şi omul obişnuit zic: cui îi e inima plină gura îi vorbeşte. Asta înseamnă o germană bine vorbită; aşa m-am căznit eu să tălmăcesc, şi, din păcate, n-am nimerit-o totdeauna.
Căci literele latineşti împiedică peste măsură să vorbeşti bine nemţeşte […]
Şi ce să mai lungesc vorba despre tălmăcire! Dacă ar fi să spun toate pricinile şi gândurile mele despre fiece cuvânt, desigur aş avea de scris un an. Am aflat eu acum cât meşteşug, câtă osteneală şi trudă cere tălmăcirea, de aceea nu rabd drept judecător şi dojenitor vreun măgar sau vreun catâr papistaş care n-a încercat să tălmăcească nicicând. Cui nu-i place tălmăcirea mea, n-are decât s-o lase în plata Domnului; naiba să-i mulţumească cui nu-i e pe plac şi care o schimbă fără ştirea şi voia mea. Dacă trebui e schimbată, am s-o schimb eu însumi.
Ed. Cornelia Comorovski, Literatura Umanismului şi Renaşterii, vol. 2, p. 64-67.
Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1521 către Spalatin)
Pentru numele lui Dumnezeu, cei din Wittenberg vor da soţii până şi călugărilor! Mie, cel puţin, niciodată!
Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1524 către Spalatin)
În dispoziţia în care m-am aflat până acum şi-n care mă aflu încă, nu-mi voi lua o soţie. Nu pentru că nu mi-ar cere-o trupul şi sexul; nu sunt nici de lemn, nici de piatră; spiritul meu însă nu este îndreptat spre căsătorie atâta timp cât zilnic aştept moartea şi supliciul destinat ereticilor.
Mă aflu în mâna lui Dumnezeu ca orice creatură căreia îi poate schimba şi reschimba pornirile inimii, pe care o poate ucide sau o poate menţine în viaţă în orice oră şi-n orice minut […] Nu te mira că nu mă însor, eu, îndrăgostitul pe care-l denigrează toţi!”
Luther despre căsătorie (scrisoarea din 1526 către Schuldorp)
Şi eu m-am căsătorit, şi chiar cu o călugăriţă. Aş fi putut să mă abţin, căci nu aveam motive speciale ca să mă hotărăsc. Am făcut-o ca să-l sfidez pe Diavol cu toţi solzii de pe el, pe cei care-mi făceau dificultăţi, pe principii şi episcopii care-s destul de nebuni pentru a interzice clericilor să se căsătorească. Şi aş fi foarte dispus să provoc un scandal şi mai mare dacă aş găsi ceva care să-i placă foarte mult lui Dumnezeu, iar pe ei să-i scoată din sărite!
[…]
Luther despre principi (scrisoarea din 1521 către Spalatin)
Mai întâi, nu voi suporta ceea ce-mi spui, că principele [electorul Frederic] nu mai vrea să se scrie contra celui din Mainz [Albrecht de Brandenburg] şi să fie tulburată pacea politică. Mai bine să vă pierd pe toţi, pe tine, chiar pe Principe şi pe toată lumea! Am rezistat în faţa papei care l-a creat pe cel din Mainz, şi acum să cedez în faţa creaturii sale? Vorbeşti despre aur: nu trebuie tulburată pacea publică; dar suporţi ca el să tulbure pacea eternă a lui Dumnezeu prin faptele sale nelegiuite şi sacrilegiile care duc la pierzanie? Încă o dată nu, Spalatin, încă o dată nu, Principe. În interesul turmei lui Hristos şi pentru a servi de exemplu şi altora, să ne opunem din toate puterile acestui lup devorator.
Discuţie dintre Luther şi Melanchton consemnată de jurnalul lui Anton Lauterbach (iunie 1538)
Lauterbach: Oare câţi dascăli vor fi urmaţi în secolul următor?
Luther: Confuzia va ajunge la culme. Nimeni nu va voi să se lase guvernat de opinia sau autoritatea altcuiva. Fiecare va dori să fie propriul său rabin – vedeţi-i deja pe Osiander, Agricola…câte scandaluri vor urma, câtă risipire! Cel mai bine ar fi ca principii, printr-un conciliu, să prevină o asemenea nenorocire; dar papiştii n-ar fi de acord; se tem foarte tare de lumină!
Melanchton: Oh, să dea Domnul ca principii şi statele să se înţeleagă asupra unui conciliu şi a unei formule de împăcare în privinţa doctrinei şi ceremonialului, interzicând fiecăruia să se îndepărteze de ele fără o bază anume, scandalizându-l pe celălalt! Da, e de trei ori lamentabilă faţa Bisericii noastre, mascată cu un asemenea strat de slăbiciuni şi scandaluri!
Fragmentele sunt preluate din Lucien Febvre, Martin Luther, un destin
BIBLIOGRAFIE
- Andrei Oţetea. Renaşterea şi Reforma. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968. Capitolul VIII. Reforma(p. 249-282)
- Lucien Febvre. Martin Luther, un destin. Bucureşti: Ed. Corint, 2001. Capitolul 3. Retragerea în sine (p. 161-216)
- Erik. H. Erikson. Psihanaliză şi istorie. Tânărul Luther.Editura Trei, 2001. Capitolele VII şi VIII Credinţă şi mânie şi Epilog 212-254.
- Keit Randell. Luther şi Reforma în Germania. Bucureşti: Ed. All, 2002.
Partajează asta:
Facultatea de Teologie Romano-Catolică – dezbaterea „Abordări morale ale credinței” (28.02.2013)
Joi, 28 februarie 2013, Facultatea de Teologie Romano-Catolică din cadrul Universității din București organizează dezbaterea Abordări morale ale credinței. Evenimentul face parte din seria Conferințelor Facultății de Teologie Romano-Catolică pe tema Rațiunile credinței.
Dezbaterea Abordări morale ale credinței este moderată de Pr. lect. dr. Emil Moraru, prodecan al Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din București.
La acest eveniment sunt invitați Î.P.S. acad. prof. dr. Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de București şi membru de onoare al Academiei Române, cu prezentarea Credința ca izvor de alegeri morale şi dr. Gabriela Blebea Nicolae, membru al Societății Tomiste din România, cu prezentarea „Așa îmi spune mie conștiința” sau Despre conștiință ca ghid moral.
Dezbaterea Abordări morale ale credinței va avea loc începând cu ora 19:00 la Facultatea de Teologie Romano-Catolică în Auditorium Maximum(Str. G-ral Berthelot, nr. 19, sector 1, et. IV).
http://topub.unibuc.ro/dezbaterea-abordari-morale-ale-credintei/
Partajează asta:
9 Things You Should Know About Pope Benedict XVI
As head of the Catholic Church Pope Benedict is the spiritual leader to more than one billion people around the globe. But today the 85 year old announced he will resign on February 28 because of his advanced age. Here are nine things you should know about the former Cardinal Joseph Ratzinger.
1. Benedict is the 265th pope and the first to resign in over 600 years.
Pope Benedict XVI
2. Benedict XVI was elected pope at the age of 78. He is the fifth oldest person to have been elected pope (the other four were 79 at the time of their election).
3. Born Joseph Ratzinger, he was six years old when the Nazis came to power in his native land of Germany. Although his family was staunchly anti-Nazi, he briefly was forced—like all German teens—to join the Hitler Youth. In 1943, while still in seminary, he was drafted into the German anti-aircraft corps as Luftwaffenhelfer (air force child soldier) though he deserted two years later without having fired a shot. In 1945, after his desertion, he was recognized as a German soldier by the Americans and sent to a prisoner of war camp near his hometown. He was released a few months later and returned to seminary.
4. After being ordained as a Catholic priest in 1951, Ratzinger became an academic theologian. He had a long career as an academic, serving as a professor of theology at several German universities, before being appointed a cardinal in 1977. Prior to the promotion Ratzinger had relatively little pastoral experience.
5. In 1976, he suggested that the Augsburg Confession, the primary confession of faith of the Lutheran Church and one of the most important documents of the Lutheran reformation, might possibly be recognized as a Catholic statement of faith. He later backed off this position because of differences between Catholics and Lutherans on the understanding of justification.
6. In 2001, Ratzinger convinced John Paul II to put Congregation for the Doctrine of the Faith—the Vatican office that Ratzinger oversaw—in charge of all investigations and policies surrounding sexual abuse in order to combat such abuse more efficiently. According to John L. Allen, Jr.,
By all accounts, Ratzinger was punctilious about studying the files, making him one of the few churchmen anywhere in the world to have read the documentation on virtually every Catholic priest ever credibly accused of sexual abuse. As a result, he acquired a familiarity with the contours of the problem that virtually no other figure in the Catholic church can claim.
Driven by that encounter with what he would later refer to as „filth” in the church, Ratzinger seems to have undergone something of a „conversion experience” throughout 2003-04. From that point forward, he and his staff seemed driven by a convert’s zeal to clean up the mess.
Of the 500-plus cases that the Congregation for the Doctrine of the Faith dealt with prior to Benedict’s election to the papacy, the substantial majority were returned to the local bishop authorizing immediate action against the accused priest – no canonical trial, no lengthy process, just swift removal from ministry and, often, expulsion from the priesthood. In a more limited number of cases, the congregation asked for a canonical trial, and in a few cases the congregation ordered the priest reinstated.
7. During his time as a cardinal, Ratzinger’s liberal Catholic critics dubbed him „God’s Rottweiler” because of conservatives positions and actions such as his denunciation of homosexuality and same-sex marriage, his disciplining of Latin American liberation theologians, and his censure of Asian priests who viewed non-Christian religions as part of God’s plan for humanity.
8. Ratzinger is the author of 66 books. His first book was published in 1966 and his most recent in 2012.
9. Ratzinger didn’t really want to be pope. In 1997, at the age of 70, he asked Pope John Paul II for permission to become an archivist in the Vatican Secret Archives and a librarian in the Vatican Library, but the pope refused. At the time of his election to pope, Ratzinger had hoped to retire peacefully and said that „At a certain point, I prayed to God ‘please don’t do this to me’ . . . Evidently, this time He didn’t listen to me.”
Sorce: http://thegospelcoalition.org
Partajează asta:
Călugărul iezuit Georg Sporschill e o pildă că există vieți care trăiesc Biblia prin faptele lor pe acest pământ
Un articol de DANIEL BEFU
Acum e pensionar și-și trăiește bătrânețile undeva în Austria. Pare a fi un bătrânel blajin şi normal, dar numai asta nu e. El este un călugăr austriac care a lucrat timp de 19 cu aurolacii din jurul Gării de Nord iar rezultatele obținute prin jertfirea sa nu au întârziat să apară.
Călugărul iezuit Georg Sporschill e o pildă că există vieți care trăiesc Biblia prin faptele lor pe acest pământ. Trimis de
congregaţia sa în România pentru o misiune de 6 luni, în care să aline suferinţele copiilor străzii şi aurolacilor din canalele Bucureştiului, părintele Sporschill a coborât din trenul de Viena în 1991, având cu sine doar cu sacul de dormit, o greacă groasă pentru iarnă şi ceva bani de buzunar. Avea experienţă din munca cu oamenii străzii din Viena, însă ce-a găsit aici l-a copleşit. A fost întâmpinat cu îmbrânceli, a fost lovit de aurolaci, dar cât de nesemnificativ e acest mic inconvenient când scopul este „salvarea de vieţi”. Dragostea lui a fost mai mare decât îndârjirea lor, aşa că părintele Georg i-a învins. Nu înseamnă că nu au fost mici încercări şi ulterior: „Au fost conflicte pe stradă, dar de drag. Odată, când a venit să le-aducă mâncare şi lucruri, părintele Georg a fost înconjurat de aurolacii din canale şi luat pe sus. Copiii străzii i-au zis: «Vrem şi noi la tine şi nu te lăsăm să pleci până nu ne promiţi că ne găseşti şi nouă un loc». I-au dat drumul până la urmă, după ce le-a promis că o să găsească o soluţie pentru fiecare”, îşi aminteşte Fabian Robu, asistent manager la Concordia.
Citește articolul integral pe http://www.romanialibera.ro
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VIII). Monseniorul Vladimir Ghika: sfântul de la Jilava
vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro
Arestat in 1953, Monseniorul Ghika, nepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghika, a fost adus la Jilava şi supus unor mari umilinţe. Dezbrăcat de reverendă, imbrâncit, lovit, a fost aruncat intr-o celulă de circa cinci metri pe şase, alături de alţi deţinuţi, rânduiţi pe priciuri unul peste altul de-a lungul pereţilor. Impresionaţi de starea jalnică in care se afla, unul i-a oferit o cămaşă, altul un pulover, altul un pantalon.
Convieţuirea cu marele om le-a adus tuturor calmul şi tăria necesare pentru a depăşi suferinţa fizică şi psihică la care erau supuşi. Blând şi convingător, in urma unor discuţii cu un vechi comunist, acesta din urmă nu numai că s-a convertit, dar a promis că la ieşirea din inchisoare işi va boteza copiii. Deseori, după cină, Monseniorul incepea să povestească despre ţările pe unde umblase. In Japonia il intâlnise pe impărat şi, devenind prieteni, s-a rugat pentru el să-i dea Dumnezeu un fiu. Atingându-i fruntea, i-a spus in limba japoneză: „Să te binecuvânteze Atotputernicul”.
Pentru cei 242 de locuitori ai celulelor era un sprijin moral, pe unii ii spovedea, altora le risipea indoielile,
oferea informaţii din vasta sa cultură sau povestea cu insufleţire despre uimitoarea sa experienţă de călător pe toată planeta.
Nu s-a lăsat antrenat in discuţii politice, a spus doar: „Mi-e ruşine de urmaşii noştri. Ce vor spune despre noi, care am trăit intr-un secol stăpânit de două cărţi sub nivelul semidoctismului: Mein Kampf şi Capitalul lui Marx” ?
Era alaturi de fraţi in orice imprejurare. Chiar dacă puterile lui erau tot mai slăbite, işi oferea porţia de mâncare sau o impărţea cu cei din jur. Pentru a spori şi mai mult chinul deţinuţilor infometaţi şi slăbiţi, gardienii ii scoteau la plimbare cu mâinile la spate, cu capul in pământ, in cerc, de-a lungul zidului, fără permisiunea de a vorbi. Unul dintre temniceri i-a spus Monseniorului: „Moşule, aşează-te jos!” Monseniorul i-a răspuns liniştit: „Mulţumesc, domnule miliţian, dar nu mă voi aşeza decât dacă şi ceilalţi vor avea această permisiune”.
Despre Monseniorul Ghika, cuvinte de mare preţ au fost rostite de părintele Tertulian Langa. Pentru a nu impieta asupra frumuseţii celor spuse, redăm integral fragmentul:
„Am cunoscut un om, cel pe care il vedeţi acolo cu barbă, Mons. Ghika, un om dăruit de Dumnezeu cu nişte calităţi extraordinare. Avea 45 kg, vorbea 26 de limbi, era pictor, pianist, scriitor, era poet, era om de ştiinţă, avea 6 doctorate. Toate calităţile omeneşti erau prezente in el, incât odată l-am intrebat:
– Monseniore, nu mai rămâne să-mi spuneţi decât că aţi fost şi campion de box al Franţei.
El, care era o făptură fragilă, transparentă, mi-a răspuns:
– Chiar campion de box n-am fost, dar am fost campion la ciclism.
Acest om a fost in România şi l-am intrebat:
– Monseniore, dumneavoastră care aţi umblat in toate ţările din lume, in afară de Statele Unite, ca misionar, de ce n-aţi stat acolo? De ce aţi venit aici?
Mi-a dat un răspuns unic. Pentru unul care nu avea limba maternă româna, deoarece familia nu vorbea româna, pentru unul care nu a invăţat să scrie româneşte, ci franţuzeşte sau greceşte, pentru unul care nu avea cum să aibă conştiinţă de român, mi- a dat un răspuns uluitor:
– Câtă vreme poporul meu ducea o viaţă comodă, liberă, eu puteam să-mi permit să trăiesc in altă parte, dar când poporul meu a ajuns la suferinţă, eu nu puteam să fiu in altă parte decât acolo unde era poporul meu.
Si a venit să sufere cu poporul său. Deci acesta era poporul lui, pentru care venise să sufere. Nu Franţa, nu Canada, nu Argentina, nu Australia pe unde a umblat, nici Indochina, ci acest popor in care s-a născut şi care ii reprezenta identitatea, pentru acesta a venit să trăiască in suferinţa lui. Peste ani de zile, instalându-se comunismul la noi in ţară, regele a fost expulzat şi românii fugeau aşa cum fug şi azi. Monseniorul a venit la aceşti români de care nu se ocupa nimeni. Si pe cel pe care nu l-au inghiţit tigrii, nu l-au sfâşiat leii, nu l-au muşcat viperele, cobrele, cu care se juca, l-au mâncat românii. A iubit in aşa măsură poporul ăsta, incât a venit să stea alături de el in suferinţă.
La plecarea regelui şi a familiei sale, pentru că familia lui, a Monseniorului Ghika, il insoţea pe rege in exil, mergând să-mi iau rămas bun de la el, ştiind că pleacă, fratele său avea toate bagajele pregătite, l-am intrebat:
– Dar dvs. nu plecaţi?
– Nu, cum să mă duc, oasele mele nu se pot odihni in altă parte decât in pământul strămoşilor mei.
Fără să facă un spectacol din acest eroism, s-a dezbrăcat, când a ajuns in inchisoare la Jilava, in ismene, pentru că nu-l puteau lăsa in reverandă. A intrat la Jilava in ismene, el, prinţul, latifundiarul.
A mai spus odată cineva, care s-a dus să lupte in Spania impotriva comunismului, ce ajunsese la putere inainte de Franco: ‘Eu l-am iubit pe Cristos şi merg fericit la moarte pentru el’. Şi a murit in Spania ucis de comunişti. Pe Monsenior nu l-au omorât comuniştii din Franţa, nu l-au omorât ateii din Revoluţia Franceză, nu l-a omorât Hitler, ci l-au omorât cei pentru care a venit să impartă cu ei suferinţa. A fost imposibil? Pentru că de aici a pornit toată discuţia noastră, dacă există noţiunea de imposibil, dacă este imposibilitatea compatibilă cu gândirea creştină, desigur este incompatibilă cu lipsa de logică, desigur este incompatibilă gândirea creştină cu imoralitatea, să-i ceri unui sfânt să se prostitueze este o imposibilitate morală, este o contradicţie in termeni şi nu-i putem cere lui Dumnezeu să se contrazică pe sine, decât să fie fidel faţă de propria sa dumnezeire. Dumnezeul lui Cristos s-a manifestat in apostoli, in puritatea Fecioarei Maria, in zelul misionarilor şi in viaţa modestă, săracă, a Monseniorului Ghika.
Indrăznesc să afirm un gând plin de mândrie: Monseniorul a venit in România ca să se intâlnească cu mine, pentru că eu eram un român şi a venit să impartă soarta mea de roman. Iată cum Monseniorul a forţat imposibilul ca să se poată intâlni cu mine, nu cu mine, cu numele meu, ci cu persoana umană pe care o intruchipez, pentru care a venit şi căreia i-a vorbit, pe care l-a spovedit, pe care l-a comunicat şi pe care l-a instruit. Aşa că nu cred că este o mândrie când spun că a venit pentru mine. Ba da, a venit să se intâlnească cu mine, pentru că şi eu făceam parte din planul Sfintei Providenţe care s-a implinit in Monsenior, in intâlnirea cu mine. Mai poţi spune, când eşti martorul unor asemenea imprejurări, că există imposibilul, când Dumnezeu l-a adus pe Monsenior din Indochina sau din Brazilia sau de la periferia Parisului să se intâlnească cu mine, cu soţia mea şi cu toţi cei care am fost atunci in jurul lui?” (Interviu cu pr. Tertulian Langa, 21 iunie 2008, Cluj Napoca)
Imnul Răscumpărării
Rugăciunea, fiind pentru cei mai mulţi din celule marea consolare, sărbătoarea Paştelui era aşteptată cu emoţie. La Jilava şi in toate inchisorile comuniste din România, săptămâna sfântă, Noaptea Invierii, Dumninica Paştelui au fost trăite cu mare intensitate.
In Vinerea Mare s-au servit porţii mari de carne, pentru a spori şi mai mult suferinţa, dar nimeni nu a mâncat decât pâine. Toată săptămâna fusese o vreme in care domnise liniştea, pacea şi buna inţelegere, iar exemplul generalului Mardare de a cere iertare a fost urmat de toţi şi, imbrăcaţi in haina iertării, aşteptau Invierea. La ora 12 noaptea, in toate celulele a răsunat Liturghia, rugăciunile le-au inundat inimile de bucurie şi le-au umplut sufletele de un imens elan de credinţă şi speranţă. Din piepturile lor răsunau emoţionant cuvintele sfinte: Cristos a inviat!, Cristos a inviat!, Cristos a inviat! In toate celulele se auzea Imnul Răscumpărării in ciuda furiei turbate a gardienilor. Masa pascală, constând din pâine şi puţină zeamă de la amiază, a incheiat ceremonia Invierii. Jilava se cufundase din nou in intuneric când, deodată, venind parcă din fundul Pământului, s-a auzit din nou: ‘Cristos a Inviat din morţi!’ Socotind greşit ora invierii, unicul mormânt rămas singur, inălţa către cer Imnul Speranţei. (Constantin Cesianu, Salvat din Infern, Ed. Humanitas)
Liturghie in celulă
Părintele Calciu a fost inchis in celulă cu doi puşcăriaşi de drept comun, unul şi-a spintecat mama iar celălalt, mai tânăr, l-a ucis pe „opozantul lui la mâna unei fete”. A ajuns in celulă cu cei doi pentru că a refuzat să muncească „pentru comunişti”. Alături de puşcăriaşii de drept comun, parintele trebuia să lucreze la confecţionarea lădiţelor de fructe şi impreună cu ei să realizeze norma stabilită pentru fiecare zi; in caz de refuz, puşcăriaşii puteau să-l omoare. Sub ameninţări şi injurături, părintele a refuzat să muncească, rugându-se in gând pentru călăii lui. Intr-o zi, aceştia s-au apropiat de el şi i-au spus: „Nu te mai omorâm. Lasă s-o facă gardienii! Dacă au nevoie să te omoare, să te ucidă ei! Noi nu te mai omorâm!”. De acum părintele putea face Liturghia oricând, pentru că ei nu se mai impotriveau. Intr-o zi, in timpul celebrării, părintele s-a intors cu faţa către ei şi a rostit: „Pace tuturor”. Cei doi stăteau ingenuncheaţi şi amândoi erau plini de lumină. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Ed. Christiana)
Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar” de Camelia Pop
Sfarsit
Arrticole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VI) – Nu l-am găsit. Posibil ca VII să fie de fapt VI.
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (VII). Episcopii Iuliu Hossu și Anton Durcovici la Sighet
Altarul din celula de la Sighet
In singurătatea celulei, vreme de patru ani, şapte luni şi 11 zile, cât a durat şederea episcopului Iuliu Hossu la Sighet, preoţii greco-catolici inălţau rugăciuni lui Dumnezeu, la inceput in picioare pe două rânduri, faţă in faţă, apoi, pe măsură ce restricţiile se inăspreau, in picioare tăcuţi cu faţa spre perete. In cele din urmă se rugau in taină pe paturile lor.
Iuliu Hossu, scos la muncă in curtea inchisorii si trecând pe furiş pe lângă fereastra lui Iuliu Maniu, le dădea binecuvântarea lui şi colegilor săi. Istoricul Constantin C. Giurescu stătea cu mâinile ridicate la cer, bucurându-se pentru orice cuvânt bun.
Şederea episcopului Hossu la Sighet s-a incheiat in dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, dar surghiunul a continuat la Curtea de Argeş, la Ciorogârla şi in final la Mănăstirea Căldăruşani, unde a trăit, cu domiciliu forţat, până când s-a stins din viaţă, la 28 mai 1970. Ultimele sale cuvinte au fost „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
Printre cei inchişi la Sighet se număra un alt martir al credinţei, episcopul romano-catolic Anton Durcovici (in fotografie). In 1949 a fost arestat de Securitate pe o stradă din Bucureşti, impreună cu preotul Rafael Friedrich. Inainte de a veni la Sighet, au stat amândoi intr-un lagăr al Ministerului de Interne din Bucureşti şi la Jilava.
Episcopul catolic Anton Durcovici (Camelia Pop, Preotia in spatiul concentrational)
Anton Durcovici s-a născut in Austria la 17 mai 1888, intr-o familie modestă. Tatăl său a fost rezervist in armată şi a participat la acţiunea de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, teritorii care au revenit Austriei la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. Mama sa, din cauza dificultăţilor materiale, s-a mutat la familia unei rude la Iaşi, in 1895.
Anton a urmat cursurile primare la şcoala bisericii parohiale din Iaşi, apoi şcoala Sf. Andrei şi liceul Sf. Iosif din Bucureşti. In 1906 este admis la Universitatea Pontificală Urbariană din Roma, iar in 1910 este hirotonit preot de episcopul Romei in bazilica romană. In 1911 se intoarce in România, la Arhidieceza din Bucureşti. Pentru merite deosebite, papa l-a numit „protonotar apostolic” la 24 septembrie 1935.
La Sighet, aflându-se in mijlocul episcopilor, preoţilor şi fraţilor de suferinţă, a suportat mai uşor tratamentul brutal la care a fost supus. Aproape de deţinuţi, ii incuraja să poarte crucea suferinţelor cu răbdare, din iubire faţă de Dumnezeu, pentru că, spunea el, ‘va suna şi ziua mântuirii’.
Conducerea inchisorii a observat că episcopul se bucura de mult respect in rândul tuturor şi, ca să-l umilească, a dat ordin să fie purtat gol prin celule. Imbrâncit in sala unde deţinuţii curăţau cartofi, episcopul a rostit cu amărăciune: „Eu sunt episcopul Anton, daţi-mi ceva să mă acopăr”. După ce a fost bătut şi schingiuit, l-au aruncat intr-o celulă să moară singur, asistat numai de şoareci.
Viaţa Monseniorului Durcovici s-a sfârşit in noaptea de 11 spre 12 decembrie 1951. Ultimele cuvinte rostite in timpul agoniei şi auzite de părintele Rafael Friederich din celula alăturată au fost: „Antoniue Episcopus! Orate pro me ut non deficiar: morior fame et siti: da mihi absolutionem; Antoniu muribundus!” («Anton, Episcop, rugaţi-vă pentru mine ca să nu cedez; mor de foame şi sete; dă-mi dezlegarea; Anton in agonie!»).
Părintele Prunduş, pus să cureţe celula in care a murit episcopul, o descrie astfel: „Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el era un pat gol, două gamele goale şi o a treia gamelă in care era puţin gris fiert in apă şi pe care se vedeau urme de şoareci. Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una incepută de el, a doua incepută de şoareci. Intr-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat”.
O lume mare intr-o celulă mică
In general toate celulele erau mici, adăpostind un număr mai mare de oameni decât permitea suprafaţa redusă. Lumina era slabă, aerul inchis, hrana insuficientă. Dimineaţa se aducea ceai sau surogat de cafea şi un sfert de pâine pentru toată ziua. La prânz se primea o supă limpede şi un polonic de mâncare: fie cartofi, fie varză, fie arpacaş, uneori carne mai ales in vinerea mare, iar seara resturile de la prânz.
Deşteptarea era la 5 dimineaţa şi imediat se scoteau tinetele, iar oamenii se spălau sumar fiecare inainte de venirea ceaiului. Pe urmă se intra in programul obişnuit, se făceau rugăciunile de dimineaţă, uneori impreună, când aveau un preot printre ei, alteori separat, se spălau ciorapii şi se curăţa celula. După prânz incepeau activităţile intelectuale: se invăţau limbi străine, se ţineau cursuri de teologie, artă, literatură, ştiinţe, se rezolvau nelămuririle.
Pentru a umple golul vieţii din celulă, cei cu talent deosebit povesteau romanele cele mai cunoscute ale literaturii universale. Plăcerea acestor şezători era uneori umbrită de frica de a fi prinşi, ceea ce insemna triminterea lor la carceră. Intr-una dintre seri se povestea romanul lui Tolstoi „Război şi Pace”, când deodată spaima i-a cuprins pe toţi auzind vocea unui sergent care ţipa. Peste o clipă, bunul gardian, care asculta şi el curios, le-a spus râzând: „Măi! Mărit-o mai repede pa Nataşa că de mâine nu sunt de serviciu şi nu te mai pot urmări”.
Bucuria cu care erau povestite şi interpretate romanele era atât de mare, incât in acele clipe realitatea din afara celulei dispărea cu totul. Veşti importante nu reuşeau decât să tulbure şi să intrerupă un moment esenţial din lectura romanului. Sabin Ovidiu Cotruş, prietenul lui Matei Boilă, povestea cu pasiune romanul lui Dostoievski „Posedaţii”, când s-a aflat vestea morţii lui Stalin. Toţi erau foarte emoţionaţi in afară de povestitor, mai preocupat de interpretarea pe care a dat-o el sinuciderii lui Stravoghin decât de moartea lui Stalin.
Pentru unii viaţa in celulă era ca la Universitate. Nicăeri nu aflau atâtea cărţi, filme, ştiinţă şi posibilitatea de a invăţa limbi străine. Matei, deşi inchis a doua oară, a venit aici cu oarecare bucurie. Invăţa şi el patru-cinci limbi străine, nu foarte bine dar le invăţa, asculta cu interes povestirea filmelor, cărţilor şi era fascinat de cele ce se discutau. L-au arestat pentru că nu se putuse adapta la viaţa nouă, iar povestea lui reprezintă evocarea unei lumi iremediabil pierdute. „Inainte de a fi inchis, am trăit din plin bucuria comerţului şi de asta am ajuns de două ori aici. Nu pot lucra in fabrică sau in birou; fac orice ca să lucrez in libertate. La 14 ani am plecat de acasă spre oraş. Am nimerit intr-un atelier de cizmărie. M-am speriat la inceput când am văzut că un simplu pantof e făcut din 24 de piese cu 24 de denumiri diferite. Apoi am incercat ceva mai special: să plec singur, cu un minimum de unelte şi materiale, in căutarea clienţilor, să merg agale, să intru in vorbă cu câte o femeie sau un copil care stătea in poartă, să-i intreb apoi dacă n-au incălţăminte de reparat. Totul a mers bine până am nimerit intr-o familie de cizmar. M-am trezit la poliţie, apoi condamnat pentru practică ilegală şi vagabondaj. După o scurtă detenţie, am ajuns in fabrică. Acolo am inţeles de ce lumea de azi pretutindeni nu este bună. Intâi am inţeles un lucru: că in fabrică nu se putea lucra cu bucurie. Bucuria e niţel strâmbă, pe când in fabrică e in linii drepte. Omul pune in mişcare maşina şi pe urmă maşina il mişcă pe om”.
In alte părţi, conferinţele spărgeau monotonia abrutizantă a celulelor. La Aiud, Sighet, Târgu Ocna şi Jilava, unde erau inchişi cei mai de seamă oameni ai ţării, cursurile, dezbaterile, făceau parte din programul zilei. După un an sau doi in preajma unor asemenea somităţi, elevii şi studenţii ştiau mai multe decât un doctor in drept, filosofie sau fizică.
La Târgu Ocna, pe lângă rugăciuni şi o viaţă spirituală intensă, se ţineau cursuri de medicină, literatură, istorie, politică. In egală măsură, erau luate in considerare cunoştinţele modeste despre plugărit sau coibănit. Se făceau expuneri filosofice sau ştiinţifice de mare valoare intelectuală. Oameni simpli s-au dovedit capabili să asimileze şi să sintetizeze cele mai pretenţioase idei. Ierarhia nu se făcea in funcţie de originea socială sau etnie, ci in funcţie de virtuţi.
Inchisoarea Jilava, fost depozit sub pământ pentru obuze şi spaţii de dormit camuflate pentru soldaţi, se afla la o adâncime apreciabilă, deasupra căreia creştea iarba şi păşteau vitele. Aerul insuficient ii făcea pe deţinuţi să stea pe rând la uşă, pentru a inspira câteva guri bune de aer.
Ignorând atmosfera improprie din celulă: frig, foame, sete, răcnetele gardienilor, vizitele inopinate ale locotenentului Ştefan, Lotul Noica, din care făcea parte şi Nicolae Steinhardt, organiza cercuri de cultură: lecţii de sanscrită, istorie, istoria artelor, spaniolă, biologie generală, istoria culturii, filosofia dreptului. De asemenea se povesteau marile cărţi ale veacului: „Doktor Faustus” de Thomas Mann, „Mari iniţiaţi” de Eduard Schure, „Revoluţia maselor” de Ortega y Gasset. Nicolae Steinhardt preda un curs de engleză, urmând, la rândul său, lecţii de catehizare cu părintele Mina, ieromonah basarabean.
*) Fragment din lucrarea „Preoţia in spaţiul concentraţionar”
Arrticole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Richard Wurmbrand
OMUL SUB VREMI /Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (V). Richard Wurmbrand
Partajează asta:
Lady Jane Grey, regina detronată, explică sacramentele la un interogatoriu ce avea să-i aducă moartea
La începutul anului 1554, Regina Maria I a trimis pe John de Feckenham să o convingă pe verişoara ei protestantă de numai 16 ani, Lady Jane Grey, de adevărul credinţei catolice şi să evite astfel pedeapsa cu
Lady Jane Grey (wikipedia)
moartea. Feckenham n-a reuşit, iar ea a fost decapitată în 12 februarie 1554.
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (III) Gherla – Iuliu Hossu, Tertulian Langa, Richard Wurmbrand, Matei Boilă
Autor: Camelia Pop
Cardinalul Iuliu Hossu in inchisoare
Seara de Craciun la Gherla
Motive de bucurie se gasesc pretutindeni, chiar si in peisajul sumbru al penitenciarelor. In curtea inchisorii de la Gherla, un grup de detinuti scosi la plimbare a observat la intoarcere ca usa celularului era impodobita cu crengi de brad in cinstea „genialului” Stalin, a carui aniversare avusese loc in urma cu trei zile. Ion Cuza, nepotul lui A.C. Cuza, profitand de neatentia gardianului, a ascuns sub haina o ramura de vreo 25 cm. In camera a facut un trepied pentru crenguta de brad, pe care a impodobit-o cu bucati de carpa alba, in care a infipt chibrituri. Seara s-au adunat cu totii in fundul camerei, au asezat ramura in mijlocul patului, au aprins cateva chibrituri si, pentru cateva clipe, pomul de Craciun a stralucit. Din piepturile lor a rasunat incet colindul de Craciun: „O, brad frumos”. Au cantat impreuna, romani si germani, fiecare in limba lui. Unii dintre ei plangeau.
O bucata de paine, branza si zahar
Cu piese facute din paine, pastorul Richard Wurmbrand petrecea multe ore din zi jucand sah sau dansand, dupa porunca lui Dumnezeu: „Cand oamenii va vor uri, bucurati-va si saltati de bucurie”. Gardianul, uitandu-se prin vizor, a ramas uimit privindu-l pe pastor dansand. Cu inima usoara s-a indepartat o vreme, revenind apoi cu o bucata de paine, branza si zahar. O lumina nefireasca stralucea in intuneric. Alta data in timpul dansului pastorul avea viziuni, era chemat pe nume de ingerii care veneau incet spre patul sau.
Dupa trei ani de detentie, fiind foarte grav bolnav, a fost transferat la spitalul inchisorii Vacaresti, fosta manastire a Bucurestiului, transformata in puscarie. Dus intr-o celula cu un singur pat, nimeni nu avea voie sa-i vorbeasca, nici macar doctorul. Gardianul curios, intrebandu-l cine este, a primit urmatorul raspuns: „Sunt pastor si un copil al lui Dumnezeu”. Bucuros, gardianul pe nume Tachici s-a grabit sa-i spuna: „Slavit fie Domnul! Sunt un ostas al Domnului”. Pe cat a indraznit, l-a ajutat pe pastor. Riscul era mare, unii gardieni au fost condamnati la doisprezece ani de inchisoare pentru ca au dat un mar sau o tigara unui detinut.
In toate inchisorile au existat gardieni care, cu riscul de a fi arestati sau pedepsiti, au venit in ajutorul detinutilor, au facut gesturi de bunatate, redand speranta si increderea.
La Sighet, primii gardieni erau relativ buni, strigau si ei cand nu erau singuri, pentru ca se temeau unii de altii, dar in general erau blanzi si intelegatori. Multi fusesera cantori pe la sate, credeau in Dumnezeu si se rugau, intrau chiar in celula sa asculte cantece bisericesti. Unul a cerut rugaciuni preotilor din celula episcopului Hossu (vezi foto), ca sa-l ajute Domnul sa fie transferat la Aiud, altul postea vinerea si se ruga acoperindu-si capul cu perna ca sa nu fie vazut de ceilalti cum se roaga.
Parintele Matei Boila isi aminteste ca odata a avut parte de o masa imparateasca. Arestat in 1952 pentru activitate anticomunista desfasurata printre studenti, se afla in primavara anului 1960 in lagarul de la Salcia. Aici, impreuna cu alti doi detinuti, s-a bucurat de cea mai bogata masa din viata sa, datorita compasiunii unui om. In timp ce facea curatenie in popota militarilor, gradatul care-i pazea, riscand sa fie acuzat ca pactizeaza cu «dusmanii poporului», le-a aratat acestora trei cosuri cu resturi de paine si le-a spus: „Repede, sa nu va vada nimeni!”. In cateva minute cosurile de paine s-au topit si pentru o clipa totul parea sa straluceasca in jur.
Parintele Iovan, sosit de curand la Jilava, a fost dus de un sergent la baie pentru dezinsectie. Aici sergentul a cazut in genunchi si i-a zis parintelui: „Iarta-mi pacatele!” Preotul, povestind detinutilor intamplarea, le-a aratat ca adevarata baie a facut-o sergentul, care a devenit fericit, dupa ce a primit dezlegarea in numele lui Cristos.
Un gardian convertit de o furnica
In penitenciarul din Jilava, parintele Tertulian Langa a asistat la convertirea unui gardian de catre o furnica. „Am intalnit gardieni convertiti in inchisoare, unul a fost convertit de o furnica. Eram la Jilava, ma scosese la lucru in curtea inchisorii si incercand sa scurm pamantul, am surprins o procesiune de furnici. Un musuroi se pusese in miscare si mergea spre o tinta. In tinerete am citit o carte ‘La vie e fourmi’ si am aflat cum se orienteaza furnicile pe pamant, pentru ca ele intalnesc in calea lor obstacole mai mari decat dimensiunea lor si totusi vad dincolo de ele. Din carte am aflat ca ele se orienteaza dupa stele pentru ca au un ochi compus din tubulete si asa cum noi privim ziua in amiaza mare intr-o fantana si vedem stelele pe cer, asa si furnicile pot sa vada stelele pe cer prin tubuletele existente in ochii lor. Stiind acest lucru si avand langa mine un om blajin care m-a lasat sa ma odihnesc, am luat o bucata de tabla si am tinut-o deasupra musuroiului de furnici.
– Ce faci, ma, acolo? zice el.
– Priviti si dumneavoastra! Furnicile au mers bine una dupa alta, acuma daca tin tabla asupra lor se ratacesc, o iau razna.
– Si ce-i cu asta, ma?
– E mare lucru ca furnicile vad si se orienteaza dupa stele.
– Si cine i-a facut ochiul asta furnicii?
– Poate ca tovarasul Stalin, poate ca tovarasul Lenin, sau poate ca tovarasul Marx, cineva i l-a facut.
– Ma, tu razi de mine.
– Nu rad. Cineva i l-a facut. Cine i-a facut o asemenea lentila incat sa vada stelele ziua pe cer?
– Ce ai zis, ma, ce ai zis?
– Stiti dumneavoastra, ca de n-ati sti nu m-ati intreba.
Gardianul, sensibil, dupa doua zile si-a dat demisia, si-a depus uniforma si s-a lasat convertit de o furnica.”
Omenia unui gardian
Dreptul de a sta cu fereastra deschisa timp de o ora l-au dobandit de putina vreme cei de la Jilava. Stand intinsi pe pat si bucurandu-se de aerul proaspat, au tresarit cand au auzit vocea gardianului-sef strigand: „Nu misca nimeni! Cesianu e aici?” Gardianul celularului l-a dus pe detinut in capatul coridorului unde-l astepta gardianul-sef. Acesta era un om cumsecade, care voia sa faca si el un bine in amintirea vremurilor cand muncise ca lucrator la vie in familia Cesianu. Cand se apropia gardianul, pentru a nu da de banuit, gardianul-sef se rastea la condamnat : „In celula voastra se face politica? Trebuie sa-mi spui, banditule”, dar odata ce gardianul se indeparta, il intreba in soapta: „Ce pot sa fac pentru dumneavoastra?”. Cu intreruperi, Cesianu reusi sa-i ceara sa afle vesti despre familia sa. La despartire, pe acelasi ton amenintator, i-a spus: „O sa te chem din nou peste cateva zile!”. Cand a revenit cu vesti bune, gardianul-sef i-a strecurat in buzunar un sapun. Cesianu s-a bucurat de acest mic gest, tinand cont de conditiile de igiena din inchisori.
*) Fragment din lucrarea „Preotia in spatiul concentrationar”
Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica
*
Articole relaționate:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (I) Rahova – Richard Wurmbrand
*
Partajează asta:
OMUL SUB VREMI / Infernul comunist sau drumul spre fericire (II) Malmaison – Monseniorul Vladimir Ghika
Autor: Camelia Pop
Statuia Monseniorului Ghika, de Gheorghe Anghel
Istorie Evanghelica 