Persecuțiile creștinilor din India
Papa Benedict al XVI-lea s-a interesat desituaţia creştinilor din India, ameninţaţi constant de fundamentaliştii hinduşi, informează catholica.ro.
Într-o întâlnire ad liminacare a avut loc vineri, episcopii din Karnataka, sud-vestul Indiei, i-au spus Papei Benedict despre ameninţările şi persecuţiile pe care le suferă. Săptămâna trecută, extremiştii au atacat o biserică şi l-au ameninţat pe paroh.
Aceşti fundamentalişti vor să creeze „animozitate faţă de creştini şi faţă de Evanghelie”, pretinzând că „întreaga Indie este în pericol datorită activităţilor creştinilor şi misionarilor”, a explicat Cardinalul Oswald Gracias de Mumbai, într-un interviu acordat la Radio Vatican. „Nu este deloc adevărat”, a mai spus Cardinalul. „Evanghelia este un mesaj de iubire, de pace şi de bucurie şi nu reprezintă o ameninţare pentru nimeni,” a conchis prelatul.
Conferinţa Episcopală Indiană este a patra conferinţă catolică din lume, după dimensiune.
http://www.semneletimpului.ro/stirescurta/Episcopii-indieni-vorbesc-despre-persecutii-4142.html
Partajează asta:
Câteva date din istoria Bisericii Unitariene Maghiare respectiv din Transilvania
1510-1520. Ferenc DÁVID s-a născut la Cluj. Nu cunoaştem precis anul naşterii sale. Tatăl lui era sasul David HERTEL, mama sa a fost probabil unguroaică. După obiceiul umanist al epocii şi-a latinizat numele în Franciscus Davidis, apoi a preluat numele de familie Dávid.
1545-1551. După absolvirea şcolilor din Cluj, Alba Iulia şi Braşov a făcut studii la universităţiile din Wittenberg şi Frankfurt am Oder. Dobândeşte cunoştinţe bogate în teologie şi filozofie, cunoscând ideile Reformei.
1551-1555. După întoarcere în ţară devine director de şcoală la Bistriţa, preot la Petreşti, apoi director de şcoală la Cluj din1553 (rector al primei şcoli superioare din Transilvania; şi-l alege ca ajutor pe István BASILIUS). În 1555 devine prin alegere paroh al Clujului. De atunci el va fi unul din conducătorii Reformei care se desfăşoară în Ardeal.
1555. La sinodul din Sic Ferenc DÁVID discută ca teolog recunoscut al Reformei din Transilvania cu liber cugetătorul italian STANCARO despre dogma răscumpărării. Îşi scrie şi-şi publică prima lucrare în limba latină întitulată Dialysis pentru apărarea hotărîrilor sinodului.
1563. Medicul italian antitrinitarian Giorgio BLANDRATA se mută în Transilvania. Ca medic şi consilier al domnitorului, îşi asumă un rol conducător în luptele pentru reforma credinţei din Ardeal.
1566. La 20 ianuarie Ferenc DÁVID îşi ţine prima predică de spirit unitarian pe amvonul bisericii principale din Cluj.
1566; 24-27 aprilie. La prima dispută din Alba Iulia Ferenc DÁVID şi Péter MÉLIUSZ JUHÁSZ discută despre problema expresiilor privind unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu. Este prezent şi domnitorul Ioan Sigismund.
1567. Ioan Sigismund predă lui Ferenc DÁVID tipografia din Alba Iulia, promovând astfel răspândirea Reformei. Apar încă în acest an două lucrări ale lui Ferenc DÁVID în limba maghiară (Scurtă explicaţie din care aflăm că Antihristul a întunecat ştiinţa despre Dumnezeu cel adevărat; Scurtă îndrumare în sensul adevărat al cuvântului lui Dumnezeu)şi una de limbă latină (Refutati scripti Petri Melii), dintre acestea cea mai importantă este “Scurta explicaţie“. În această lucrare autorul dezvoltă principiile reformei unitariene in baza Bibliei.
1568; 6-13 ianuarie. Rezultatul cel mai semnificativ al răspândirii ideilor progresiste unitariene este acela că Dieta din Turda declară libertatea religiei şi a conştiinţei în Transilvania. Hotărîrea fără pereche în Europa contemporană înseamnă şi recunoaşterea de către stat a unitarianismului şi întemeierea Bisericii Unitariene.
Textul hotărârii: “Măria-Sa, Domnul Nostru, precum a hotărât în adunările precedente împreună cu ţara şi obştea în privinţa religiei, aşa şi în adunarea de faţă reafirmă cum ca predicatorii să propovăduiască evanghelia pretutindeni, fiecare după credinţa lui, şi obştea dacă-l vrea, bine, dacă nu, nimeni să nu-l oblige, căci ar tulbura liniştea sufletului său, dar să ţină predicator a cărui învăţătură îi place. Şi pentru aceasta nimeni dintre superintendenţi, nici alţii, să nu încerce a-i vătăma pe predicatori, nimeni să nu fie ocărât pentru religie de nimeni, aşa cum am hotărât în constituţiile precedente. Nu i se permite nimănui, ca pentru învăţătură să ameninţe pe cineva cu privarea de libertate sau funcţie, căci credinţa e darul lui Dumnezeu, ce vine în urma auzirii, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu.”
1568; 8-18 martie. După cea de a doua dispută din Alba Iulia Biserica maghiară din Transilvania îşi pierde caracterul helvetic, devenind în marea majoritate adeptă religiei recent acceptate. Rezultatele disputei facilitează victoria unitarienilor. Potrivit tradiţiei Ferenc DÁVID întorcându-se din Alba Iulia s-a urcat pe piatra rotundă din colţul străzii Turzii de atunci, şi a rostit o cuvântare în urma căreia populaţia Clujului a trecut la religia unitariană. (Această piatră rotundă care ne aminteşte de tradiţii se află acum în biserica centrală unitariană din oraş).
În acest an la tipografia din Alba Iulia a lui Hoffhalter au apărut mai multe lucrări ale lui Ferenc DÁVID. Cele mai importante dintre acestea sunt: De falsa et vera unius Dei şi Explicaţie luată din temelia Sfinţei Scripturi.
La Cluj unitarienii maghiari şi germani (saşi) au un servici divin şi o parohie comună, bilingvă. Consiliul orăşenesc este compus de asemenea din membri unitarieni.
1569. La începutul anului predicatorul luteran sas, scriitorul maghiar, traducătorul de Biblie şi tipograful Gáspár HELTAI devine discipol şi colaborator al lui Ferenc DÁVID.
1569. Între 20-25 octombrie are loc o dispută la Oradea în limba maghiară ca să poată fi înţeleasă de popor. Procesul-verbal al disputei va fi publicat de Ferenc DÁVID în tipografia clujeană a lui Gáspár HELTAI. Conform tradiţiei în urma disputei au trecut la religia lui Ferenc DAVID nu mai puţin de trei mii de credincioşi.
1570. În acest an numeroşi liber cugetători şi antitrinitarieni din străinătate găsesc adăpost în Transilvania: Johannes SOMMER, Adam NEUSER, Christian FRANCKEN, Jacob PALEOLOGUS, Mathias GLIRIUS-VEHE şi alţii. János GERENDI şi cercul său patronează refugiaţii, găzduindu-i aproape pe toţi şi integrează învăţăturile acestora în lumea lor de idei.
1571; 6-14 ianuarie. Dieta din Târgu Mureş confirmă hotărîrea din 1568 a dietei din Turda privind declararea libertăţii religiei şi a conştiinţei. Începând din acest an religia unitariană devine religio recepta în Transilvania.
La 14 martie moare Ioan Sigismund, protectorul şi marele binefăcător al reformei unitariene. După moartea lui Ioan Sigismund, Ferenc DAVID va publica două lucrări importante: Despre Dumnezeul unic, maiestuos care-şi are esenţa de la El însuşi şi despre fiul său drept, Isus din Nazaret şi Adevărată mărturisire de credinţă despre divinitatea unicului Dumnezeu Tatăl şi a fiului său sfânt şi binecuvântat, Isus Hristos.
István BÁTHORY, noul principe al Transilvaniei introduce o politică confesioală îndreptată spre restaurarea Bisericii Catolice şi reprimarea unitarianismului. Le ia unitarienilor tipografia din Alba Iulia şi în septembrie 1571 introduce cenzura. În acest sens principele interzice publicarea şi răspândirea fără autorizaţie a lucrărilor religioase scrise de autori vechi sau noi. În anul următor va intra în vigoare legea inovării conform căreia vor fi interzise toate reformele religioase noi, inovatorii urmănd a fi pedepsiţi de însuşi principele.
1574. Moartea primului martir unitarian: predicatorul unitarian György ALVINCZI , participant la disputa din Nagyharsány (Ungaria, judeţul Baranya) care la insistenţa adversarilor săi confesionali va fi condamnat la moarte şi executat. Ideile credinţei unitariene se răspândesc şi în Ungaria.
1576; 28 ianuarie. La dieta din Mediaş se recunoaşte în mod oficial funcţia de episcop unitarian a lui Ferenc DAVID, întărându-se astfel dreptul Bisericii Unitariene de a-şi alege episcopul.
1578; martie. Ferenc DAVID convoacă un sinod la Turda. Vor participa 322 preoţi. Aici se acceptă principiul cercetării libere (communis profetia), potrivit căruia nimeni nu poate fi acuzat şi condamnat pentru încălcarea legii inovării dacă cercetează probleme în care o decizie sinodală nu avusese încă loc.
1579; 1-2 iunie. Dieta din Alba Iulia îl acuză pe Ferenc DAVID de încălcarea legii inovării. Ferenc DAVID împreună cu majoritatea covârşitoare a preoţilor învaţă că omul Isus nu trebuie adorat. Această învăţătură nu este o inovaţie, este concluzia firească a concepţiei despre unicitatea lui Dumnezeu. Giorgio BLANDRATA însă îl acuză ca inovator la principe, iar acesta îi interzice să predice şi-l pune sub pază la domiciliu. Ferenc DAVID pe atunci grav bolnav este condamnat de dietă pentru inovare: ”Maiestatea sa principele a înţeles toată această cauză; a înţeles că tu [Ferenc DAVID] condus de creierul tău, nesocotind opinia Bisericii, te-ai dedat ateismului, blasfemiei blestemate şi ne mai auzite, şi ai manifestat împotriva hotărîrilor ţării şi ai inovat; Înălţimea Sa deci va stabili împotriva ta pedeapsa exemplară pe care o meriţi, pentru că trebuie să-i ferim şi pe alţii de asemenea inovaţii excesive. Până ce maiestatea sa principele nu va hotărî altfel, te ţine sub pază”. Ferenc DAVID va fi închis în cetatea Devei unde moare după o suferinţă de patru luni şi jumătate la 7 noiembrie
1579. Îmrejurările decesului sale sunt tot atât de necunoscute, ca şi locul unde a fost înmormântat.
1582-1587. Preotul Miklós BOGÁTI FAZEKAS publică traduceri în versuri din fragmentele poetice ale Vechiului Testament. Autorul cunoscut şi în urma cântecelor sale istorice este socotit drept primul poet modern maghiar dinaintea lui Bálint BALASSI.
1592. György ENYEDI unul din cărturarii, prozatorii şi teologii excelenţi ai secolului XVI. este ales episcop unitarian. Capodopera sa întitulată Explicationes locorum veteris et novi testamenti, ex quibus trinitaris dogma stabiliri soletapare în 1598 (Máté TOROCZKAI o va publica în traducerea maghiară în 1619). În urma intoleranţei confesionale din ţară vor fi arse multe exemplare ale cărţii, dar interesul european faţă de ea va fi atât de mare, încât la Groningen se va publica din nou în 1670. În istoria literaturii maghiare ENYEDI şi-a înscris numele în primul rând prin traducerea în versuri a povestirii despre Gismundaşi Gisquardus.
1600. Într-o hotărîre adusă la dieta din Leţ întâlnim pentru prima oară denumirea Bisericii noastre. Din 1638 o folosim în mod consecvent pentru exprimarea identităţii. Iar din 1700 – conform regulilor gramaticale ale limbii maghiare – nu mai folosim diferenţierea latinească de genuri (unitárius – unitaria).
1618; 11 noiembrie. La sinodul din Sângeorgiu de Pădure Biserica Unitariană se delimitează de mişcarea sâmbătistă. Aceasta a apărut în Transilvania la sfârşitul secolului XVI. Potrivit tradiţiei, fondatorul ei a fost András EÖSSI. Conducătorul spiritual era Mátyás GLIRIUS-VEHE. La începutul secolului XVII. organizatorul şi cel care a dezvoltat mişcarea era Simon PÉCHI. Principii Ardealului au persecutat sâmbătismul ca fiind o inovaţie confesională interzisă de legi.
1638. Unitarienii sunt constrânşi să se supună aşa numitei înţelegeri de la Dej care îi obligă să-l adore pe Isus cu veneraţie cuvenită lui Dumnezeu, să-şi boteze copiii în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, să-şi pună cărţile la dispoziţia cenzurii domnitorului. Sub pretextul oprimării sâmbătismului începe convertirea cu forţa şi confiscarea bisericilor.
Recensământul populaţiei câte unui sat, făcut de trei ori pe zi are ca urmare ca până seara majoritatea locuitorilor să treacă la religia reformată. Astfel multe biserici unitariene vor fi luate şi date noii majorităţi.
1660. Este anul de doliu al unitarienilor polonezi. Dieta din 1658 la sugestia contrareformatorilor hotărăşte ca unitarienii până la data de 10 iulie 1660 să treacă la religia catolică, sau să părăsească ţara. Mulţi se convertesc, alţii însă părăsindu-şi patria găsesc un adăpost în Prusia, Elveţia, Ţările de Jos şi Anglia. Un grup mai mare se refugiază în Transilvania, aici sunt primiţi cu dragoste frăţească de unitarieni. Cei mai mulţi se stabilesc la Cluj, organizează o parohie unitariană proprie poloneză care se menţine până în 1793, apoi se contopeşte cu parohia unitariană maghiară.
1691. După proclamarea Diplomei Leopoldine începe contrareforma sprijinită în mod oficial de Habsburgi, având printre scopuri şi nimicirea Bisericii Unitariene. Lupta inegală sprijinită şi prin forţa militară durează peste 150 de ani, aducând Bisericii noastre grele încercări. Va fi confiscată o parte din bisericile şi şcolile noastre, protestanţii vor fi excluşi din oficii publice şi vor avea parte de mai multe discriminări.
1696. Din donaţia Cristinei WILHELM – soţia lui András KMITA – se înfiinţează o nouă tipografie la Cluj; cu ocazia reocupării bisericii centrale din 1716 ea va fi confiscată împreună cu alte bunuri bisericeşti.
1697. Într-un incendiu din 6 mai arde cea mai mare parte a Clujului, inclusiv biserica centrală şi şcoala superioară din centru. Reconstruirea devine posibilă prin ajutorul protestanţilor din Ţările de Jos. Meritul iniţierii colectei îi revine rectorului Pál KOLOZSVÁRI DIMÉNY.
1716. Habsburgii ocupă cu forţă militară bisericile noastre din Cluj, Turda, Dej şi alte localităţi. Astfel de ocupări au loc în tot Ardealul.Timp de aproape 80 de ani unitarienii din Cluj nu-şi pot ţine serviciile divine decât la case particulare. În 1718 ne sunt confiscate şi încăperile şcolii din centru.
1737. În perioada dintre 1716 şi 1737 Biserica îşi concentrează forţele lăuntrice, se reorganizează material şi administrativ. Laicii se unesc pentru salvarea Bisericii, aleg doi primcuratori şi organizează un consiliu comun cu clerici. În acest an este ales episcop Mihály SZENTÁBRAHÁMI LOMBÁRD care va depune o activitate providenţială pentru salvarea Bisericii. El va scrie în limba latină prima lucrare ştiinţifică despre credinţa unitariană: Sistemul teologiei creştine. Cartea este apreciată chiar şi de către curtea împărătească pentru caracterul ei deschis şi modest.
1767. János KÉNOSI TŐZSÉR începe să-şi scrie lucrarea cuprinzătoare intitulată Istoria Bisericii Unitariane din Transilvania, după decesul autorului cartea va fi continuată de István UZONI FOSZTÓ, iar după moartea acestuia de Mihály KOZMA şi fiul său. Opera cunoscută sub numele lui István UZONI FOSZTÓ, este un izvor indispensabil al istoriografiei unitariene.
1773. Episcopul István ÁGH şi vicarul Tamás KOVÁCSI se prezintă în audienţă la prinţul moştenitor Joseph care se află la Cluj. Episcopul face cunoscute prejudiciile şi maltratările de care au parte unitarienii. Potrivit tradiţiei împăratul de mai târziu făcea următoarea declaraţie în timpul audienţei: ”Noi spunem că nimeni nu se poate mântui decât trăind în credinţa romană, dar n-ar fi rău să îngăduim fiecăruia să-şi aleagă calea spre cer care-i place.”
1781. Este anul apariţiei Edictului de Toleranţă. Joseph al II-lea a vrut să slujească prin acest ordin limitarea samavolniciei contrareformei, a dictaturii Bisericii Catolice; pacea între confesiuni.
1785. Este anul publicării legii bisericeşti referitoare la constituirea consiliului parohial (presbiteriu). Legea integrează laicii în conducerea parohiilor în interesul unei cârmuiri mai eficiente. Legile parohiale vor fi formulate în acel an.
1786. Rectorul István LÁZÁR este ales episcop. În timpul slujirii sale se construiesc aproape 50 de biserici, turnuri, şcoli unitariene noi, în mare parte din donaţiile credincioşilor. În multe localităţi însă construirea bisericii unitariene se permite numai în afara teritoriului locuit.
1791. László SUKI, primul curator al şcolii superioare din Cluj îşi lasă prin testament toată averea Bisericii Unitariene şi şcolii superioare. Această fundaţie face posibilă construirea noii clădiri a şcolii superioare. În persoana lui László SUKI îl respectăm pe cel mai mare binefăcător al Bisericii noastre din secolul al XVIII-lea.
1793. Sinodul din Mereşti la propunerea primcuratorului Ferenc P. HORVÁTH hotărăşte înfiinţarea unei şcoli bisericeşti de grad mediu (care “va învăţa până la retorică“) la Cristuru Secuiesc. Şcoala se construieşte din donaţii şi-şi începe activitatea în 1804. Sufletul construirii şi organizării era Sámuel SZABÓ, primul director al colegiului.
1792-1796. Se construieşte după proiectul lui Antal TÜRK biserica unitariană din Cluj existentă şi azi şi considerată drept model din mai multe puncte de vedere.
1801-1806. Se construieşte clădirea mai veche cu două etaje a Colegiului Unitarian din Cluj.
1821. Luarea legăturii în mod oficial cu unitarienii englezi. Confraţii noştri din Insulele Britanice ne trimit o scrisoare în care vorbesc despre religia, istoria şi situaţia lor. Biserica noastră răspunde prezentându-şi principiile de credinţă, organizaţia şi istoria. Relaţiile dintre cele două Biserici devin sistematice din 1858.
1831. Încep relaţiile cu Biserica Unitariană din America de Nord. Datorită călătoriei şi mijlocirii lui Sándor BÖLÖNI FARKAS începe o corespondenţă între cele două Biserici. Sándor BÖLÖNI FARKAS în lucrarea Călătorie în America de Nord publicată în 1834 vorbeşte şi despre întâlnirea sa cu unitarienii americani. Datorită Bisericii Unitariene Americane preoţii noştri talentaţi pot face de atunci studii în institutele teologice unitariene din America.
1837. Sámuel BRASSAI este ales profesor al şcolii superioare din Cluj, apoi peste un an rector al acesteia. Alegerea sa este “victoria liberalilor asupra curtenilor”. Prin activitatea sa profesorală începe o eră nouă în viaţa academiei. În acest an apare noua carte de cântări – “Preamăriri şi rugăciuni spre lauda lui Dumnezeu” – în redactarea lui Sándor ARANYOSRÁKOSI SZÉKELY, aceasta este la baza actualei cărţi de cântări.
1839. Apare prima istorie bisericească unitariană. Autorul este Sándor ARANYOSRÁKOSI SZÉKELY, iar titlul “Istoriile religiei unitariene din Transilvania”.
1841. Scriitorul iluminist cu spirit progresist, unitarianul conştiincios Sándor BÖLÖNI FARKAS îşi donează prin testament biblioteca Colegiului Unitarian.
1841-1847. Învăţământul general şi mediu, respectiv cel academic va fi modernizat după proiectele lui Sámuel BRASSAI. Se introduce instruirea în limba maternă în locul celei latine; sistemul de clase se înlocuieşte cu sistemul disciplinelor. Reforma face posibilă ridicarea nivelului instruirii şi educării.
1848. Primul punct al articolului de lege XX. din 1848 care rezolvă problema confesională într-un mod modern, declară că “religia unitariană se consideră religie acceptată în mod legal”. Situaţia Bisericii noastre a fost grea în timpul revoluţiei; programul şcolar s-a întrerupt; elevii, dascălii, credincioşii au participat într-un număr mare la război; parohiile din zone cu naţionalităţi au avut mult de suferit.
1860. Candidatul la preoţie Domokos SIMÉN este trimis de către Consiliul Reprezentanţilor Bisericii la New College din Manchester penru continuarea studiilor.
Domokos SIMÉN devine profesor al colegiului din Cristuru Secuiesc, apoi al academiei din Cluj. Îşi găseşte misiunea în instruire şi în cultivarea ştiinţei. Moartea sa prematură (1878) îl împiedică în continuarea activităţii. Lucrările Minuni în evanghelii şi Istoricul originii şi dezvoltării sfântei treimi sunt valori perene ale literaturii noastre teologice.
1861. Apare în redactarea lui János KRIZA şi Lajos NAGY revista teologică unitariană Keresztény Magvető (Semănătorul Creştin), având ca scop “semănarea şi dezvoltarea ideilor creştine şi în general a seminţelor binelui şi frumosului etic”. Keresztény Magvető este prima revistă teologică din Transilvania.
1864. Apare prima ediţie a catehismului scris de preotul clujean, apoi episcop József FERENCZ. Acesta a fost publicată de 20 de ori: ultima oară în 1991. Ediţiile diferite oglindesc dezvoltarea principiilor noastre de credinţă.
1865. Balázs ORBÁN, “cel mai mare secui” trece la religia unitariană. Opera sa principală, Descrierea Secuimii apare între anii 1868-1873. În 1876 şi 1890 face două fundaţii pentru ajutorarea elevilor liceului unitarian din Cristuru Secuiesc fără deosebire de naţionalitate şi confesiune.
1868. Cea de a 300-a aniversare a existenţei Bisericii noastre. Sunt prezenţi la comemorare şi reprezentanţii confraţilor englezi. Este prima aniversare istorică după moartea lui Ferenc DAVID pe care unitarienii o pot sărbători în mod public.
1870. Apare în limba maghiară primul volum al operelor alese ale teologului unitarian american William CHANNING. Traducerea a fost iniţiată de episcopul János KRIZA cu colaborarea profesorilor academici şi a preoţilor. Lucrările lui CHANNING au contribuit la dezvoltarea teologiei noastre.
1875. Apare lucrarea lui József FERENCZ întitulată Unitárius kis tükör (Mică oglindă unitariană). Cartea cuprinde pe scurt istoria, principiile de credinţă, liturghia şi organizarea Bisericii noastre. În 1930 a apărut în prelucrarea lui Albert VÁRI.
1885; 29 august. La propunerea lui György BOROS ia fiinţă Liga Dávid Ferenc, organizaţia socială bisericească cu scopul îngrijirii vieţii religioase şi morale. Ca primul preşedinte va fi ales Sámuel BRASSAI.
1888. În ediţia Ligii Dávid Ferenc apare revista Unitárius Közlöny (Buletinul Unitarian) care devine mai târziu o revistă de specialitate a Bisericii noastre. Primii ei redactori sunt Lajos NAGY şi György BOROS.
1890; 26 octombrie. Se inaugurează la Budapesta prima biserică unitariană a capitalei ungare construită pe terenul donat de municipalitate. Clădirea monumentală din colţul străzilor Koháry şi Alkotmány este realizarea proiectului lui Samu PETZ.
1898-1901. Se construieşte noua clădire a Colegiului Unitarian, proiectată de Lajos PÁKEI. Aici vor găsi loc colegiul, institutul teologic, episcopia şi alte instituţii bisericeşti.
1900. Se înfiinţează la Boston Asociaţia Mondială a Religiilor şi Bisericilor Unitariene şi Liberale (International Association for Religious Freedom).
La Cluj ia fiinţă prima organizaţie unitariană de tineret care este precursoarea de drept al asociaţiilor de mai târziu: Organizaţia Universală a Cercurilor de Tineret ale Ligii Dávid Ferenc (1928) şi Asociaţia Naţională de Tineret Dávid Ferenc (1991).
1905. Din însărcinarea cercului de preoţi din Cristuru Secuiesc apare sub redacţia lui István LŐRINCZI prima revista de opoziţie din cadrul Bisericii având ca titlu Unitárius Egyház (Biserica Unitariană).
1907. Apare cel de al doilea volum al revistei Unitárius Szószék (Amvonul Unitarian). (Primul volum a apărut în cinstea comemorării a o mie de ani a existenţei poporului maghiar în Bazinul Carpatic, în 1896 sub redactarea lui János SIMÓ.) Scopul acestei reviste era sprijinirea slujirii de pe amvon a preoţilor şi dezvoltarea literaturii de predici. Redactorii au fost solicitaţi pentru munca plină de răspundere din partea Cercului Premanent al Preoţilor. Regimul comunist a interzis şi această revistă.
1910. Ia fiinţă Liga Femeilor Unitariene.
Se inaugurează prima placă comemorative în cetatea Devei în amintirea lui Ferenc DÁVID. Placa de atunci a trebuit să fie restaurată de mai multe ori din cauza distrugerilor vandale. Potrivit tradiţiei închisoarea lui Ferenc DÁVID nu era lângă placa actuală, ci la bastionul porţii interioare, scobită în stâncă.
1915. Consiliul Suprem Bisericesc reorganizează în interesul dezvoltării pregătirii preoţilor institutul de Pregătire a Preoţilor în Academia Teologică Unitariană. Noul regulament de organizare şi de studii al pregătirii preoţilor va rămâne în vigoare cu mici modificări până în 1948.
1919. Îşi începe activitatea căminul unitarian de fete. La colţul din nord-vest al clădirii colegiului, în căminul amenajat la parter vor fi găzduite unsprezece eleve.
1920. Tratatul de pace de la Trianon adjudecă Transilvania României, apoi Arbitrajul din 1940 de la Viena împarte Ardealul în două. Până la cel de al doilea Arbitraj de la Viena autorităţiile statului au silit populaţia satelor de majoritatea unitariană să-i construiască biserici români, a forţat românizarea prin analizarea numelor şi cu alte metode. Învăţământul este românizat în urma legilor de stat care serveau asuprirea naţionalităţilor, limba maghiară se menţine ca limbă de învăţământ doar în educaţia religioasă. Drept apărare parohiile noastre înfiinţează noi şcoli confesionale.
Ia fiinţă Asociaţia Literară Unitariană. Scopul organizaţiei este popularizarea istoriei şi principiilor de credinţă ale religiei unitariene, oglindirea în literatură a principalelor momente ale vieţii bisericeşti, promovarea culturii unitarienilor. Primul preşedinte ales al Asociaţiei Literare este episcopul József FERENCZ.
1924. Apare o nouă carte de cântări redactată de profesorul Márton PÁLFI. Aceasta este prima ediţie a cărţii folosite în prezent.
1928. Prima conferinţă a tineretului unitarian la Cristuru Secuiesc. Preşedintele conferinţei este preotul clujean Sándor SZENT-IVÁNYI, colaboratorii lui sunt Ferenc BALÁZS, Samu SZABÓ, Imre MIKÓ şi alţii.
1930. Începutul activităţii de slujire preoţească la Cheia, de muncă socială şi de dezvoltarea regiunii (de exemplu: organizarea cooperativei) a lui Ferenc BALÁZS. Şi-a lăsat documentele muncii pline de sacrificii în primul rând în opereleKözérthető evangélium (Evanghelia pe înţelesul tuturor) şi Rög alatt (Sub ţărână). Nu a mai fost în acest secol preot unitarian care a fi putut stârni atât interes, dragoste şi critică faţă de el ca Ferenc BALÁZS.
1933. Apare revista Unitárius Evangélium (Evanghelia Unitariană) redactată de profesorul de teologie şi episcopul de mai târziu dr. Elek KISS. Scopul revistei este propovăduirea evangheliei lui Isus, slujirea vieţii unitariene cu misiune, edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
1948. Este anul reformei învăţământului. Toate şcolile confesionale se etatizează. Pregătirea teologică va fi organizată de cele patru Biserici Protestante în comun, în cadrul Institutului Teologic Protestant Unic de grad Universitar, cu respectarea specificului confesional şi al deosebirilor de limbă. Autoritatea de stat va numi un “director de studii” superior rectorului, asigurându-i o catedră specială pentru predarea marxismului. Clădirile bisericeşti vor fi etatizate, rămân în posesia Bisericilor doar cele care deservesc în mod direct cultul. Este oprită şi activitatea organizaţiilor sociale bisericeşti.
1950-1962. Între aceşti ani se organizează întovărăşirile şi gospodăriile colective. Parohiile trebuiau să-şi predea pământurile statului fără drept de despăgubire. Se confiscă tot pământul Bisericii, dar şi multe din arhivele, obiectele de cult, documentele vechi. Credincioşii ajung să trăiască din minimum de venituri posibile. Tinerii sunt nevoiţi să părăsească parohiile rurale. Parohiile cele mai vechi rămânând fără tineri îşi pierd puterea, se reduce numărul credincioşilor. Morala decade. Se reorganizează susţinerea Bisericii.
1956. După revoluţia şi lupta pentru libertate din Ungaria, drept intimidare, o parte considerabilă a preoţilor şi studenţilor teologi ai Bisericii noastre vor fi condamnaţi la închisoare şi muncă silnică. Iată lista celor care au suferit nevinovat pentru convingerea lor: profesorii Dr. János ERDŐ, Dr. Mihály LŐRINCZI, Dr. Dániel SIMÉN, preoţii Mihály VÉGH, Mózes NYITRAI, Berta DEÁK, Imre GELLÉRD, László SZÉKELY, Dezső SZABÓ, Albert PÁLFI, Imre KELEMEN, Ferenc BÁLINT şi teologii Áron LÉTA, Balázs SÁNDOR, Ágoston BENEDEK, Levente NYITRAI, Csongor KELEMEN. Partidul comunist îşi infiltrează oamenii în cler, din cauza lor slăbeşte încrederea, frica frânează acţiunile comune. Organele securităţii statului controlează preoţii şi slujirile într-un mod mai mult sau mai puţin evident. Fiecare preot activează la locul lui şi pe răspunderea sa personală. Renovarea bisericilor, construirea caselor parohiale, cumpărarea clopotelor rămâne la ordinea de zi în ciuda oprimării şi sărăciei generale.
1970-1989. Biserica îşi îndreaptă atenţia asupra credincioşilor dispersaţi, mutaţi la oraş. Se înfiinţează parohii noi la Cluj, Miercurea Ciuc, Rupea, Homorod, Braşov şi Odorheiu Secuiesc.
1989-1990. După aceşti ani, ca urmare a eliberării de sub oprimarea comunistă reînvie relaţiile internaţionale, construirea bisericilor şi caselor parohiale ia avânt, porneşte procesul retrocedării terenurilor şi clădirilor, se reorganizează asociaţiile de tineret şi de femei la parohii, în 1993 reîncepe activitatea colegiilor unitariene din Cluj şi Cristuru Secuiesc; în funcţie de relaţiile schimbate şi statutul nostru bisericesc are o modificare fundamentală (1996). Se deschid perspective absolut noi în activitatea funcţională a Bisericii.
http://www.unitarius.com/roman/ist-aman.html
Partajează asta:
Iunie 1966: Vizita patriarhului Justinian Marina în Anglia
În virtutea bunelor relaţii dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului
Patriarhul Alexei al Moscovei la conferinţa interortodoxă din 1948
Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitaţia acestuia, fiind primit la Londra ca un şef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioşilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: “Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele.
Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia”. Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.
Adrian Nicolae Petcu.
http://www.ziarullumina.ro/articole;1699;0;58460;0;Iunie-1966-Vizita-patriarhului-Justinian-Marina-in-Anglia.html via http://istoriabisericii.wordpress.com/2011/09/04/iunie-1966-vizita-patriarhului-justinian-marina-in-anglia/
Partajează asta:
Înfruntând regimul totalitar comunist cu legea în mână.
În deschiderea programului de toamnă al Centrului Areopagus vă invităm Joi, 8 septembrie 2011 de la ora 19:00 să luaţi parte la un dialog deosebit în cadrul forumului „Înfruntând regimul totalitar comunist cu legea în mână.”
Suntem onoraţi să îi avem ca invitaţi pe domnul Silviu Rogobete, Consul General al României în Cape Town, Africa de Sus, împreună cu domnul Nelu Prodan, avocat, Consul Onorific al României în SUA.
În timpul regimului comunist avocatul Nelu Prodan a apărat creştini evanghelici dizidenţi. Actualmente profesează în SUA şi este Consul onorific al României în această ţară.
Forumul va avea loc la sediul Centrului Areopagus din Calea Martirilor 104, Timişoara.
Partajează asta:
Dogmele unitarianismului, o religie născută la Cluj
Recunoscut oficial prin edictul Dietei de la Turda, Cultul Unitarian a fost înfiinţat în capitala Ardealului, în urmă cu aproximativ cinci secole.
Înfiinţat ca o variantă radicală a protestantismului, de David Francisc, Unitarianismul a fost recunocut oficial ca religie în anul 1568. Fiind o ramură a protestantismului, acesta se ghidează pe principiile „toleranţă şi liberă gândire“.
Credincioşii unitarieni nu cred în păcatul originar conform căruia Adam şi Eva nu au respectat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca fructele Pomului Cunoaşterii, îl consideră pe Iisus Hristos drept „omul perfect“ şi fiu al lui Dumnezeu în egală măsură ca oricare alt muritor. Mai mult, credincioşii unitarieni consideră că Iisus nu a înviat trupeşte ci doar spiritual, şi reprezintă un model de urmat pentru toţi oamenii.
http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Unitarianismul-religie_nascuta_la_Cluj_0_287971423.html
Partajează asta:
Profeţii care cer un verdict (1)
Profeţia, sau prezicerea, face parte din cotidian. În ciuda apelului la raţiune, milioane de oameni se lasă prinşi în goana după cunoaşterea viitorului. În timp ce unii îi iau în derâdere pe „profeţii” de toate soiurile, alţii îşi leagă viaţa şi speranţele de zodiace şi oracole.
Nesiguranţa cu privire la viitor este una dintre cauzele interesului major pentru preziceri. Înmulţirea cataclismelor naturale, crizele politice şi economice acute, conflictele militare, decadenţa şi grija pentru descendenţi măresc, de asemenea, interesul faţă de cunoaşterea viitorului. Fie că e vorba de profeţii din Biblie sau din alte surse, recente, orice profeţie reuşeşte să adune un public interesat.
Jurnalişti, politicieni, economişti şi oameni de ştiinţă elaborează hărţi ale viitorului, pe baza indicatorilor observaţi, înregistraţi şi măsuraţi. Aceste predicţii nu sunt însă profeţii, pentru că profeţia nu este o anticipare bazată pe inteligenţa umană, nici una izvorâtă din cunoaşterea trecutului, respectiv din înţelegerea faptului că istoria se repetă în spirală sau altfel. Profetul, antic sau contemporan, poate fi un individ oarecare, cu un IQ mai mare sau mai mic, acest fapt însă neavând prea mare importanţă în condiţiile în care el pare un simplu instrument în mâna divinităţilor locale, a altor entităţi supranaturale sau a lui Dumnezeu.
La nord şi la sud de Dunăre
Poporul român, cu apetit pentru misticism şi cunoaşterea realităţilor tainice, şi-a avut de-a lungul vremii profeţii săi mai mult sau mai puţini celebri. Rămâne de notorietate cazul ciobanului Petrache Lupu (1907-1994), numit şi „Sfântul de la Maglavit”, care a pretins că l-a văzut pe Dumnezeu. În jurul persoanei lui s-a conturat, după cum observa într-un articol Cătălin Manole, „unul din cele mai faimoase fenomene religioase din România, care a adunat mulţimi de sute de mii de oameni, veniţi din toate judeţele ţării, deopotrivă intelectuali, preoţi, politicieni şi ţărani.” Chiar regele Carol al II-lea a trimis o limuzină care să îl aducă pe vizionar la Peleş, unde Petrache a zăbovit mai multe zile în preajma Majestăţii Sale. Se povesteşte despre minuni care s-au întâmplat la Maglavit şi despre oameni care au fost vindecaţi de boli. Petrache a fost un caz mediatizat în presa vremii. Unii îl adulau, în timp ce alţii se arătau sceptici. El povestea că Dumnezeu i-a poruncit să le propovăduiască oamenilor pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu. În caz contrar, dureri şi munci cumplite aveau să se abată asupra lor. Mesajul lui semăna prin formă şi conţinut cu acela al profeţilor biblici. Al Doilea Război Mondial şi grozăviile regimului comunist au putut fi interpretate, desigur, ca împliniri ale predicţiilor sale.
Poate şi mai celebră a fost Vanga Dimitrova (1911-1996), cunoscută ca „baba Vanga”, considerată o personalitate spirituală importantă în istoria vecinilor bulgari. Printre evenimentele profetizate de ea, apar ziua exactă a începerii celui de-al Doilea Război Mondial, dezastrul de la Cernobîl, destrămarea URSS-ului şi moartea echipajului submarinului Kursk. Clarvăzătoarea s-a referit în profeţiile ei şi la poporul român: „În bucuria acestei lumi, în România îşi va începe lucrarea cel promis. (…) Acest popor [român] va deveni prin îndreptarea sa o adevărată pildă vie pentru toate popoarele pământului.” Institutul Pedagogic din Sofia a înfiinţat încă din 1967 un laborator special, care a încercat să descifreze prezicerile sale. Oamenii de ştiinţă bulgari susţin că acestea s-au împlinit în proporţie de 70-80%.1 Cert este că românii nu sunt încă o pildă vie pentru naţiuni.
| „Teamă, teamă! Fraţii americani cad de la înălţime, ciupiţi de moarte, cu ciocul, de păsări de oţel”, spunea Baba Vanga, în 1989. Unii au spus că profeţia s-a împlinit la WTC, în 11 septembrie 2001. |
Profeţie în mediuu antic
Rolul profeţilor a depăşit graniţele religiilor iudaică, creştină şi islamică. După cum scria Martti Nissinen, „ca fenomen, profeţia este interculturală, putând fi întâlnită în diferite contexte culturale de-a lungul istoriei omenirii.”2 Chiar Biblia, care îi menţionează pe vechii profeţi ai evreilor, vorbeşte şi despre profeţi păgâni, care se închinau zeităţilor Orientului Apropiat. Profesorul Nissinen observa că rolul profetului antic trebuie înţeles în contextul aşezărilor urbane ale vremii. Oraşele sau cetăţile antice erau aşezate sub protecţia unor divinităţi, iar profetul se distingea în acest peisaj ca voce umană a puterilor transcendente.
Iniţial, profeţia a fost un fenomen oral, cei care îşi asumau rolul de profeţi prezentându-şi mesajele în locuri publice – pe străzi sau în pieţele cetăţilor. Comunicările profetice erau scrise mai rar, dovadă fiind numărul redus al textelor profetice scrise care s-au păstrat. Totuşi, din diferite colţuri ale Semilunii Fertile, au fost colectate informaţii despre profeţia antică, întrucât fenomenul nu a fost unul local, ci a existat o practică larg răspândită. În secolul al XVIII-lea, odată cu descoperirea vestigiilor arheologice ale cetăţii Mari (în zona Eufratului), au ieşit la lumină documente antice care conţineau astfel de texte. Pe baza scrisorilor de la Mari, s-a ajuns la concluzia că profeţii jucau un rol semnificativ la curtea regală. „Ca portavoci ale zeilor, profeţii erau în primul rând slujitorii zeilor ale căror cuvinte le proclamau.”3
În cele mai multe cazuri, mesajele aveau legătură cu regele şi bunăstarea lui, cu războaiele pe care acesta le purta cu alţi monarhi şi cu viitorul cetăţii. Profeţii îl asigurau pe rege că zeii sunt de partea lui şi că va obţine victoria împotriva duşmanilor. Pe lângă profeţiile despre viaţa politică şi despre activitatea militară, erau şi profeţii cu privire la viaţa cultică a templelor sau, mai rar, profeţii despre diverse proiecte (de exemplu, construirea unei noi porţi a cetăţii sau găsirea unui nume pentru un copil din familia regală).
Renumit în Grecia antică a fost oracolul din Delfi. Dacă la început oracolul putea fi consultat într-o singură zi a anului, respectiv ziua naşterii lui Apollo, ulterior consultările au devenit mai frecvente. Evident, cei care îi puneau întrebări oracolului plăteau taxe substanţiale. Preoteasa Pythia asculta întrebarea şi oferea un răspuns neinteligibil, ale cărui semnificaţii erau traduse de preoţii oracolului. Răspunsurile oferite de preoţi erau suficient de evazive încât să poată fi interpretate astfel încât profeţiile să pară reale.
Evul predicţiilor
În sânul creştinismului, profeţiile nu au dispărut după perioada Noului Testament sau a Bisericii primare. În perioada medievală, s-a profetizat venirea unui papă care va reforma Biserica, alungându-i pe clericii corupţi şi cucerind întreaga lume prin bunătate şi un caracter drept. În 1294, când Pietro di Morrone devenea, prin alegere, Papa Celestin al V-lea, mulţimile l-au întâmpinat cu entuziasm, crezând că el este salvatorul care trebuia să vină. Incapabil să împlinească rolul destinat lui prin profeţie, Celestin avea să „demisioneze” destul de repede. Un oarecare Fra Bonaventura avea să pretindă mai târziu, în 1516, că el este acel papă din profeţie şi nu a fost singurul aspirant la acest rol. În fapt, profeţia pare să fi fost mai degrabă o reflexie a dorinţei maselor după o Biserică mai bună, slujită de oameni cu înaltă ţinută morală.
Evul Mediu nu a dus lipsă de voci care să proclame, în numele Cerului, mesaje dintre cele mai diverse. Cronicile au reţinut numele lui Elizabeth Barton (1506-1534), călugăriţă din Anglia lui Henric al VIII-lea. În contextul conflictului dintre rege şi Biserica Romei, Anglia a cunoscut o escaladare a fenomenului profetic. Prezicători obscuri şi profetese răsărite de niciunde anunţau prăbuşirea regelui Henric, dar şi războaie sau boli care aveau să lovească ţara. O tânără servitoare din Kent, Elizabeth Barton, a stârnit vâlvă la data aceea, fiind mulţi cei convinşi că fata primeşte mesaje din partea Fecioarei Maria. Uneori intra în transă. Alteori rostea cuvinte neinteligibile. Unele dintre aceste mesaje erau notate de martori. Cert este că mesajele erau îndreptate împotriva regelui anticatolic. Elizabeth a fost spânzurată pentru că i-a scris papei o epistolă profetică în care anunţa finalul domniei lui Henric al VIII-lea.
Un caz aparte este cel al lui Nostradamus, ale cărui profeţii au stârnit nu doar interesul contemporanilor săi, ci şi pe cel al interesaţilor de acest gen de scrieri, din secolele următoare. Născut într-o familie de evrei convertiţi la catolicism, Nostradamus a avut contact cu astrologi şi alchimişti din Franţa şi Italia, devenind renumit prin catrenele pe care le-a compus şi prin care, într-un limbaj codat, a lansat o serie de presupuse profeţii. Cele 942 de catrene, publicate sub titlulCenturii (1555), i-au atras renumele de profet, din partea poetului Ronsard, însăşi Caterina de Medici fiind interesată de acestea. Cum moartea regelui Henric al II-lea a părut că se regăseşte în câteva dintre versurile lui Nostradamus, curând alţi regi, prinţi, contese, generali şi prelaţi şi-au regăsit viaţa în predicţiile sale. Nostradamus a susţinut originea divină a acestor profeţii. Una dintre posibilităţile enunţate de autorul Edgar Leoni4 este aceea că Nostradamus, un om educat, a scris un fel de satire la adresa lumii ignorante în care trăia, profitând de naivitate pentru a obţine faimă şi bani. Interpretările forţate şi numeroasele detalii care nu şi-au găsit împlinirea ridică semne de întrebare asupra originii „divine” şi a veridicităţii profeţiilor lui Nostradamus.
Chiar şi pe vremea lui Nostradamus a existat, însă, scepticism faţă de profeţii. Omul de stat şi eseistul Francis Bacon (1561-1626) a analizat problema profeţiilor. Într-unul dintre eseurile sale, Bacon se referă la o pretinsă profeţie a lui Seneca, potrivit căreia aveau să fie rupte lanţurile oceanului şi urmau să fie descoperite lumi noi. Evident, pentru contemporanii lui Bacon, anul 1492 marcase împlinirea acestei profeţii. Eseistul i-a considerat însă creduli. Profeţiile, în opinia sa, trebuiau dispreţuite, dar nu ignorate, pentru că impactul asupra maselor era major. El a sugerat chiar nevoia unei cenzuri din partea autorităţilor asupra unor astfel de predicţii.
| „Va fi aşa, va fi altfel, / Tot turuie mereu, profeţii. / Şi ei sunt robii gurii, bieţii! / Eu stau în rând cu nătăfleţii, / Nu mă mai satur să mă-nşel.” Marin Sorescu, Profeţii mincinoşi |
1 „Urmaşa lui Nostradamus”, www.monitorulexpres.ro, 9 septembrie 2006
2 Martti Nissinen, Prophets and Prophecy in the Ancient Near East, Atlanta, Society of Biblical Literature, 2003,
3 Martti Nissinen, Op. cit., p. 16
4 Edgar Leoni, Nostradamus and His Prophecies, Dover Publications, 2000
http://www.semneletimpului.ro/revista/Profetii-care-cer-un-verdict-4078.html
Partajează asta:
Profeţii care cer un verdict (2)
Profetul biblic
Chiar din paginile Vechiului Testament reiese că profeţia nu a fost limită la aria geografică a Israelului, fapt ce ar putea să provoace întrebarea: Este posibil ca profeţia israelită să fie doar un segment dintr-un fenomen mai larg? Multe dintre textele profetice ale popoarelor şi triburilor păgâne sunt similare în formă şi conţinut cu profeţiile biblice. Profeţii idolatri, asemenea celor evrei, invocau o divinitate ca sursă a mesajului lor, atenţionau mulţimile cu privire la probleme şi realităţi contemporane, prevesteau evenimente viitoare sau dădeau indicaţii despre ce ar trebui făcut în anumite situaţii. Prin urmare, există vreun ascendent al profeţiei biblice în faţa altor profeţii?
O importantă notă distinctă apare pe paginile Bibliei. Profetul lui Dumnezeu nu era în primul rând un prezicător al evenimentelor viitoare. Deşi vestea uneori şi ceea ce urma să se întâmple, aceasta era doar o parte din activitatea lui. Profetul ştia viitorul doar când şi dacă Dumnezeu i-l descoperea. Profetul evreu Daniel, care i-a spus împăratului Nabucodonosor al II-lea semnificaţia visului său, a indicat foarte clar că sursa cunoaşterii lui este Dumnezeu: „Este un Dumnezeu în ceruri Care dezvăluie misterele şi El i-a făcut cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în zilele de apoi” (Daniel 2:28). „Profeţia creştină are puţin de-a face cu simpla prezicere a evenimentelor viitoare, iar puterea sa nu este niciodată fixată spre viitor. Ea ţinteşte întotdeauna prezentul.”1 Profeţii trimişi de Dumnezeu erau preocupaţi de cele mai multe ori de realităţile contemporane lor. Denunţau păcatele şi metehnele societăţii, îndemnându-i pe oameni să redescopere principiile morale.
Evaluarea calităţii de profet, în condiţiile în care toţi profeţii pretind că spun adevărul, implică, într-un anumit sens, împlinirea predicţiilor. Ieremia spunea că „profetul care profeţeşte pacea va fi recunoscut ca fiind trimis de Domnul doar dacă se vor împlini cuvintele profeţiei lui” (Ieremia 28:9). În acelaşi registru se înscrie afirmaţia din Deuteronomul 18:22 – „Dacă cuvântul pe care-l va rosti profetul în Numele Domnului nu se va adeveri sau nu se va împlini, acel cuvânt nu a fost rostit de Domnul. Profetul a vorbit din îngâmfare; să nu vă fie teamă de el.”
Pe patul lui Procust
Niels Christian Hvdit observa corect că „profeţia nu a murit niciodată, ci mai degrabă şi-a dovedit dinamismul prin schimbările sale în armonie cu noile condiţii ale dezvoltării istorice.”2 Evident, în foarte multe cazuri a fost vorba de simple înşelătorii, unii „profeţi” profitând de naivitatea oamenilor pentru a-şi umple buzunarele sau pentru a dobândi faimă. Alţii au fost animaţi de fervoare religioasă. Nu s-ar putea spune că în toate cazurile a fost rea voinţă.
Stabilirea unui verdict rămâne o problemă dificilă. Istoria omenirii a fost şi o istorie a profeţiilor, iar veridicitatea acestora nu poate fi evaluată în funcţie de impactul pe care l-au avut şi nici după detaliile care s-au împlinit parţial. Din perspectiva credinţei creştine, profetul trebuie aşezat pe patul lui Procust – adică Biblia – şi testat. Ca sursă a profeţiilor, Dumnezeul omniscient şi omnipotent nu poate greşi. Mesajele comunicate de El, prin profeţi, nu se pot împlini parţial, doar în proporţie de 70-80%. Pot exista oameni trimişi de Dumnezeu să vorbească lumii. Însă niciuna dintre noile profeţii nu pot fi antagonice cu mesajele anterioare ale Divinităţii.
Sunt două situaţii extreme care trebuie şi pot fi evitate. Mai întâi, respingerea oricărei profeţii, pe motiv că nu se poate şti care este adevărată şi care nu, înseamnă riscul ignorării mesajului lui Dumnezeu. Iar a doua situaţie de preîntâmpinat este aceea în care orice mesaj „de dincolo” este îmbrăţişat ca veridic. Profetul trebuie să treacă testul Bibliei, iar omul de rând are nevoie să înţeleagă că mai importantă decât cunoaşterea viitorului este pregătirea prezentă pentru acest viitor, fără a uita avertizarea lui Christos, potrivit căreia „se vor ridica mulţi profeţi falşi şi-i vor înşela pe mulţi” (Matei 24:11).
2 Niels Christian Hvidt, Op. cit., p. 303
Articole similare
Profeţii care cer un verdict (1)
Partajează asta:
O nouă evanghelizare?
Acest lucru nu înseamnă nicidecum o reinventare a mesajului evanghelic, ci, dimpotrivă, actualizarea acestuia, despre care trebuie spus că se regăseşte înscrisă chiar în Evanghelie. Cu alte cuvinte, noua evanghelizare îşi are originea în Sfânta Evanghelie şi trebuie înţeleasă ca o exigenţă de a „reînnoi mereu vestirea mântuirii săvârşită de Hristos, prin care omenirea întreagă poate participa la taina lui Dumnezeu şi la viaţa Sa de iubire” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org). Exigenţa sau misiunea aceasta a rămas aceeaşi de la începuturile Bisericii şi până azi. De aceea, nici entuziasmul şi nici curajul nu trebuie să se schimbe, ci să rămână la fel cu cele care i-au animat pe Apostoli şi pe primii ucenici. Spiritul Sfânt care i-a determinat să deschidă porţile Cenacolului, instituindu-i propovăduitori, este acelaşi cu Spiritul care însufleţeşte şi astăzi Biserica.
Contextul cultural şi spiritual actual
Sunt sigur că mulţi dintre credincioşii creştini ai ţării noastre ar respinge ideea unei noi evanghelizări. Ar spune foarte răspicat că în ţara noastră nu este nevoie de aşa ceva, pentru că poporul român s-a născut creştin şi continuă să rămână aşa, indiferent de noile curente ideologice care ar apărea. A trecut cu bine examenul perioadei comuniste, iar dacă ne uităm la numărul bisericilor construite după anul 1990 nu mai încape nici o îndoială că creştinismul românesc este puternic şi foarte activ în sânul societăţii. La o analiză mai atentă însă, se poate vedea limpede că trăirea autentic creştină este departe de a fi preocuparea esenţială a majorităţii credincioşilor români. Acesta este şi motivul pentru care la nivelul clasei politice nu există forţe care să urmeze creştin-democraţia, iar cele existente sunt nesemnificative şi, culmea, bunii credincioşi, în loc să le susţină, se încred în promisiunile „politicianiste” ale unora care nu se sinchisesc prea tare cu principiile creştine.
Profesorul Dan Dungaciu, într-un articol publicat în revista Historia, descrie foarte bine evoluţia recentă a societăţii româneşti din punct de vedere religios: „Statul nostru cariat de corupţie, ineficienţă şi lipsă de angajamente morale a evoluat de 20 de ani în răspăr cu orice idee religioasă” (aprilie 2011, p. 30). Cu alte cuvinte, nu se poate pretinde nici la nivelul clasei politice şi nici la cel al societăţii, în general, o autentică trăire a credinţei creştine. Dacă aceasta ar exista, corupţia, cu tot ce ţine de ea, s-ar tot diminua şi n-am mai fi arătaţi cu degetul de către instituţiile europene. Aşadar, cred că ar trebui reconsiderată atitudinea românească plină de mândrie când vine vorba de originea creştină, pentru că, altfel, ne încadrăm perfect în teoria lui Titu Maiorescu, a „formelor fără fond”.
Pe de altă parte, nu se poate să nu observăm schimbările culturale profunde pe care le-a trăit societatea europeană în ansamblul ei, cea americană, dar şi cele ale ţărilor emergente, în a doua jumătate a secolului trecut. La acestea trebuie adăugată şi criza actuală, care se tot adânceşte şi care, observă Papa Benedict al XVI-lea, „are în ea trăsăturile excluderii lui Dumnezeu din viaţa oamenilor, ale indiferenţei generale faţă de credinţa creştină şi chiar tentativa de a o exclude din viaţa publică” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).
Referitor la acest ultim aspect, teologul iezuit francez Joseph Moingt, într-o foarte pertinentă expunere intitulată Annonce de l’Evangile et structures d’Eglise, subliniază că declinul creştinismului a început încă din secolul al XIX-lea, atât în mediul intelectual, cât şi în cel muncitoresc: în primul, prin intermediul filosofiei raţionaliste, iar în cel de-al doilea, prin intermediul materialismului marxist. Tot el observă însă, în concordanţă cu numeroşi istorici, antropologi şi sociologi, că acest declin nu înseamnă neapărat refuzul omului de a primi Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura Bisericii, ci, mai degrabă, o „retragere a religiei” (expresia aparţine filosofului şi istoricului francez Marcel Gauchet). Aceasta din urmă, precizează J. Moingt, „nu a însemnat, la început, o descreştinare cauzată de acumularea refuzului credinţei, ci un fenomen de civilizaţie, de desfacere şi de ruptură a legăturii care a unit, dintru începuturile istoriei, religia şi societatea, căci sacrul, cultul şi mitul unei descendenţe comune sunt cele care au format legătura socială originară dintre indivizi. Aşadar, pe măsură ce dreptul politic îşi asuma tot mai mult legătura socială şi diferitele nevoi ale vieţii în societate, a rezultat o secularizare a societăţii şi o laicizare a puterii de stat, fenomen care eroda necesitatea religiei şi importanţa ei pentru indivizi.
Totuşi, pentru că religiosul este purtat de tradiţia socială, cauza majoră a recesiunii sale o reprezintă emanciparea individului care se eliberează de legăturile sale cu societatea şi cu tradiţia” (www.spiritualite2000.com). Toate aceste aspecte au o dublă relevanţă. Pe de o parte, fenomenul retragerii religiei nu este cauzat de pierderea vitalităţii, a atracţiei şi a forţei credinţei creştine, ci este un semn al intrării umanităţii într-o nouă epocă, iar, pe de altă parte, trebuie înţeles că acelaşi fenomen a creat o situaţie cu totul nouă pentru Biserică în raportul cu lumea, fapt care impune o atitudine misionară nouă, diferită de cea din trecut.
Vocaţia Bisericii este evanghelizarea
„Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, învăţându-le să păzească toate câte V-am poruncit Eu vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt 28,19-20). Urmând acest ultim îndemn al Mântuitorului Hristos, vocaţia Bisericii a fost şi va rămâne aceeaşi: evanghelizarea, adică propovăduirea la toate popoarele a Veştii cele Bune, a mântuirii săvârşite de Isus Hristos. Şi astăzi misiunea Bisericii este de a evangheliza atât popoarele care n-au fost încă „irigate” de apa vie a Evangheliei, cât şi cele care, având rădăcini creştine adânci, au nevoie de o sevă reînnoită pentru a aduce roade noi şi pentru a redescoperi frumuseţea şi bucuria de a crede.
De fapt, noua evanghelizare are în vedere tocmai acest ultim aspect: anunţarea Evangheliei trebuie să rezoneze mai ales în ţările cu o veche tradiţie creştină şi pentru toţi aceia care s-au îndepărtat de Biserică şi de credinţă. În acest sens, teologul J. Moingt, referindu-se la probleme actuale destul de dificile cărora trebuie să le facă faţă Biserica occidentală (probleme care, de altfel, nu lipsesc nici din sânul Bisericilor tradiţionale româneşti), remarcă o tendinţă, oarecum firească, de a se opri din misiunea ei, de a-şi reface strategia căutând să se înzdrăvenească din resursele unui trecut glorios. „Hristos însă o face să-şi schimbe hotărârea pentru că, urmându-I exemplul, ea există pentru alţii, nu pentru ea însăşi. Toată forţa sa vitală rezidă în capacitatea ei de a ieşi în lume pentru a o insufla cu viaţa şi spiritul lui Hristos” (www.spiritualite2000.com). Cu alte cuvinte, chiar şi în perioadele pline de dificultăţi şi împotriviri, misiunea Bisericii nu poate înceta, ea trebuie să se orienteze spre lume, sigur, nu pentru a se conforma ei, ci pentru a-i vorbi despre Evanghelie.
În altă ordine de idei, Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte, pe bună dreptate, despre o „fragmentare spirituală” promovată de mentalitatea laicizată a societăţii. Astfel, cei care doresc să rămână fideli Bisericii sunt, în acelaşi timp, foarte influenţaţi de o viziune asupra vieţii în opoziţie cu credinţa. Acestei situaţii, acelaşi Pontif Roman propune şi o soluţie: „Cel care rămâne legat de rădăcinile creştine, dar are dificultăţi în a se raporta la modernitate este important să înţeleagă că faptul de a fi creştin nu-i un fel de haină de îmbrăcat în cadru privat sau în ocazii speciale, ci constituie ceva viu şi totalizant, capabil să asume tot ce este bun în modernitate” (Papa Benedict al XVI-lea, http://www.zenit.org).
Protagoniştii noii evanghelizări
Se pot spune foarte multe lucruri frumoase despre misiunea Bisericii de a evangheliza, însă nu trebuie uitat faptul că fiecare dintre noi, cei care ne numim creştini, are şi responsabilitatea de a evangheliza. Fiecare dintre noi trebuie să înţeleagă că credinţa în această lume nu se păstrează egoist doar pentru sine şi nici nu se transmite automat în inima omului, ci ea trebuie mereu anunţată, propovăduită. Marele teolog elveţian Hans Urs von Balthasar spunea foarte frumos că „credinţa nu se presupune, ci se propune”. Pentru ca această propunere-predicare să fie cu adevărat eficace, ea trebuie să plece dintr-o inimă credincioasă şi iubitoare, o inimă care Îl adoră pe Hristos şi crede în puterea Sfântului Spirit.
În încheierea acestui parcurs, încercând o formulare sintetică, vreau să subliniez faptul că noua evanghelizare se adresează tuturor acelora care au primit, undeva în trecut, credinţa creştină, dar care au încetat de a aprecia frumuseţea ei, considerând-o, chiar, un obstacol în calea atingerii fericirii lor. Numeroaselor persoane care trăiesc cu această mentalitate, predicarea reînnoită ce li se propune – şi care, să nu uităm, este în responsabilitatea fiecărui creştin – are în esenţa ei această afirmaţie fundamentală: „Fericirea pe care o căutaţi, fericirea din care aveţi dreptul să gustaţi are un nume şi un chip: Isus din Nazaret prezent în Sfânta Euharistie” (Papa Benedict al XVI-lea).
Pr. Daniel AVRAM
http://www.ziuadecj.ro/eveniment/o-noua-evanghelizare–73334.html
Partajează asta:
Ce a oferit lumii Biserica Catolică
Chiar dacă apărătorii Bisericii s-au confruntat cu doi maeştri ai retoricii, nu prea există îndoială că votul a reflectat o schimbare a atitudinii faţă de creştinism, în general, şi faţă de credinţa catolică, în particular. Ca să fim foarte sinceri, dacă până de curând eram consideraţi drăguţi, dar naivi, astăzi suntem din ce în ce mai des consideraţi răi. În consecinţă, cateheza şi apărarea eticii creştine sunt din ce în ce mai dificile.
Pentru a trata această provocare, cred că este extrem de important să ne aducem aminte de măsura în care credinţa catolică este o forţă pentru bine în lume. Isus a spus: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” – până şi persoane din afara Bisericii i-au apreciat rodnicia. De exemplu, în 2007, Robert Wilson, un afacerist ateu, a oferit 22,5 milioane de dolari pentru învăţământul catolic din New York, afirmând că „fără Biserica Catolică nu ar fi existat civilizaţia occidentală”. Inspirat de viziunea lui Wilson, am lucrat cu pr. profesor Marcus Holden pentru a aduna exemple concrete ale contribuţiei extraordinare a culturii şi gândirii catolice. În paragrafele de mai jos veţi găsi exemple ale acestei contribuţii, extrem de valoroase pentru cel care este întrebat: „Ce a făcut vreodată Biserica pentru noi?”
1. Lumina şi cosmosul
Lucrarea Opus Maius (1267) a călugărului franciscan Roger Bacon († 1292), scrisă la cererea Papei Clement al IV-lea, a pus în mare parte bazele opticii în lumea latină. Primii ochelari au fost inventaţi în Italia, în jurul anului 1300, mai apoi lentilele fiind folosite pentru telescoape şi microscoape. Multe persoane consideră că Galileo Galilei († 1642) a fost persecutat, dar uită circumstanţele în care s-au petrecut acele evenimente sau faptul că a murit în patul său şi că fiica lui a devenit călugăriţă.
Calendarul gregorian (1582), folosit acum în toată lumea, este rodul muncii unor astronomi catolicii; de asemenea, spectroscopia, descoperită de pr. Angello Secchi († 1878), a contribuit la dezvoltarea astrofizicii. Mai presus de toate, cea mai importantă teorie a cosmologiei moderne, Big Bang-ul, a fost inventată de un preot catolic, pr. Georges Lemaître († 1966), un fapt istoric ce nu este menţionat aproape niciodată de BBC sau de cărţile de popularizare a ştiinţei.
2. Pământul şi natura
Civilizaţia catolică a contribuit în mod remarcabil la investigaţia ştiinţifică şi la realizarea hărţii pământului, oferind mari exploratori precum Marco Polo († 1324), prinţul Henry Navigatorul († 1460), Bartolomeu Dias († 1500), Cristofor Columb († 1506) şi Ferdinand Magellan († 1521). Departe de a crede că pământul era plat (o legendă neagră inventată în secolul al XIX-lea), lumea catolică a creat prima hartă ştiinţifică modernă: Padron Real, al cărei autor este Diego Ribeiro (1527). Pr. Nicolas Steno († 1686) a fost fondatorul stratigrafiei, interpretarea straturilor de rocă, unul dintre principiile geologiei.
Jean-Baptiste Lamarck († 1829), un catolic francez, a dezvoltat prima teorie a evoluţiei, incluzând noţiunea transmutării speciilor şi un arbore genealogic. Călugărul augustinian Gregor Mendel († 1884) a pus bazele ştiinţei geneticii, pornind de la un studiu meticulos asupra transmiterii caracteristicilor la mii de plante de mazăre.
3. Filosofia şi teologia
Catolicismul consideră filosofia ca fiind intrinsec bună şi este în mare măsură responsabil pentru punerea bazelor teologiei – aplicarea raţiunii la ceea ce a fost revelat în mod supranatural. Printre filosofii catolici importanţi se numără Sf. Augustin († 430), Sf. Toma d’Aquino († 1274), Sf. Anselm († 1109), Fericitul Duns Scotus († 1308), Suarez († 1617) şi Blaise Pascal († 1662). Între figurile recente se numără Sf. Edith Stein († 1942), Elizabeth Anscombe († 2001) şi Alasdair MacIntyre. Bazându-se pe faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu al raţiunii şi al iubirii, catolicii au apărat caracterul ireductibil al persoanei umane la materie, principiul conform căruia fiinţele create pot fi cauza acţiunilor proprii, liberul arbitru, rolul virtuţilor pentru atingerea fericirii, binele şi răul obiective, legea naturală şi principiul non-contradicţiei. Aceste principii au avut o influenţă incomensurabilă asupra vieţii intelectuale şi a culturii.
4. Educaţia şi sistemul universitar
Probabil, cea mai importantă contribuţie a civilizaţiei catolice în domeniul educaţiei a fost dezvoltarea sistemului universitar. Printre universităţile catolice timpurii se numără Bologna (1088), Paris (1150), Oxford (1167), Salerno (1173), Vicenza (1204), Cambridge (1209), Salamanca (1218-1219), Padova (1222), Napoli (1224) şi Vercelli (1228). Pe la jumătatea secolului al XV-lea (cu mai bine de 70 de ani înaintea Reformei), în Europa existau peste 50 de universităţi.
Multe dintre aceste universităţi, printre care şi Oxford, încă mai păstrează semne ale fondării lor catolice, cum ar fi curţile pătrate, realizate după modelul aşezămintelor monahale, arhitectura gotică şi numeroase capele. Începând din secolul al VI-lea, Europa apuseană a dezvoltat ceea ce mai târziu s-au numit şcolile de gramatică, iar în secolul al XV-lea a produs presa de tipărit cu litere mobile, aducând educaţiei beneficii inestimabile.
5. Arta şi arhitectura
Credinţa în Întrupare, Cuvântul care s-a făcut Trup şi Jertfa Liturgică au fost principiile de bază ale extraordinarelor contribuţii catolice aduse artei şi arhitecturii. Printre acestea se numără: bazilicile maiestuoase din vechea Romă; lucrarea lui Giotto († 1337), care a iniţiat realismul în pictarea staţiunilor franciscane ale Căii Crucii, ce au inspirat arta tridimensională şi drama; inventarea perspectivei liniare de către Brunelleschi († 1446) şi marile opere din perioada Renaşterii. Iată câteva dintre acestea: operele Fericitului Fra Angelico († 1455), astăzi sfântul patron al artei, precum şi operele inegalabile ale lui Leonardo da Vinci († 1519), Rafael († 1520), Caravaggio († 1610), Michelangelo († 1564) şi Bernini († 1680). Multe dintre operele acestor artişti, cum ar fi bolta Capelei Sixtine, sunt considerate între cele mai importante opere de artă ale tuturor timpurilor. Cultura catolică a pus şi bazele unor genuri arhitecturale: bizantin, romanic, gotic, renascentist şi baroc. Statuia lui Isus Răscumpărătorul din Rio de Janeiro (Brazilia) şi Bazilica Sagrada Familia din Barcelona (Spania) demonstrează faptul că credinţa este în continuare o sursă de inspiraţie pentru lucrări unice de artă şi arhitectură.
6. Legea şi jurisprudenţa
Reformele Papei Grigore al VII-lea (†1085) au stimulat întocmirea legilor Bisericii şi ale statelor europene. Aplicarea ulterioară a filosofiei în lege, împreună cu lucrările importante ale unor călugări precum Graţian, din secolul al XII-lea, a dat naştere primului corp de legi complet şi sistematic, în care toate părţile interacţionează pentru a forma un întreg. Această revoluţie a condus şi la înfiinţarea şcolilor de drept, prima fiind în Bologna (1088), în urma cărora au apărut profesiile în domeniul dreptului şi concepte precum „personalitate corporatistă”, fundamentul legal al multor tipuri de organisme din zilele noastre, cum ar fi universităţile, corporaţiile şi fondurile fiduciare (care au valoare convenţională). Principii legale precum „bună-credinţă”, reciprocitatea drepturilor, egalitatea în faţa legii, drept internaţional, proces cu juraţi, habeas corpus (drept care garantează libertatea individuală şi protejează împotriva arestării arbitrare) şi obligativitatea de a demonstra încălcarea legii dincolo de orice îndoială raţională, toate sunt rodul civilizaţiei şi jurisprudenţei catolice.
7. Limbile
Locul central pe care l-a ocupat limba latină în catolicism a facilitat alfabetizarea oamenilor de rând, deoarece alfabetul este mult mai uşor de învăţat decât simbolurile scrierii chinezeşti, de exemplu. Alfabetul latin a fost răspândit de misiunile şi explorările catolice şi este astăzi cel mai utilizat sistem de scriere alfabetică din lume. Tot catolicii sunt cei care au dezvoltat şi alfabetele armean, georgian, precum şi scrierile standard, cum ar fi minuscula carolingiană (din secolul al IX-lea până în secolul al XII-lea) şi minuscula gotică (din secolul al XII-lea). Catolicismul a oferit şi cadrul cultural pentru Divina Commedia, Cantar de Mio Cid şi La Chanson de Roland, lucrări autohtone care au avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării limbilor italiană, spaniolă şi franceză. Imnul lui Caedmon din secolul al VII-lea este, fără îndoială, cel mai vechi text scris în limba engleză veche. Valentin Hauy († 1822), fratele abatelui Hauy (preotul care a inventat cristalografia), a înfiinţat prima şcoală pentru nevăzători. Cel mai cunoscut elev al acestei şcoli, Louis Braille († 1852), a fost cel care a inventat sistemul internaţional de scriere pentru nevăzători, care astăzi îi poartă numele.
8. Muzica
Civilizaţia catolică stă la baza tradiţiei muzicale occidentale, care îşi trage seva din muzica liturgică evreiască. Cântul gregorian monofonic a apărut în secolul al VI-lea. Metodele de scriere a muzicii au determinat inventarea sistemului de notaţie muzicală (portativul), care a adus un beneficiu enorm pentru scrierea muzicii, şi a dispozitivului mnemonic ut-re-mi („do-re-mi”) al lui Guido d’Arezzo († 1003). Începând din secolul al X-lea, şcolile catedralelor au dezvoltat muzica polifonică, care s-a extins mai târziu până la 40 de voci (Thomas Tallis, Spem in Alium) şi chiar 60 de voci independente (Alessandro Striggio, Missa sopra Ecco sì beato giorno).
Printre genurile muzicale care au luat naştere în mare măsură sau în întregime din civilizaţia catolică se numără imnul, oratoriul şi opera. Compozitorul Joseph Haydn († 1809), un catolic evlavios, este cel care a trasat dezvoltarea simfoniei şi a cvartetului de coarde. Patronajul Bisericii şi formele liturgice au modelat multe dintre lucrările lui Monteverdi († 1643), Vivaldi († 1741), Mozart (†1791) şi Beethoven († 1827). Tema principală a marii Simfonii nr. 8 a lui Gustav Mahler († 1911) este străvechiul imn al Rusaliilor, Veni creator spiritus.
9. Statutul femeilor
Contrar prejudecăţilor populare, câteva femei extraordinare şi cu multă influenţă au reprezentat una dintre comorile civilizaţiei catolice. Credinţa a onorat mai multe femei sfinte, inclusiv unele declarate recent Doctori ai Bisericii, şi a educat mari călugăriţe precum Sf. Hilda († 680) (al cărei nume îl poartă un vestit colegiu din Oxford) şi Fericita Hildegard von Bingen († 1179), stareţă şi erudită. Împărăteasa Matilda († 1167), Eleanor d’Aquitaine († 1204) şi prima regină a Angliei, Mary Tudor († 1558), sunt câteva dintre femeile catolice deschizătoare de drumuri în domeniul politicii.
Tot în civilizaţia catolică au apărut multe dintre primele femei care au devenit oameni de ştiinţă şi profesoare: Trotula din Salerno, în secolul al XI-lea, Dorotea Bucca († 1436), profesoară la catedra de medicină a Universităţii din Bologna, Elena Lucrezia Piscopia († 1684), prima femeie care a primit titlul de doctor în filosofie (1678), şi Maria Agnesi († 1799), prima femeie care a ajuns profesoară de matematică, fiind numită de către Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1750.
autor: pr. Andrew Pinsent
traducere: Renata Oana
sursa: Catholic Herald,
LUMEA CATHOLICA, 05/2011
http://www.ziuadecj.ro/eveniment/ce-a-oferit-lumii-biserica-catolica–73338.html
Partajează asta:
O carte unicat – Cine sunt creştinii după Evanghelie?
