Este creștinismul compatibil cu democrația? via Piata ideilor si sufletul cetatii by Mihail Neamtu
Într-un text percutant care discută starea de fierbere din Egipt, dl Andrei Cornea — reputat filosof, istoric al ideilor și comentator politic — face câteva surprinzătoare afirmații.
Creștinismul este incompatibil structural cu democrația de tip liberal, așa cum a arătat-o istoria. Intoleranța a fost o caracteristică a sa în Evul Mediu, atunci cînd era la apogeul său, avînd cam aceeași vîrstă cu Islamul azi: persecutarea ereticilor, vrăjitoarelor, evreilor, leproșilor nu au fost tocmai dovezi de tolerență și pluralism! Diferența dintre Islam și creștinism a dat-o nu natura credinței în sine, ci relația originară cu socio-politicul: creștinismul a apărut și a trebuit să viețuiască dintru bun început într-un stat puternic, preexistent cu care nu avea nicio legătură genetică – statul roman. Celebrul „dați Cezarului ce e al Cezarului și dați lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”!, rămâne, înainte de toate, o maximă a conviețuirii obligate dintre Dumnezeu (sau locțiitorii săi) și Cezar (sau regi, principii, președinți).
Cuvintele lui Iisus care cer distingerea între Cezar și Dumnezeu (precum și exegeza paulină ulterioară, cu referința centrală din Romani, cap. 13) sunt atribuite unei dibace încercări de diplomație publică. Cel răstignit pe Cruce la marginea Ierusalimului ar fi căutat inițial, pare-se, calea împăcării cu un regim opresiv. Profetul lăudat de Coran, în schimb, n-ar fi avut de înfruntat această limitare socio-politică, declanșînd de la bun început proiectul de colonizare teocratică a Peninsulei arabe. Credincioșii musulmani au, așadar, vocația naturală de-a converti orice formă de guvernămînt la preceptele aspre ale Legii (Sharia). Incompatibilitatea principială între Statul secular de tip modern și religia islamică este o ipoteză interesantă, nelipsită de invalidări empirice (cazul Iordaniei sau al Indoneziei, bunăoară). Vom reține însă aceste sugestii pentru o confruntare ulterioară. (…)
A spune că diferenţele teologice între iudaism, creştinism şi Islam nu conteaza este echivalent cu a declara că toate convertirile sunt iluzorii (sau că filosofia lui Aristotel şi Platon seamănă întrucit amândoi… vorbeau greaca). Când decizi faptul că învăţătura morală a Coranului şi a Noului Testament sunt cvasi-identice prin raportarea lor la tema libertăţii, atunci poţi purcede la orice ilustrare selectivă a pildei cu fragmente din istoria religiilor.
Este şi argumentul reacţionarilor ultra-conservatori care, obosiţi de agnosticismul democraţiei liberale, decid să atace modernitatea şi secularizarea cu următorul tertip logic: comunismul şi nazismul sunt fenomene politice ale modernităţii, fără precedent în istorie. De ce nu am socoti totalitarismul o formă supremă de împlinire istorică a utopiei moderne? De ce n-am afirma că anticlericalismul lui Voltaire se materializeaza ideologic în campaniile anti-religioase ale lui Lenin şi Stalin? De ce n-am spune că Diderot a prevăzut celulele din Gulag destinate preoţilor şi credincioşilor? Ar acuza oare aici dl Cornea o lipsă de nuanţă? A reduce o civilizație veche de două mii de ani la aberațiile sale cele mai respingătoare nu ține oare de resentiment, pripă silogistică, reductivism hermeneutic sau hybris epistemic?
Tema relaţiei între religiile abrahamice şi democraţiile moderne este sobră şi urgentă. Ea ar merita reluată fără a ignora miezul constitutiv al discursului religios (teologia). Susţinătorii argumentelor pro şi contra ar trebui să evite esenţialismele pernicioase, să recunoască caracterul viu al religiilor, caracterul elastic al auto-interpretării corpului eclezial, dar şi natura deschisă a proiectului politic modern. Democraţiile sunt mereu plurale, ca şi ideile religioase. În Grecia lui Pericle, democrația antică permitea sclavia, discriminarea femeii, excluziunea pe criterii etnice.
Regimul parlamentar englezesc, în schimb, a permis unui politician creștin precum William Wilberforce (1759–1833) să devină, în numele Evangheliei, un campion al aboliționismului. În Transilvania secolului XIX, un prelat ortodox ca Andrei Șaguna (1809-1873) prelua idei democratice occidentale pentru înnoirea organizării Bisericii.
Au existat apoi în secolul XX democraţii slabe, care au deschis poarta regimurilor autoritare sau dictatoriale. În Europa, vor spune unii, votul democratic și universal l-a plebiscitat pe Hitler. În Palestina, democrația a permis ascensiunea grupării Hamas, cunoscută pentru atacurile teroriste asupra Israelului? Să fi fost alegerile libere de vină? Elita politică? Cultura? Poporul de rând? Analfabetismul civic? Toate aceste întrebări se nasc atunci când operăm cu definiții înguste.
Căci știm, pe de altă parte, în ce măsură modernitatea euro-atlantică se mândrește cu democraţii consolidate, cum este cazul Statelor Unite ale Americii. Urmașii lui Thomas Jefferson și John Adams au evitat patinajul totalitar coabitînd perfect cu valorile tradiţiei iudeo-creştine. Nici istoria creștin-democrației europene, de la Luigi Sturzo și Iuliu Maniu până la Konrad Adenauer și Corneliu Coposu, nu e chiar străină de proiectul coabitării pașnice între religie și politică. De ce-am trata atunci subiectul cu prejudecăți, într-un stil expeditiv?
Citește articolul complet accesând link-ul de mai jos.
Este creștinismul compatibil cu democrația? (O întrebare pentru Andrei Cornea) from Piața ideilor și sufletul cetății by Mihail Neamtu (03.01.2011)
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 8 – Despre Cristos – Mijlocitorul via Persona
Capitolul VIII. Despre Cristos – Mijlocitorul
1. Dumnezeu a binevoit, în planul Lui veşnic, să aleagă şi să rânduiască pe Domnul Isus, Fiul Său cel Unul născut, să fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, Profet, Preot şi Împărat; Capul şi Mântuitorul Bisericii Sale; Moştenitor al tuturor lucrurilor şi Judecător al lumii; Căruia El I-a dat, încă din veşnicie, un popor care să fie smânţa Lui şi care să fie, prin El, la timpul [portivit], răscumpărat, chemat, justificat, sfinţit şi glorificat.
2. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Trinităţii, fiind Dumnezeu adevărat şi veşnic, de o substanţă şi deopotrivă cu Tatăl, la împlinirea vremii, a luat asupra Lui natura umană, cu toate proprietăţile ei esenţiale şi cu toate slăbiciunile ei caracteristice, dar fără păcat; fiind conceput prin puterea Duhului Sfânt, în pântecele Mariei, din natura ei. Astfel încât două naturi complete, perfecte şi distincte, dumnezeirea şi umanitatea, au fost unite în mod inseparabil într-o singură persoană, fără schimbare, amestecare sau confuzie. Şi Persoana aceasta este Dumnezeu adevărat şi om adevărat şi, în acelaşi timp, un (singur) Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om.
3. Domnul Isus, în natura Sa umană unită astfel cu cea divină, a fost sfinţit şi uns cu Duhul Sfânt peste măsură; ascunzând în Sine toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei; în care Tatăl a binevoit să locuiască toată plinătatea [dumnezeirii]: astfel încât, fiind sfânt, neprihănit, nepătat, plin de har şi adevăr, să poată fi pe deplin pregătit pentru a îndeplini rolul de Mijlocitor şi Garant. Rol pe care nu Şi l-a asumat singur, ci la care a fost chemat de Tatăl Său, care a pus în Mîna Sa toată puterea şi toată judecata şi I-a poruncit să o îndeplinească.
4. Acest rol Domnul Isus l-a îndeplinit de bună voie; şi pentru aceasta El a fost născut sub Lege, pe care a împlinit-o în mod desăvârşit. A îndurat cele mai grele chinuri în sufletul Său şi a suferit cele mai mai dureri în trupul Său; a fost crucificat şi a murit; a fost îngropat şi a rămas sub puterea morţii, dar fără să vadă putrezirea. A treia zi a înviat dintre cei morţi, cu acelaşi trup în care a suferit; cu care s-a înălţat la cer, unde şade la dreapta Tatălui, mijlocind [pentru noi]; şi va reveni să judece oamenii şi îngerii la sfârşitul lumii.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Confesiunea de la Westminster – 3 – Despre decretele eterne ale lui Dumnezeu via Persona
Confesiunea de la Westminster – 4 – Despre creatie via Persona
Confesiunea de la Westminster – 5 – Despre providenta via Persona
Confesiunea de la Westminster – 7 – Despre legamintul lui Dumnezeu cu omul via Persona
Partajează asta:
Calvin si baptistii – 4 – Concluzii
Ce au retinut deci baptistii de la Calvin? Avem in vedere aici baptistii in general fara a ne ocupa de specificitatea baptistilor in Franta si problema separarii intre biserica si stat, unde ei difera de Calvin. Sigur ca unul dintre elementele principale este teocentrismul. Calvin a subliniat importanta doctrinei despre Dumnezeu: atitudinea lui fata de Dumnezeu a fost una de coplesitoare reverenta. Calvin prezinta in analizele lui teologice un Dumnezeu maret, un Dumnezeu caruia ii revine toata slava – SOLI DEO GLORIA.
Preocuparea lui Calvin, am putea spune chiar obsesia lui – sa nu uitam ca Calvin a fost un om foarte pasionat, era ca nimeni sa nu stirbeasca din gloria lui Dumnezeu. Nimeni sa nu-si atribue ceea ce ii revine doar lui Dumnezeu, nimeni, nici papa, nici clerul, NIMENI. Calvin este teologul slavei lui Dumnezeu, al maretiei lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu care ne depasteste de departe, dar care vine spre cel pe care l-a creat dupa chipul si asemanarea Sa. A marturisi maretia lui Dumnezeu insemna, pentru Calvin, a nu pretinde in nici un fel ca putem dispune de El, nici macar mental, intelectual. Dumnezeu depaseste orice cunostinta umana, adica este deasupra ratiunii umane, al capacitatii ratiunii umane de a-l explica, depaseste intelegerea umana si nu poate intra in nici o ecuatie umana.
A marturisi majestatea lui Dumnezeu inseamna si a recunoaste ca El este Rege si ca El domneste peste Imparatia Lui. Comentind prima dintre cele zece porunci Calvin scrie: „Dumnezeu vrea sa aiba preeminenta in toate, El este mai presus de tot, El vrea sa se bucure de dreptul pe care il are asupra poporului sau. El vrea prin urmare ca orice supersitie si orice impietate care ar putea sa umbreasca gloria Lui sa fie indepartata din poporulLui.” (traducere libera personala) Calvin insista ca, slava si recunostinta trebuie atribuite lui Dumnezeu in toate si mai ales in ce priveste mintuirea omului.
Omul nu se poate glorifica cind este vorba de mintuirea lui si nu isi poate atribui nici un merit. Omul nu isi poate cistiga mintuirea; el nu poate decit sa o primeasca, sa ii multumeasca lui Dumnezeu printr-o atitudine pe care sa o manifeste in viata, si sa o pastreze, umblind pe calea credintei si facind faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregatit mai dinainte pentru el (Efes. 2:10).
Articole similare
Calvin si Baptistii – 1 – Introducere via Persona
Calvin si baptistii – 2 – Origini baptiste. Anabaptistii via Persona
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Partajează asta:
Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creatie poetica crestina” – 1978 p.2
Public acum referatul Departamentului Cultelor referitor la Memoriul depus de Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creație poetică creștina”.
Prima parte a seriei de documente referitoare la publicarea unei antologii de ,,creație poetică creștină” care să includă și poeziile lui Traian Dorz a fost publicată sub titlul: Memoriul lui Maier Ion catre CC al PCR privind publicarea unei ,,Antologii de poezie crestina” – 1978
Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion
Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion p.2
Știe cineva ce s-a întâmplat cu cele zece volume (caiete) de poezii însumând circa 3000 de titluri din creația lui Traian Dorz?
Partajează asta:
Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona
Puritani
Puritani (sursa, AICI)
Origini baptiste
Puritanismul englez
Mentionind anabaptismul pacifist ca prima sursa a baptistilor, trebuie sa adaugam ca puritanismul englez constitue cea de a doua sursa. Acesta a aparut la sfirsitul secolului al XVI-lea si contesta sinteza pe care Biserica Anglicana o facuse intre Catolicism si Protestantism. Puritanii considerau ca Biserica Anglicana nu a dus pina la capat Reforma si ei doreau purificarea bisericii de rezidurile catolice. In teologia lor, puritanii l-au urmat pe Calvin, care la rindul lui promova o separare totala de Biserica Catholica. Existau si printre puritani oameni care nu considerau necesara separarea dintre biserica si stat, dar existau si din aceia care considerau ca separarea dintre stat si biserica este de importanta majora si ca biserica ar trebui sa fie condusa de episcopi si nu de regina Angliei. Aceia dintre puritani care nu au aceptat sinteza dintre biserica si stat, numiti separatisti, s-au separat de Biserica Anglicana si au fondat comunitati autonome.
John Smith, fost profesor la Universitatea Cambridge si preot anglican, a imbratisat cauza separatista si a format o noua biserica, ce nu recunostea autoritatea Bisericii Anglicane. Atitudinea si actiunea lui a dus la persecutii si in anul 1608 el se refugiaza in Olanda, impreuna cu o parte dintre membrii comunitatii pe care o formase. Acolo intilneste un grup de anabaptisti, care botezau adultii pe baza marturisiri credintei lor. El face o sinteza intre anabaptisti si puritani si formeaza o noua biserica. Aceasta noua biserica este o comunitatea de credinciosi marturisitori. Pentru el, acolo unde sunt doi sau trei credinciosi regenerati prin puterea Dunului Sfint, care sunt uniti pentru a marturisi credinta lor in Isus Cristos prin rugaciune, cintare si celebrarea botezului si a Cinei Domnului, ca si prin practicare darurilor spirituale, acolo este o biserica crestina. Asa cum am mentionat deja, apartenenta la biserica depindea de marturisirea personala a credintei in Isus Cristos in apa botezului. Iata deci cele doua surse din care isi trag radacinile baptistii.
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 6 – Despre caderea omului, despre pacat si despre pedeapsa pentru pacat via Persona
Capitolul VI. Despre căderea omului, despre păcat şi despre pedeapsa pentru păcat
1. Primii noştri părinţi, fiind seduşi de viclenia şi ispita lui Satan, au păcătuit mâncând din fructul oprit. Dumnezeu a binevoit, după sfatul Lui cel înţelept şi sfânt, să îngăduie acest păcat al lor, rânduindu-L să slujească descoperirii slavei Sale.
2. Prin păcatul acesta ei au căzut din starea de neprihănire şi din părtăşia cu Dumnezeu de la început şi au ajuns astfel morţi în păcat şi cu totul întinaţi în toate facultăţile şi părţile sufletului şi trupului lor.
3. Datorită faptului că ei au fost rădăcina întregii omeniri, vina acestui păcat a fost imputată şi aceeaşi moarte în păcat şi aceeaşi natură coruptă au fost transmise întregii posterităţi, care a descins din ei prin naştere obişnuită.
4. Din această corupere originară (?), prin care ne aflăm într-o stare de totală indispoziţie, incapacitate şi opoziţie faţă de tot ce este bine şi totalmente înclinaţi spre rău, pornesc toate faptele noastre nelegiuite.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Confesiunea de la Westminster – 3 – Despre decretele eterne ale lui Dumnezeu via Persona
Confesiunea de la Westminster – 4 – Despre creatie via Persona
Confesiunea de la Westminster – 5 – Despre providenta via Persona
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 5 – Despre providenta via Persona
Capitolul V. Despre Providenţă
1. Dumnezeu, marele Creator al tuturor lucrurilor, susţine, îndrumă, dispune (hotărăşte, determină?) şi guvernează toate creaturile, acţiunile şi lucrururile, de la cel mai mare până la cel mai neânsemnat, prin providenţa Sa înţeleaptă şi preasfântă, după preştiinţa Sa infailibilă şi după sfatul liber şi neschimbat al voii Sale, spre gloria înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii şi îndurării Lui.
2. Deşi toate lucrurile se petrec în mod imuabil şi infailibil, după preştiinţa şi hotărârea lui Dumnezeu, care este cauza primordială, prin aceeaşi providenţă El le rândueşte să aibă loc în conformitate cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau întâmplător.
3. Dumnezeu, în providenţa Sa obişnuită, se foloseşte de mijloace, dar este liber să lucreze şi fără ele, peste ele sau împotriva lor, după cum doreşte.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Confesiunea de la Westminster – 3 – Despre decretele eterne ale lui Dumnezeu via Persona
Confesiunea de la Westminster – 4 – Despre creatie via Persona
Partajează asta:
Calvin si baptistii – 2 – Origini baptiste. Anabaptistii via Persona
Anabaptist ars pe rug (sursa, AICI)Origini baptiste
Anabaptistii
Miscarea baptista apare in anul 1609 si isi are radacinile istorice si teologice in doua curente principale izvorite din Reforma. Prima se refera la ceea ce a fost numita Reforma Radicala sau anabaptistii. Istoricii si teologi nu au fost intodeauna corecti in ceea ce-i priveste pe anabaptisti. Ei se fac vinovati de a fi amestecat sub aceasi eticheta mai multe grupari intre caine existau diferente importante: revolutinari milenisti violenti, ca Thomas Muntzer – unii istorici ii fac pe aceastia responsabili de razboiele taranesti care au auvut loc in vremea acea in unele state europene; spiritualisti precum Caspar Schwenckfeld; rationalisti si antritrinitaieni, precum Michel Servet; si anabaptisti evanghelici pacifisti.
In 1544 Calvin redacteaza, la insistentele repetate ale lui Guillaume Farel, prieten cu Calvin si pastor reformator la Neuchâtel, in Elvetia francofona, un tratat impotriva anabaptistilor intitulat „Briève instruction”. in introducerea caruia remarca marea diversitate a anabaptistilor si semnaleaza ca aceste grupari nu pot fi puse toate in aceeasi oala. Pe cind unii erau extremisti, altii aveau aceasi viziune asupra Scripturii pe care o avea si Calvin. Data fiind marea varietate a anabaptistilor si reactiile lor extreme, Calvin insusi se face vinovat la un moment dat de greseala de a face din gruparile anabaptiste un amalgam, tratind in mod nedrept gindirea pacifista a anabaptistilor de confesiunea Schleeitheim si poartind o lupta virulenta impotriva anabaptistilor asa zis iluminati, care se reclamau ca apartinind Sfintului Duh (latura carismatica am putea spune). Reactia lui Calvin este de fapt izvorita din prudenta. Stiind ca marea majoritate a credinciosilor nu vor putea face diferenta intre gruparile anabaptiste, el sfirseste prin a le critica pe toate, pentru a-i proteja pe credinciosi de a urma gruparile anabaptiste extremiste.
Un alt aspect care ii diferentiaza pe anabaptisti de Calvin este faptul ca ei vedeau o separare intre stat si biserica, pe cind pentru Calvin separarea aceasta nu exita. De aici si implicarea lui in politica, la Geneva.
Partajează asta:
Nicolae Radoi si Iosif Ton via Daniel Lucescu
Iosif Ton este cunoscut dar cine este acest anonim Nicolae Radoi ? Ce au in comun ? Au inceput bine amandoi dar unul din ei a sfarsit-o rau ! (…)
Nicolae Radoi inpreuna cu alti credinciosi baptisti din Caransebes au ales sa se opuna amestecului Statului Comunist in treburile bisericii. Ei declara ca au fost inspirati de Iosif Ton care in 1973 a scris lucrarea “Cine isi va pierde viata” prin care crestinii erau indemnati sa opuna rezistenta comunistilor chiar cu riscul vietii.
Astfel au tinut alegeri conform statutului cultului baptist dar fara aprobarea autoritatilor.
Partajează asta:
Calvin si Baptistii – 1 – Introducere via Persona
- Jean Calvin
“27 mai 1564. In dupa amiaza acestei zile, citeva persoane inainteaza sub stralucirea soarelui primavaratec, spre cimitirul Plainpalais de la marginea orasului Geneva. Demne, dar vizibil afectate, ele se apropie de o groapa larga de curind sapata. In acest grup se disting Théodore de Béze succesorul, Antoine, fratele defunctului, Marie, sora lui si inca citeva persoane. Multimea de anonimi nu participa la acest eveniment; fara ceremonie, fara discursuri, fara cintari. Groapa comuna este larg deschisa in fata grupului mic de intimi… Incet, in tacere corpul defunctului este coborit in groapa invelit intr-un lintoliu. Fara sicriu, pur si simplu cusut intr-un cearceaf de pinza groasa. Nu va fi nici mormint, nici piatra memoriala si nici un alt semn vizibil. Nici un loc de reculegere… Omul care este astfel ingropat se numeste Jean Calvin.
Cel care este adesea considerat fondatorul unei civilizatii noi tocmai fusese purtat pe ultimul drum. Lumea veche, reprezentata prin unitatea crestinilor se desirase in mod iremediabil, iar el era autorul. O stia si se stia «ales si trimis» dar nimic nu trebuia sa-l deosebeasca de ceilalti muritori. Totul era dar si har acordat. Radical. Definitiv. O existenta inchinata total unui singur tel: Predicarea Adevarului Evangheliei.” Jean Luc Mouton, Calvin, Gallimard, 2009. Maretie in simplitate, imi permit sa adaug. (…)
La intrebarea daca exista sau nu o legatura intre Calvin si baptisti raspunsul este afirmativ. Exista cel putin doua elemente de baza care leaga baptistii de Calvin.
Soli Deo Gloria. Numai Dumnezeu este infailibil si totalmente demn de incredere si toata gloria ii revine doar Lui.
Sola Scriptura. Scriptura este singura autoritate si ea va servi ca norma in predicare si educare in biserica. Astfel, nu se acorda nici un fel de infailibilitate omului (cel vizat aici este papa). Sa nu uitam ca papalitatea ajunsese in epoca respectiva nu numai la apogeul puterii, dar si la apogenul coruptiei, astfel incit papa Clement al VII-lea accepta vinzarea indulgentelor pentru iertarea pacatelor. El avea de fapt nevoie de bani pentru construirea bisericii Sf. Petru din Roma. Pentru Calvin orice invatura trebuie sa fie supusa unei analize critice.
Istorie Evanghelica 