Iosif Ton ,,Eu sunt chemat nu sa lupt impotriva comunismului, ci sa-L aduc pe Cristos in comunism”
Eu sunt chemat nu să lupt împotriva comunismului, ci să-L aduc pe Cristos în comunism…
Iosif Țon, Poziţia mea în Uniunea Baptistă şi cu privire la unele evenimente recente din cadrul Uniunii Baptiste, Oradea, 26 noiembrie 1978.
Pentru a citi și alte pasaje din această scrisoare apasă aici.
Ideea conviețuirii dintre comunism și creștinism se regăsește expusă pe larg în Manifestul Creștin, lucrare publicată în Anglia, al cărui titlu inițial era Locul creștinului în socialism. Spre deosebire de Iosif Țon, Richard Wurmbrand considera că nu putem vorbi de o colaborare a creștinismului cu comunismul, o ideologie atee cu origini satanice. A se vedea în acest sens Richard Wurmbrand, Marx și Satan. menționez în acest context și faptul că, comunismul are caracteristicile unei religii politice și și-a propus prin întemeietorii săi să lupte împotriva creștinismului. Celor interesați de subiectul religiilor politice le recomand Eric Voegelin-Religiile politice, Editura Humanitas, București, 2010.
Articole similare
Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin
“Sa tremure clasele dominante”: Profetul Marx si ucenicii sai
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 4 – Despre creatie via Persona
Capitolul IV. Despre creaţie
1. Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a binevoit, pentru a-şi manifesta gloria puterii, înţelepciunii şi bunătăţii Lui veşnice, la început, să creeze, sau să facă din nimic lumea cu toate lucrurile din ea, vizibile sau invizibile, în decurs de şase zile, şi toate au fost foarte bune.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Confesiunea de la Westminster – 3 – Despre decretele eterne ale lui Dumnezeu via Persona
Partajează asta:
DECLARATIE PRIVIND CAZUL IOSIF TON via Romania Evanghelica
Nicolae Rădoi
Îmi fac o datorie de onoare de a da publicităţii această declaraţie, deoarece sunt un credincios baptist şi am trăit evenimente extrem de importante în perioada comunistă, evenimente ce aruncă o lumină, cred eu clară, asupra identităţii şi activităţilor lui Iosif Ţon din ultimii 40 de ani.
În 1978 eram membru al Bisericii Baptiste din oraşul Caransebeş, şi în acel an am fost ales ca membru al comitetului Bisericii. Cum am ajuns în comitetul Bisericii? Pentru prima dată s-a hotărât ca alegerile să fie făcute cu vot secret, ceea ce a dus la o schimbare de gardă. Oamenii regimului nu au mai fost aleşi, iar cei în care Biserica avea încredere au format noul comitet. Împreună cu alţi credincioşi baptişti am acţionat în ALRC (Asociaţia pentru Libertate Religioasă şi de Conştiinţă) urmând sfaturile pe care Iosif Ţon ni le-a dat în 1973 prin lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa”. În lucrarea menţionată Iosif Ţon sesiza o serie de abuzuri efectuate asupra credincioşilor baptişti şi asupra bisericilor baptiste de către Departamentul Cultelor (organul guvernamental comunist de supraveghere a bisericilor) în cooperare cu Uniune Baptistă de la Bucureşti. Astfel, el afirma că statul comunist şi-a extins influenţa asupra bisericilor şi a creat o criză majoră legată de funcţionarea bisericilor. Autorul tractatului îndemna bisericile să spună un NU categoric statului comunist, arătând că opoziţia faţă de amestecul statului în problemele bisericii este o datorie sfântă a bisericilor şi a credincioşilor, chiar dacă această opoziţie ar însemna pierderea vieţii.
Partajează asta:
Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?
Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.
Otniel Vereș
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Capitolul II. Despre Dumnezeu şi despre Sfânta Treime
1. Există un singur Dumnezeu viu şi adevărat, infinit în Fiinţa şi perfecţiunea Lui, un Duh preacurat, invizibil, fără trup, fără părţi componente sau fără pasiuni trupeşti (?), imuabil, nemărginit, etern, incomprehensibil, atotputernic, atotînţelept, preasfânt, desăvârşit în libertate, absolut, făcând toate lucrurile după sfatul voii sale neschimbate şi preasfinte, pentru slava Sa; plin de bunătate, de har şi îndurare, îndelung răbdător, bogat în bunătate şi adevăr, care iartă nelegiuirea, fărădelegea şi păcatul; răsplătitorul celor care-l caută cu toată inima; dar, în acelaşi timp, desăvârşit în dreptate şi grozav în judecăţile Sale; care urăşte orice păcat şi care nu va achita nicidecum pe cel vinovat.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Capitolul I. Despre Sfânta Scriptură
1. Deşi lumina raţiunii naturale, împreună cu lucrările Creaţiei şi ale Providenţei, dovedesc până acum bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu în aşa fel încât omul nu se poate dezvinovăţi, totuşi ele nu sînt suficiente pentru a dobândi acea cunoaştere a lui Dumnezeu şi a voii Sale care sînt necesare mântuirii; de aceea, Domnul a binevoit ca, în multe rânduri şi în multe chipuri, să Se reveleze şi să-Şi arate voia Bisericii Sale, iar apoi, [a binevoit] ca acestea să fie în întregime aşternute în scris, pentru o mai bună păstrare şi răspândire a adevărului şi pentru o mai bună mângâiere şi o mai temeinică apărare a Bisericii împotriva stricăciunii firii şi împotriva răutăţii lui Satan şi a lumii. Aceasta face ca Sfânta Scriptură să fie absolut necesară, deoarece acum căile anterioare de revelare ale voii Sale către poporul Său au luat sfârşit.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Partajează asta:
Locul de naştere al penticostalismului modern- foto via Vaisamar
Dacă vreți doriți vedeți fotografii cu locul de naștere al penticostalismului modern apăsați link-ul.
Locul de naştere al penticostalismului modern: Stone’s Folly, Topeka, Kansas from Vaisamar by Vaisamar (28.01.2011)
Partajează asta:
Memorialul Durerii – Episodul 26 p.2- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”
În mărturiile pastorului Richard Wurmbrand: “Ei ne-au umplut pântecele cu apă şi apoi au sărit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spânzurat, legându-ne de degetele mari de la picioare”. (La întoarcerea din exil, după Revoluţie, pastorul a pus o floare la mormântul ofiţerului care l-a anchetat şi l-a băgat în închisoare. Acelaşi lucru l-a facut şi la mormântul soţilor Ceauşescu).
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Partajează asta:
Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru
Sociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.
La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.
“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.
Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru from Catholica.ro
Sociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.
La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.
“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.
Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru
La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.
“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
„Confesiunea de la Westminster este o mărturisire de credinţă reformată, aflată în tradiţia teologiei calviniste. Deşi a fost elaborată de Sinodul de la Westminster din 1646, al Bisericii Angliei, ea a devenit, şi continuă să fie „standardul subordonat” [în raport cu Sfânta Scriptură] pentru doctrină în Biserica Scoţiei şi a avut o mare influenţă în Bisericile Prezbiteriene din lumea întreagă (a fost adoptată, de asemenea, cu diverse modificări, de unii dintre congregaţionalişti şi chiar de unii dintre baptişti).
Istorie Evanghelica 