Arhive categorie: Ortodocși

Ruşii sunt credincioşi, nu şi religioşi


Majoritatea ruşilor îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, la 20 de ani de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, unul dintre cele mai ateiste state ale lumii. Un sondaj recent arată că 82% dintre ruşi cred în Dumnezeu, însă mulţi dintre ei nu subscriu religiei organizate.

liturghie

Rezultatele sondajului plasează Rusia în topul ţărilor europene cu cele mai multe persoane care îşi declară credinţa în Dumnezeu. Sondajul realizat în aprilie de Public Opinion Fund (POF) a relevat că doar 13% dintre ruşi nu cred în Dumnezeu, informează csmonitor.com.

Rusia ar trebui să fie descrisă mai degrabă ca o ţară de oameni „credincioşi”, nu ca o ţară de „oameni religioşi”, crede sociologul Mikhail Tarusin, de la Institutul de Proiecte Publice din Moscova. „Am fost un stat oficial ateist timp de 74 de ani şi o să ne ia ceva vreme să ne revenim”, a declarat Tarusin.

 Biserica Ortodoxă Rusă susţine că 70% dintre ruşi sunt membrii săi şi, în virtutea acestui fapt, a exercitat presiuni constante asupra autorităţilor de la Kremlin pentru a i se retroceda o serie de proprietăţi confiscate în perioada comunistă. Totuşi, sondajul POF a arătat că doar 50% dintre ruşi se declară membri ai Bisericii Ortodoxe, în timp ce 27% nu se asociază cu vreo biserică sau organizaţie religioasă, în ciuda faptului că şi-au exprimat credinţa în Dumnezeu.

 Procentul celor care cred în Dumnezeu fără să fie afiliaţi unei biserici este şi mai mare în cazul tinerilor ruşi cu vârste între 18 şi 24 de ani, respectiv de 34%. Iar specialiştii în sociologie susţin că majoritatea ruşilor duc o viaţă seculară, fiind prea puţin implicaţi în viaţa Bisericii Ortodoxe şi prea puţin influenţaţi de eforturile acesteia de a imprima anumite direcţii morale societăţii ruse. Recent, s-a propus adoptarea unui cod vestimentar moral, de către un lider al BOR şi, de asemenea, s-a discutat despre adoptarea unor legi împotriva blasfemiei în domeniul artistic. Totuşi, aceste iniţiative au trecut aproape neobservate.

Problema este cauzată de comunicarea defectuoasă dintre BOR şi membrii săi, susţine Vladimir Gurbolikov, redactor al publicaţiei ortodoxe Foma. În opinia sa, chiar şi aceia care se consideră ortodocşi au puţine legături cu biserica şi ştiu prea puţine despre valorile şi normele acesteia.

 La sondajul POF au participat 1.500 de persoane din 44 dintre cele 89 de regiuni administrative ale Rusiei. Sondajul a mai arătat că 7% dintre ruşi sunt romano-catolici, 4% sunt musulmani, 1% sunt budişti şi 1% adepţi ai religiei iudaice.

 Peste 15.000 de credincioşi ortodocşi au participat duminică la liturghia oficiată de Patriarhul Chiril al Moscovei şi al întregii Rusii. Patriarhul i-a încurajat pe participanţi să susţină unitatea Bisericii Ortodoxe Ruse, notează theorthodoxchurch.info.

 Sursa: semneletimpului.ro

(Foto: theorthodoxchurch.info)

Preotul Gheorghe Popa, prorector cu strategia universitară la „Al.I. Cuza” colaborator al Securitatii din patriotism


Preotul Gheorghe Popa

Preotul Gheorghe Popa, prorector cu strategia universitara la „Al.I. Cuza”, a fost recrutat de Securitate in vremea in care era ghid la Manastirea Voronet. Perspectiva de a ajunge muncitor necalificat. Prin aceasta spaima explica preotul Gheorghe Popa semnatura pe care si-a pus-o pe un angajament cu Securitatea, pe 17 iulie 1980. Prorectorul celei mai vechi universitati din tara era pe atunci student la Institutul Teologic din Bucuresti si începuse sa fie curtat de securisti in momentul in care se angajase, pe perioada vacantei, ca ghid la Manastirea Voronet, situata in apropiere de Stulpicani, satul sau natal din judetul Suceava. Preotul Gheorghe Popa, verificat de CNSAS la cererea EVZ si titularul unei note de constatare a calitatii de colaborator care se afla acum pe rolul Curtii de Apel Bucuresti, a acceptat sa colaboreze chiar inainte de a semna angajamentul cu numele conspirativ „Cristi Popescu”, scrie EVZ.

Sursa: HotNews.ro

De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români. Interviu cu Neagu Djuvara


   

Bătălia de la Kalka,  1223 (reconstituire). Cavaleria mongolă a zdrobit forţele reunite ale slavilor ruşi şi ale cumanilor

Cumanii, mongolii și ortodoxia

Există mai multe motive pentru care invazia mongolă şi ultimii ani ai dominaţiei cumane pe teritoriul viitoarelor Ţări Române merită luate în calcul pentru subiectul pe care îl tratăm: • Evenimentele din jurul anului 1241 şi perioada ce a urmat au fost determinante pentru formarea statelor medievale româneşti. • Cumanii – care, pentru o vreme, au fost consideraţi stăpânii zonelor extracarpatice – ar fi putut să fie în etnogeneza noastră ce au fost francii pentru francezi, bulgarii pentru slavii sudici sau ungurii în Panonia. Ei ar fi putut să dea numele, limba şi chiar religia noului stat. Niciuna dintre acestea nu s-a petrecut. • Documentele indică o discrepanţă între credinţa populaţiei autohtone şi cea îmbrăţişată urgent în 1223 de cumani. • Invazia tătărască pune capăt pe de o parte migraţiilor diverselor popoare, iar pe de alta, acţiunilor de propagandă directă a Bisericii Romane în acest spaţiu. • Există numeroase dovezi care indică faptul că Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti, şi înaintaşii săi fac parte din elita populaţiei cumane. De aici apare întrebarea, era el catolic? Şi dacă da, de ce fiul său Nicolae Alexandru decide mutarea mitropoliei de la Vicina în capitala sa de la Curtea de Argeş, confirmând naşterea noului stat sub jurisdicţia constantinopolitană?

Un neîntrecut povestitor, profesorul Neagu Djuvara nu poate să-şi reprime pornirea de a oferi cititorilor şi ascultătorilor săi o privire de ansamblu asupra controverselor istorice care i se înfăţişează. În rândurile de mai jos vă propunem o incursiune în trecutul îndepărtat pentru a desluşi cum de o populaţie războinică – foarte numeroasă prin părţile noastre – a îmbrăţişat deodată creştinismul. Asta, deşi timp de câteva decenii i-a ucis, cu mare cruzime, pe trimişii Papei. Dialogul cu profesorul Djuvara ne aduce fulgerător şi în actualitate, dar nu fără legătură cu tema centrală.

George Rădulescu: Cum au devenit cumanii creştini, domnule profesor?
Neagu Djuvara: Ceea ce se ştie din documentele rămase este că ei nu erau creştini la sfârşitul veacului al XII-lea. Regatul ungar, de care depindea Transilvania, era extrem de îngrijorat de existenţa acestor barbari, mai ales că ei treceau des peste Carpaţi şi făceau ravagii. În plus, nu uitaţi că Regatul ungar nu era numai vasal Papei, ci era numit regat apostolic cu rol misionar direct. Papa se interesa foarte mult de ceea ce se întâmpla acolo. Au fost cazuri în care Regele era excomunicat. Regii unguri se comportau ca nişte purtători de cuvânt, ca nişte îndatoraţi faţă de suzeranul lor în vederea răspândirii creştinismului, trimiţând timp de zeci de ani, peste Carpaţi, grupuri de dominicani sau de alţi călugări propagandişti catolici care, în general, erau căsăpiţi.

În ce context s-a produs trecerea bruscă la creştinism a cumanilor?
În momentul în care a avut loc prima încercare a fiilor şi a nepoţilor lui Ginghis Han de a înainta spre Apus – era un fel de tatonare a terenului. Să ştiţi că e un fenomen extraordinar… Gândiţi-vă cum un asemenea imperiu a ajuns la o astfel de organizare, aproape perfectă, în foarte puţine decenii. Trebuie să o spunem direct: Ginghis Han a fost genial! Până a ajunge stăpân peste mai multe mici triburi de mongoli, Ginghis Han era un reprezentant minor, şef peste câteva mii de oameni. S-a făcut un film pe care l-am văzut acum câţiva ani, de către un cineast rus de generaţie nouă, în care îi spuneau după numele lui mongol şi în care îi prezentau întreaga viaţă.


În 1241,  marea invazie mongolă a măturat toate puterile militare ale vremii. Nici chiar temuţii cavaleri teutoni nu le-au putut sta în faţă

Aşa cum a fost Muammar al-Gaddafi în Libia, reprezentantul unui trib minor…
Da, la origine. În paranteză fie spus, am auzit ca zvon, pe când eram în Africa – Nigerul avea graniţă cu Libia şi era în dispută cu această ţară pentru nişte linii de frontieră –, cum că Gaddafi ar fi copilul din flori al unui ofiţer italian. Nu m-ar mira deloc… Figura lui, când era tânăr, nu era tipic arabă sau berberă. Şi Olanda a avut experienţe istorice cu astfel de metişi. Ăştia, metişii, sunt ăi mai îndrăciţi. Uitaţi-vă ce sentiment de apropiere avea Gaddafi faţă de Italia…

Revenind la Ginghis Han, mongoli, cumani şi creştinarea acestora din urmă…
În momentul în care urmaşii lui Ginghis Han  hotărăsc să înainteze spre Vest, Imperiul mongol cucerise deja nordul Chinei şi ajunsese în Persia, dar nu se gândise să treacă peste Siberia, să ajungă dincolo de Urali. Când hotărăsc această tentativă, fac mai întâi un fel de campanie de tatonare. Aceasta se termină în 1223, pe un fluviu care dă în Marea Neagră, pe direcţia Crimeei, şi care se cheamă Kalka. Bătălia de la Kalka e un moment istoric pentru că, întâia oară, cumanii – cărora ruşii le spuneau „oamenii stepei“ – erau uniţi. Un orientalist britanic, care l-a influenţat şi pe Nicolae Iorga, a arătat acest lucru în cartea Imperiul cumanilor, subliniind că atunci când era un pericol extern cumanii îşi alegeau un rege. Erau destul de organizaţi, dar şi foarte agresivi. Vecinul lor de la nord era Marele Cnezat al Kievului cu care se aflau în permanentă bătălie. Cu toate acestea, închipuiţi-vă că era vorba şi de înrudiri între cele două tabere. Kuten, regele pe care îl aveau „cumanii albi“ în acel moment, al bătăliei de la Kalka, era socrul Marelui Cneaz al Galiţiei. Cumanii din nord îşi spuneau „albi“, iar cei din părţile noastre, din Moldova şi din Muntenia, erau „cumanii negri“. Aici nu e vorba despre vreo chestiune de calitate, ci despre cumanii principali („albi“) şi cei periferici („negri“). Trebuie să spunem, ca o paranteză, şi că femeile cumane erau de o mare frumuseţe.

Prin urmare, „cumanii albi“ şi „cumanii negri“, văzând pericolul comun, se aliază.
Da. Ei, alături de cele patru, cinci cnezate ruseşti de la nordul lor, luptă împotriva acestui val mongol şi sunt învinşi la Kalka. Acolo mor vreo nouă cnezi ruşi, dar regele cuman Kuten scapă.

Credeţi că separaţia între Bisericile creştine, de Răsărit şi de Apus, produsă la 1054, era deja înţeleasă de popoare, la acea vreme, în anul 1223?
Eu cred că da, dar să nu uităm un lucru – la noi chestiunea era confuză. Noi nu aveam absolut niciun document înainte de naşterea voievodatului Ţării Româneşti. E clar însă că ţineam de Constantinopol. Dar să ne uităm la fraţii Asăneşti, care au făcut cel de-al doilea Ţarat Bulgar. Apropo – Asan e nume cuman. E foarte posibil ca fraţii Asăneşti, vorbitori de limbă română, să fi fost înrudiţi cu populaţia cumană. Cumanii pătrunseseră şi dincolo de Dunăre, dovadă că a mai rămas numele Kumanovo în Bulgaria. Asăneştii îi înving pe bizantini mai întâi cu ajutorul cumanilor. Revenind, regele cuman Kuten fuge din faţa primului val mongol, dar în acel moment valul s-a oprit. Asta este dovada că mongolii s-au gândit să vadă doar ce fel de rezistenţă vor întâmpina. Când vine valul cel mare al mongolilor, în anul 1241, acesta era împărţit în patru coloane, fiecare de câte 40-50.000 de oameni. Cele patru coloane au distrus, rând pe rând, cnezatele ruseşti, Polonia şi cunoşteau atât de bine situaţia regatelor din Europa încât aveau ordinul ca, la o dată precisă, să se reunească împotriva regelui Ungariei, Bela al IV-lea, recunoscut drept cel mai puternic rege din Europa Centrală. Ei bine, coloana din sud a mongolilor a trecut şi pe la Episcopatul cuman Milcovensis.

Invazia mongola din 1241 aproape a distrus ordinul cavalerilor teutoni şi rezistenţa statelor apuse. Totuşi atacurile din 1241 nu s-a repetat. Conducătorii mongoli s-au retras din cauza morţii hanului şi a luptelor interne ce au urmat între urmaşii acestuia

Dar cum s-a ajuns la Episco­patul Milcovensis?
Bun, după bătălia de la Kalka şi dezastrul cumanilor „negri“ şi „albi“, aliaţi cu ruşii, ei dau de veste înfrângerea regelui Ungariei, în 48 de ore. Cumanii, care de generaţii se opuneau creştinării, au trimis vorbă regelui maghiar, Andrei al II-lea, că vor să se creştineze. Acesta a găsit că-i atât de important momentul încât a trimis pe fiul său, viitorul rege Bela, şi pe arhiepiscopul Ungariei să-i creştineze, undeva pe Milcov, pe toţi cei 40.000 de ostaşi cumani, cu femeile şi copiii lor. Aşadar, i-au creştinat în rit apusean.

Vă întrebam dacă exista oare această distincţie la nivelul oamenilor simpli.
Exista…

Atunci de ce pelerinii occidentali care veneau la Ierusalim se împărtăşeau încă din potirul călugărilor greci de acolo, ştiut fiind că ortodocşii şi catolicii n-au comuniune euharistică?
În orice caz, din punct de vedere teologic, ortodocşii şi catolicii n-au fost şi nu sunt eretici unii faţă de alţii, ci schismatici. Asta înseamnă despărţire…

 …şi în oficierea tainelor.
Acest lucru trebuie să fi existat şi la noi, chiar şi în bisericile cele mai vechi. De pildă, este o bisericuţă mică, la nord de Câmpulung, unde erau două altare. Eu cred că unul era pentru ritul Apusean şi unul pentru ritul Răsăritean. Nu era nicio duşmănie între cei care ţineau riturile respective. Duşmănia asta îngrozitoare a apărut după cucerirea Constantinopolului, la 1204.



Asediul Constantinopolelui produs în timpul celei de-a patra cruciade (1204)

Totuşi, a fost şi Sinodul de la Ferrara, început la 1437…
Da, o încercare de reconciliere a penultimului împărat bizantin. Aceasta s-a început din motive politice, din cauza pericolului turcesc. Ghinionul a fost că patriarhul care semnase documentul de reconciliere, alături de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, a murit pe drum. Cel care a devenit patriarh în locul său era un duşman al reconcilierii. Atunci s-a răspândit expresia „Mai bine turbanul turcesc decât gheara Papei“. Dar să ştiţi un lucru: patriarhul de Constantinopol a dus-o mai bine sub turci, în sensul că, Mehmet al II-lea, după ce a luat oraşul, l-a chemat şi i-a încredinţat toţi creştinii împărăţiei. Deci, din momentul ocupaţiei turceşti, patriarhul a avut mai multă forţă politică decât înainte, când era egalul împăratului. Înainte, dacă era o dispută între patriarh şi împărat, acesta din urmă avea câştig de cauză pe motiv că el a fost uns de Dumnezeu.

Aşadar, creştinarea cumanilor s-a făcut în rit apusean.
Creştinarea cumanilor s-a produs după 1223, undeva pe Milcov. Imediat s-a construit o catedrală, dar episcopia n-a ţinut decât puţin peste un deceniu. În anul 1239, cumanii, văzând că vine valul mongol, s-au speriat şi au cerut voie regelui Ungariei să intre în regatul său. Au trecut Carpaţii în masă. Ceea ce s-a întâmplat ulterior a dovedit că n-au plecat chiar toţi, vezi cazul Basarab I. Cei care se căpătuiseră, strămoşii viitorilor boieri sau cnezi – „majores terrae“ – n-au plecat.

Cronologie

271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Interviu  cu profesorul Neagu Djuvara realizat de George Rădulescu. Interviul a fost preluat de pe site-ul site-ul Revistei Historia  .

Articole similare:

De ce suntem ortodocşi?

Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi

Razvan Theodorescu: E o enormitate a afirma ca ne-am nascut ortodocşi


Crestinarea rusilor sub ţarul Vladimir cel Mare

Există o expresie des folosită în ultimii ani, potrivit căreia poporul român s-a născut creştin, ba chiar mai mult, ortodox. Este o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi. Ne-am născut creştini în măsura în care în secolele VIII-IX, atunci când etnogeneza se încheia, creştinarea protoromânilor de asemenea se terminase. Populaţia romanică era o populaţie creştină în sens latin, iar aici stau mărturie argumentele lingvistice precum: Basilica, Dominus Dei etc. Latinitatea creştinismului nostru este o latinitate provincială, daco-moesică, însă în niciun caz nu se poate vorbi de Ortodoxie. Din punct de vedere metodologic, vorbim de catolicism şi ortodoxism abia după momentul Schismei lui Cerularius din 1054.

Există o problemă a deciziei liderilor cu privire la o religie sau alta. În această privinţă rolul elitelor este determinant. De pildă, cneazul Glad, care nu este un român, la Cenad, a ales să fie botezat de bizantini la Vidin. El a optat pentru acea formulă împotriva ungurilor care aleseseră formula apuseană. Liderii sunt cei care hotărăsc, nu poporul. Se cuvine să renunţăm la această formulă romantică, după cum se cuvine să renunţăm şi la cea a păstrării unei „conştiinţe naţionale“ potrivit căreia păstorul doinind ştia că este roman. Acest lucru vine pe cale iezuită, din lumea contrareformei, în şcolile iezuite din Polonia, unde elevii sunt Grigore Ureche şi Miron Costin. Ei şi-au însuşit ideea „Roma triumfas“, idee iezuită a contrareformei, şi au concluzionat că de la Râm ne tragem.

Totuşi, este un lucru ce trebuie luat cu precauţie. În primul rând, aderarea noastră la Ortodoxie este un fenomen de lungă durată, datorat modificărilor din ansamblul Europei Central-Orientale şi de Sud-Est şi a convertirilor ce au loc în perioada formării poporului român. Ceea ce se poate spune este că noi suntem singurul popor, prin latinitatea noastră, de vechi creştinism. În studiul Monumentum princeps şi geneza statelor în Europa Răsăriteană am radiografiat comparativ convertirile la creştinism din acest spaţiu.

Convertirile vecinilor.

Întâi, cazul bulgar, din anii ’60 ai secolului al IX-lea, cu creştinarea hanului Boris devenit Mihail, creştinare făcută la Prisca; avem prima decizie a unor lideri de a merge într-o anumită direcţie. Liderul este pus în faţa unei opţiuni: pe de-o parte era Biserica Romei, care, prin Papa Nicolae I, cerea bulgarilor să intre sub jurisdicţia sa – încă nu era catolică pentru că suntem de-abia în secolul IX – şi pe de altă parte, Biserica din Constantinopol. Bulgarii au ales Patriarhia Ecumenică, aşa cum au ales-o mai târziu sârbii, românii şi aşa cum erau s-o aleagă şi ungurii. Motivul acestei alegeri a fost un fapt fundamental care, ecleziologic, desparte Roma de Constantinopol: prima, fiind o monarhie democratică, nu admite autocefalii (autonomii bisericeşti). Acest lucru a fost afirmat prin faimosul „Dictatus Papae“, din secolul al XI-lea, al lui Grigore al VII-lea Hildebrand. Bizanţul, în schimb, mai flexibil, lasă această posibilitate. Această autonomie este ceea ce au ales primii din acest spaţiu: bulgarii. Au urmat ruşii lui Vladimir la sfârşitul secolului al X-lea, în urma unor relaţii speciale pe care marii cneji le-au avut cu Constantinopolul. Apoi Serbia, însă într-un timp care este foarte neclar.

Bulgarii trecând Dunărea în 672, sub condurea hanului Asparuh

Un caz particular este cel al ungurilor. În general se vorbeşte doar de anul 1000 şi de Ştefan cel Sfânt care a ales Biserica Romei. Situaţia este mai complicată. Se cunoaşte azi că a fost un grup disident de hoarda lui Arpad, care a plecat din Panonia în căutare de noi teritorii şi, ca toţi migratorii crescători de vite, în căutare de sare. Această plecare s-a făcut pe valea Mureşului. A mers din zona actuală a Aradului până în zona Alba Iulia. Aici, acest grup condus de Gyula s-a stabilit în vechiul Apulum, iar acesta a plecat la Constantinopol, unde s-a creştinat în jurul anului 950. Apoi s-a întors înapoi în ţinuturile sale împreună cu Ierotei, Episcopus Turkias (episcop al Turciei). De ce al Turciei? Pentru că numele de turci era dat de cronicarii bizantini tuturor celor care veneau din Răsărit, inclusiv ungurilor. Acest Ierotei a fost recent canonizat de Patriarhia ecumenică pentru opera sa misionară.

De asemenea, a existat la Alba Iulia în secolul al X-lea un baptisteriu, urmele sale se păstrează sub actuala catedrală catolică a „Sfântului Mihail“. Acesta, zidit după o tehnică bizantină, este locul în care aproape sigur ungurii lui Gyula s-au creştinat. Creştinarea sub semnul Bizanţului a durat câteva decenii la nivelul elitelor. Fiica acestui Gyula, Şarolta, era creştină cu siguranţă. Ea s-a căsătorit cu un conducător maghiar, Gheza, şi au avut un fiu: Vajk. El este cel care, căsătorindu-se cu fiica ducelui de Bavaria, cu Ghizela, care aparţinea credinţei apusene, a ales Biserica Romei. Astfel, Vajk a devenit Ştefan cel Sfânt, marele creştinător al Ungariei. Totuşi originea sa este într-un mediu apropiat Constantinopolului. Interesant este că după momentul Ştefan cel Sfânt au fost cel puţin câteva domnii – amintesc pe cea a lui Gheza, amintesc pe cea a lui Andrei I – care a fost marcată de relaţii cu Bizanţul. Coroana regală a Ungariei reprezintă o diademă trimisă din Bizanţ.


Coroana regelui maghiar Ştefan cel Sfânt (este o diademă trimisă de împăratul bizantin)

 De asemenea, un mare bizantinolog ungur a demonstrat că în Ungaria de Sud, multă vreme, până în secolele XIII-XIV, unii sfinţi erau celebraţi după calendarul Bisericii de acum ortodoxe. Abia stingerea Arpadienilor (1301) şi venirea Angevinilor a făcut ca orientarea occidentală, catolică, să fie absolută, ducând chiar la deznaţionalizările de români şi catolicizările de ortodocşi. Chiar dacă ne place să spunem că Matei Corvin a fost de origine română, el a fost un bun ungur şi un bun catolic. De asemenea, familiile nobiliare româneşti s-au maghiarizat, catolicizându-se – spre exemplu Drăgoşteşti au devenit Dragffy, iar Cândeştii au devenit Kendefi. Cnejii care au rămas ortodocşi au devenit ţărani, din vechea origine nobiliară au păstrat doar denumirea de chinez/chineji.

Creştinismul între oportunism politic şi persuasiune feminină.

Mai există un aspect interesant în privinţa convertirilor. Studiile antropologilor americani de acum 15-20 de ani au arătat un lucru: conversiunile la creştinism, de pretutindeni şi dintotdeauna, se fac întotdeauna cu un rol fundamental al femeii. Femeia e bună conducătoare de creştinism. Patimile, drama lui Iisus le impresionează mai puternic. În favoarea acestei teorii stau cazul Şaroltei – în cazul creştinării ungurilor, al faimoasei Olga, care s-a creştinat în secolul X la Constantinopol, în cazul ruşilor, după cum probabil şi ţarinele şi unele principese din spaţiul sârbesc au influenţat în cazul bulgarilor.

La toate acestea se poate adăuga un lucru, numit de profesorul Dimitrie Obolenski „the political opportunism“ al secolelor XIII-XIV – oportunismul politic al unor lideri. Faptul că în momentul încercării de unire a Bisericilor în faţa pericolului otoman o serie întreagă de conducători bizantini sau balcanici privesc spre catolicism nu trebuie înţeles ca pe un act făcut din vreo convingere teologică. Dimpotrivă, putem afirma că unii dintre bizantinii cunoscuţi ca puternici ortodocşi, precum împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino, au fost pentru unirea Bisericilor. Pentru el şi pentru mulţi alţii era doar o unire politică, o salvare de primejdia răsăriteană. Ideea unor bizantini care erau pentru unire, cum a fost Patriarhul Ioan Bekos (sec. XIII), era aceea că Sfinţii Părinţi din secolele IV şi V, de la Ambrozie din Milan la Augustin din Hippona, la Grigore din Nisa sau la Vasile cel Mare, aveau opinii oarecum comune, nu identice, deosebirile nefiind majore.

Sfinţii Chiril (Costantin) şi Metodie în misiunea lor de convertire la creştinism a slavilor sudici şi vestici

Acelaşi împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino era convins că la orice dispută teologică între Apus şi Răsărit bizantinii vor câştiga şi că, de fapt, era o problemă politică orientarea spre Apus. Vedem că liderul bulgar Ioniţă Caloianu, rege din dinastia Asăneştilor, alege, la un moment dat, să fie catolic. Pentru puţină vreme. Era o opţiune politică apropierea de papalitate. Ştefan II Nemania, primul rege sârb, primeşte coroana de la Roma, după aceea se leapădă, luându-şi o soţie bizantină, o Comnenă, pentru ca mai târziu să se recăsătorească cu o membră a familiei ducale veneţiene, Anna Dandolo. Şi la noi observăm aceleaşi mutaţii. De exemplu voievozii moldoveni Laţcu şi Petru Muşat. Îl ştim pe Laţcu catolic, dar nu a fost de la început. Petru Muşat este considerat ortodox sadea, ei bine n-a fost la început. De asemenea, în jurul lui Vladislav I şi a faimoasei doamna Clara, a doua soţie a voievodului Nicolae Alexandru, se pot face diverse afirmaţii. În privinţa liderilor a fost şi un moment de conversiune personală în 1369 a împăratului bizantin Ioan al V-lea Paleologu, dar care n-a avut efecte foarte mari.

Cum se păstrează Ortodoxia în spaţiul românesc.

Pe de altă parte, este un lucru esenţial care trebuie marcat: odată cu aceste apropieri de catolicism ale elitei ortodoxe din motive politice, clerul monahal, lumea preoţească simplă, poporul a păstrat tradiţia Răsăritului, aceea a Ortodoxiei. În cazul românilor erau, pe de o parte, legăturile politice cu a doua Romă, şi existenţa, în momentul etnogenezei în spaţiul bulgar, a unei limbi slave bisericeşti, care a facilitat unele pătrunderi de elemente de eclesiologie în spaţiul nostru şi unele elemente caracteristice poporului nostru care este un popor latin răsăritean.

Creştinarea bulgarilor a fost esenţială şi determinată în impunerea la nord de Dunăre a ritului ortodox. Însă nu putem considera ca moment zero al trecerii spre ritul bizantin al populaţiilor de la nord de Dunăre apariţia şi dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Bulgare ca biserică autocefală. Aceasta se produce înainte de răscoala fraţilor Petru şi Asan (1186). Înainte de 1235, când apare patriarhatul bulgar de la Târnovo, în secolele XI-XII a existat o acţiune a Bisericii bizantine asupra acestor populaţii româno-slave şi acest lucru îl vedem în limbajul bisericesc. Însă apariţia patriarhatului bulgar este hotărâtoare pentru organizarea eclezială nord-dunăreană, cel puţin până la începutul secolului al XIV-lea. Acolo au fost hirotonisiţi preoţi şi episcopi pentru spaţiul muntenesc înainte de 1359. Rolul său fundamental se vede atât în manuscrisele bulgare păstrate, cât şi în faptul că în pronaosul de la Cozia inscripţiile de secol XIV păstrează ceva din reforma ortografiei făcută de Eftimie din Târnovo.

Intrarea  lui Mahomed al II-lea în Constantinopol, pictură de Benjamin Constant (1876). Căderea Constantinopolului, în 1453, a dus la sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit, dar nu şi la sfârşitul Bisericii Ortodoxe

În privinţa acestor relaţii româno-bulgare ar mai fi de adăugat ceva. Românii sunt ultimii care ajung la Athos, la Cutlumuz mai exact, în vremea lui Vladislav I, şi cer, după puţin timp, să se întoarcă acasă. Există un text faimos în care românii spun că nu suportă organizarea cenobitică, chinovială (mănăstire în care călugării au viaţa organizată în comun), chiar colhoznică, pe care slavii o aveau pentru că ei au tradiţia obştii şi a zadrugii. Latinii, românii mai individualişti doreau idioritmie, tipul celălalt de viaţă monahală, fiecare după ritmul său, şi se întorc de la Athos. Deşi principii români sunt mari sprijinitori ai Athosului, monahii români nu sunt o prezenţă în mediul athonist decât foarte târziu. Tipul de viaţă cenobitică, al Ortodoxiei slavo-greceşti, nu îi prinde pe monahii români, în pofida legăturilor mai sus menţionate.

Momentul apariţiei episcopiei Cumaniei, continuată cu episcopia Milcoviei, care este o acţiune misionară a dominicanilor asupra populaţiei cumane, vorbeşte de un aspect edificator cu privire la credinţa populaţiei româneşti de aici. Documentul, din secolul XIII, vorbeşte de pseudoepiscopi, de rit grecesc, care predicau şi în orice caz câştigau mai multă populaţie decât misionarii dominicani.
În privinţa invaziei tătărăşti s-ar putea crede că acest eveniment a acţionat ca o supapă pentru această zonă între cele două Biserici care se luptau pentru creştinarea diverselor popoare migratoare, a se vedea cazul cumanilor. Însă, dacă privim mai îndeaproape, observăm că Roma, încă înainte de Schisma de la 1054, s-a ocupat mai mult decât Bizanţul de creştinarea popoarelor migratoare. Acesta din urmă a avut doar un singur episod notabil de misionarism direct în secolele VIII-X prin trimiterea fraţilor Kiril şi Metodiu, cu alfabetul glagolitic şi chirilic, în Moravia şi apoi la slavii din Balcani. În rest, Roma a făcut toate aceste încercări. Momentul invaziei mongole a fost o mare criză politică, dar din punctul de vedere al Ortodoxiei nu se poate spune că s-au petrecut schimbări majore. În privinţa catolicismului, da. I-a schimbat strategia: de unde înainte de acest eveniment a fost un misionarism direct, prin emisari, s-a trecut la o formulă mai subtilă. Aceasta, şi pentru că după invazia tătară a venit şi celălalt pericol cu mult mai mare: cel otoman. În faţa acestuia, Biserica Catolică îşi îndreaptă ochii spre cei de la nord şi de la sud de Dunăre. Îi ademeneşte reuşind de obicei pentru ­puţină vreme uniri sporadice, însă, până la căderea sa, Bizanţul (1453) reprezintă, ideologic vorbind, un model de credinţă şi civilizaţie. În centrul acestei ideologii bizantine stă flexibilitatea pe care Constantinopolul o lasă fiecărei natio de a-şi urma propriile căi pentru organizarea eclezială.

După momentul în care, la 1359, Argeşul a preluat tradiţia Vicinei şi la 1401, Suceava a preluat într-un fel tradiţia Cetăţii Albe, încetăţenirea noastră în Ortodoxie era definitivă. Mai apoi Statul medieval român apare o dată cu Biserica şi Biserica o dată cu Statul. Trebuie să avem în vedere faptul că definirea statului medieval, în Europa, nu poate fi concepută fără creştinism. Mai exact, creştinarea a dus la crearea unui stat în cazul popoarelor nomade, iar creştinismul popular la popoarele mai ales latine, sedentare, la franci, la români (ca să iau cele două extreme) a dus, treptat, la formarea statului. Puteau fi şi state ariene, dar creştine – cum au fost toate statele germanice, cu excepţia francilor. Creştinismul este cel care determină această recunoaştere a comunităţii. De altminteri, să nu uităm că „religio“, substantivul, este legat de verbul „religlo“. Religia este cea care adună.

Ortodoxia, un motiv al înapoierii noastre economice?

Am să închei cu un aspect referitor la modernitatea civilizaţiei ortodoxe. Ideea că Ortodoxia este desuetă sau conservatoare trebuie demontată. În momentul de faţă, 18% din Uniunea Europeană este ortodoxă. În această privinţă trebuie să avem în vedere două aspecte: unul privind raportului economie-confesiune, iar cel de-al doilea e cel al congruenţei Ortodoxiei cu Europa unită.

În primul rând, dacă luăm în considerare cercetările şcolii de Sociologie a Religiilor, constatăm o problemă a raportului său economie-religie; pretutindeni calvinii sunt mai bogaţi decât luteranii, luteranii mai bogaţi decât catolicii, aici se oprea analiza lui Max Weber. Extinzând teoria, catolicii sunt mai bogaţi decât ortodocşii şi ortodocşii, mai bogaţi decât islamicii, cu excepţiile artificiale: Luxemburg şi Qatar. Asta, din cauza unui tip de educaţie pe care ţi-l dă Ortodoxia, care nu este cel al protestantului. Consider că Ortodoxia e legată de o anumită rămânere în urmă economică. Protestantul ştie că el este o fărâmă, un nimic în mâna dumnezeirii, el este născut din păcatul lui Adam şi al Evei şi trebuie să muncească continuu ca să-i placă lui Dumnezeu. Trebuie să fie adeptul lui „Times is money“ şi chiar să se bucure puţin de plăcerile trupului. Răsăriteanul, de la Sfinţii Părinţi din secolul al IV-lea, ştie că omul este o parte din Dumnezeu, este făcut aidoma Lui, de aceea când se căsătoreşte în Biserică i se pune o coroană pe cap pentru că, pentru o clipă, este Împăratul lumii. Şi pentru că este asemenea lui Dumnezeu, Dumnezeu îl ajută. Dumnezeu îi face de toate, iar el stă, se uită, se roagă, se mai joacă cu nişte mătănii, aici se înrudeşte cu islamicul. Este o altă educaţie.

În al doilea rând, de ce este concurentă cu Europa Ortodoxia astăzi? Consider că sunt patru motive: 1) Ortodoxia este naţională, astfel este congruentă cu Europa naţiunilor, 2) e sinodală şi fiind sinodală e congruentă cu Europa democraţiei, 3) este ecumenică şi 4) sprijină relaţia cu laicatul. Într-o Europă secularizată acest lucru contează, ba chiar mai mult, de aici vine şi apropierea Ortodoxiei de protestantism, de luteranism mai ales.

Cronologie

271  Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată

286  Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu

313  Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381  Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul

364  A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)

379-395  Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu

395  Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius

447, 589  Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451  Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476  Imperiul Roman de Apus dispare

472-519  Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)

527-565  Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu

602  Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical

610  Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului

672  Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave

692  Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol

731-732  Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei

800  Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol

860  Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul

861-863  Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox

863-886  Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă

864  Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I

866  Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I

893  Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale

896  Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei

927-969  În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului

953  Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)

988  Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi

997-1038  Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin

1025  Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea

1054  Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani

1071  Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică

1096  Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul

1186  Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar

1191  Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania

1187  Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a

1197-1207  Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior

1204  Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234  Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic

1235  Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241  Marea invazie tătărască

1247  Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre

1330  Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale

1347  Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove

1359  Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti

1359  Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean

1401  După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Un articol de Răzvan Theodorescu preluat de pe site-ul Revistei Historia

Articole similare:

Ciprian Plăiașu, De ce suntem ortodocşi?

De ce suntem ortodocşi?


Papa Leon al IX-lea, excomunicându-l pe MIhail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054.

Cel mai recent număr al revistei „Historia“ vă propune o analiză complexă cu privire la un aspect pe care cei mai mulţi dintre noi îl consideră definitoriu pentru români: Ortodoxia. „Historia” tratează, astfel, o latură a istoriei noastre despre care se vorbeşte mai mult propagandistic, într-un discurs încorsetat de clişee.

De ce au ales urmaşii lui Thocomerius (un lider cuman convertit probabil la catolicism în Episcopia Milcoviei), Basarab I şi Nicolae Alexandru, drumul ortodoxiei pentru Ţara Românească? Sau de ce a fugit la est de Carpaţi, în nucleul viitorului stat moldovean, infidelul (în sens religios) voievod Bogdan I,cneaz din Maramureş, din demnităţile rezervate lui de regele maghiar după ce s-ar fi botezat catolic? Sunt tot atâtea întrebări care se rezumă, în fond, la una singură: De ce suntem ortodocşi?

Răspunsul nu este deloc simplu şi clar, ci se înscrie sub semnul paradoxului, alături de originea latină a poporului român, peste care, timp de o mie de ani, au trecut valuri de migratori ce aveau potenţialul creării unui stat medieval pe alte coordonate şi care ar fi putut să fie în etnogeneza poporului român ce au fost francii pentru francezi, bulgarii pentru slavii sudici sau ungurii în Panonia. Aceştia ar fi putut să dea numele, limba şi chiar religia noului stat. Niciuna dintre acestea nu s-a petrecut.

Revista „Historia” îşi propune, în numărul din aprilie, să arunce puţină lumină peste o latură a istoriei noastre despre care se vorbeşte mai mult propagandistic, ideologic şi într-un discurs încorsetat de clişee, cărora nici măcar nu le cunoaştem originea.

Neagu Djuvara, Răzvan Theodorescu, Radu Preda, Daniel Barbu, Dan Dungaciu şi-au asumat misiunea de a ne fi ghizi într-o lume a facerii şi a desfacerii, în care s-au plămădit popoare şi religii, mai ales pentru că această lume – căreia-i aparţinem, potrivit cifrelor oferite de recentele recensăminte – este cvasi-străină multora.

Bulgarii şi ortodoxia noastră

Dacă ar fi să privim doar cifrele, am avea în România o populaţie puternic ataşată de credinţa ortodoxă şi de identitatea sa etnică. În primul rând, românii reprezintă 89,5% din totalul populaţiei ţării. În al doilea rând, populaţia de religie ortodoxă are o pondere de 86,8%. Şi, în al treilea rând, numărul celor care se declară atei sau fără religie este extrem de mic, doar 0,1% din populaţie. Datele sunt însă extrem de înşelătoare în privinţa cunoaşterii de fond a sentimentului religios pe care laicul român îl trăieşte şi îl practică.

Pe de altă parte, există astăzi în România un resentiment privind crearea în ochii cetăţenilor Uniunii Europeane a unui grup (unii i-ar spune „oală”), format din ţara noastră şi Bulgaria, în care nu se ştie cine e calul şi cine e căruţa. Această „construcţie” are un trecut cu adânci consecinţe. Creştinarea bulgarilor (864), apariţia limbii de cult slave, crearea primei patriarhii pe criterii de ordin etnic (Patriarhia Bulgară de la Târnovo, 1235), dar mai ales ascensiunea politică a celor două ţarate bulgăreşti în urmă cu aproape 1000 de ani au ajutat la conturarea unei identităţi ortodoxe pentru români. În fond, o populaţie vorbitoare de latină, fie chiar în forma ei vulgară, era uşor de asimilat ritului latin.

Alte influenţe

Totuşi, a spune doar că bulgarii ar fi „de vină” pentru credinţa pe care o mărturisim noi azi e prea mult; creştinarea vecinilor sub diferite rituri (ungurii trec la catolicism, după ce au fost creştinaţi iniţial ortodox, polonezii adoptă ritul romano-catolic, ruşii îmbrăţişează Ortodoxia în timpul lui Vladimir cel Mare), precum şi relaţiile feudalo-vasalice cu aceştia sunt tot influenţe importante pentru credinţa noastră. Există deopotrivă voci care aşază înrădăcinarea temeinică a „legii” de la Constantinopol în teritoriile româneşti după ce sultanul a zidit Înalta Poartă în preajma Sfintei Sofii. Dincolo însă de toate teoriile mai mult sau mai puţin posibile în ceea ce priveşte relaţia dintre voievozii români şi credinţa lor, românismul a devenit parte integrantă a diversităţii ortodoxe, poate în aceeaşi măsură în care ortodoxia şi-a pus amprenta asupra noastră.

Un articol de Ciprian Plăiașu preluat de pe site-ul  Revistei Historia  

Va doriti o Maica Tereza a crestinismului romanesc?


Va doriti o Maica Tereza a crestinismului ortodox? este titlul articolului scris de Marius Vasileanu și apărut pe site-ul contributors.ro.

În introducere autorul scrie:

Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale. Aceasta a condus la multiple discuţii şi critici, ceea ce mă face să întreb: este cineva care nu şi-ar dori o Maică Tereza a creştinismului ortodox românesc?

Un punct interesant al articolului este și cel care tratează punctele slabe ale legii.

În altă ordine de idei, – scrie autorul articolului,  – suntem obligaţi să vorbim şi despre părţile slabe ale legii în discuţie, care ţin de păcate noastre dintotdeauna.

Puetți citi articolul integral aici.

Argumente pro si contra parteneriat stat-biserica.


„Biserica va avea monopol asupra serviciilor sociale finantate de la stat”. „Parteneriatul stat-Biserica aduce este un proiect pe care statul ar trebui sa-si permita sa cheltuiasca”. „Relatia Biserica-autoritati are un iz electoral”. Acestea sunt doar cateva dintre reactiile pe care le-a generat adoptarea de catre deputati a proiectului Legii privind parteneriatul dintre stat si culte in domeniul serviciilor sociale. Initiata de 90 de democrat-liberali, legea a trecut, marti, de Parlament si mai asteapta doar promulgarea presedintelui pentru a fi pusa in aplicare.

Prin acest proiect, bisericile recunoscute din Romania vor putea realiza orfelinate, aziluri de batrani sau orice alte programe sociale, cu finantare asigurata de maxim 80% de la bugetul public si 20% din partea cultelor, donatii sau sponsorizari. Proiectul prevede ca unitatile de cult pot sa ingrijeasca copii aflati in dificultate, adulti cu dizabilitati, batrani fara venituri sau cu venituri mici si familii sarace. Potrivit proiectului, din fonduri publice, vor fi finantate aceste programe initiate de culte religioase pentru dezvoltarea si derularea de servicii sociale si actiuni caritabile, precum si pentru formarea si instruirea corpurilor de voluntari care activeaza in domeniul asistentei sociale.

  • Raluca Turcan: Statul trebuie sa isi permita un astfel de proiect. Pericolul politizarii este minim
Raluca Turcan
Foto: Agerpres

Contactata de HotNews.ro, Raluca Turcan – cea care a propus legea – a declarat ca proiectele trebuie sa treaca prin filtrul Consiliilor judetene si al Consiliilor locale, care sunt „variate ca influenta politica”. „Pericolul politizarii acestui proiect este diminuat, pentru ca filtrele sunt atat profesionale, cat si transparente. Bineinteles ca orice proiect derulat in lume, atata timp cat este derulat de oameni, poate sa aiba o componenta subiectiva sau politica, in cazul in care acele persoane sunt oameni politici”, a continuat initiatoarea legii.

Intrebata daca statul isi permite finantarea acestor proiecte (in contextul in care Guvernul le-a recomandat initiatorilor sa tina cont de „presiunile si riscurile determinate de evolutia economica interna si externa”), Raluca Turcan a precizat ca „statul trebuie sa isi permita”. „Statul este foarte avantajat pe termen lung, pentru ca daca aceasta componenta alternativa a statului functioneaza bine, treptat, asa cum discutam chiar cu unii presedinti de consilii judetene, o parte din serviciile de asistenta sociala de stat pot sa fie transferate la unitatile de cult”, a explicat aceasta.

In ce priveste sumele care vor fi suportate de stat si cine va da bani pentru cheltuielile cu personalul si cheltuielile curente pe care le implica ridicarea unui astfel de centru, Turcan sustine ca, „prin lege, nu sunt lucruri batute in cuie prin care sa spun ca Biserica pune la dispozitie incaperea, cheltuielile le plateste autoritatea locala sau Biserica. Proiectele sunt variate”.

Democrat-liberalul a precizat ca proiectul, „fiind gandit sub forma unuia national, se face prin finantare pe proiect national si bugetare in bugetul de stat”. Practic, in momentul in care se stabileste bugetul, se previzioneaza o suma de bani alocata pentru acest proiect. „Nu pot eu sa fac (o estimare a sumelor pe care le va scoate un astfel de centru de la bugetul de stat, n.red.). In primul rand, sumele variaza”.

  • Ludovic Orban: Toate Bisericile vor fi in dependenta directa fata de Guvern, care nu uita potentialul electoral al Bisericii
Ludovic Orban
Foto: Agerpres

Deputatul liberal Ludovic Orban a votat impotriva acestui proiect de lege si este unul dintre putinii parlamentari care au argumentat aceasta decizie. Liberalul a declarat pentru HotNews.ro ca, prin aceasta lege, „Biserica este pusa in subordinea puterii politice”. „Statul n-are bani sa achite obligatiile legale in domeniul serviciilor sociale si acum vrea sa isi si extinda aria de acoperire”, avertizeaza Orban, care precizeaza ca „fondurile vor fi alocate de la centru, prin decizii ale Guvernului, iar activitatea sociala a Bisericii va fi conditionata”.

Apoi, „prin aceasta decizie, se creeaza o discriminare intre organizatiile care tin de Biserica si cele care nu tin de Biserica”, sustine Orban. Potrivit acestuia, un alt argument impotriva proiectului este legat de faptul ca „se creeaza si o discriminare intre beneficiari, pentru ca nu exista niciun criteriu de alocare a fondurilor”.

Pe de alta parte, „Biserica este cea mai credibila institutie pentru a atrage fonduri in domeniul serviciilor sociale. Asa, Biserica nu mai are niciun interes sa creeze singura mecanismele de fundraising, de voluntariat sau tot ce tine de serviciile sociale, pentru ca de acum inainte ele vor fi platite de la stat”. Liberalul a revenit la dependenta pe care o creeaza proiectul de lege intre Biserica si autoritatile statului, precizand ca politicienii au astfel in vedere „potentialul electoral al Bisericii”.

„Proiectul pune toate Bisericile in dependenta directa fata de Guvern, atat in ceea ce priveste intierea proiectelor, cat si in ceea ce priveste derularea acestora. O buna bucata de vreme, autoritatile locale au avut in gestiune serviciile sociale, acum se face din nou o recentralizare a serviciilor sociale, a precizat acesta.

  • Radu Preda, teolog: Metodele indirecte de ajutorare ar fi scos cu totul din joc ipoteza momelii electorale

 

Radu Preda
Foto: Agerpres

De cealalta parte, Radu Preda, doctor in teologie, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj, a explicat pentru HotNews.ro ca „cel putin principiul acestui proiect este bun si european”. „A recunoaste subsidiar ca activitatea cultelor religioase este benefica nu este un demers gresit„, a declarat Radu Preda, precizand ca parteneriate de acest gen functioneaza si in alte state. Numai ca, in cele mai multe tari, „cultele au fonduri proprii”.

„Prin incasarea directa, tot prin ajutorul statului desigur, a unui procent anume din impozitul pe venit, cultele au propriul lor buget si colaboreaza in termenii: cat ai tu si cat imi dai tu, ca rest? Ori, la noi, cultele nu au un buget fix, ceea ce cumva complica situatia. Dar principiul este cel clasic al subsidiaritatii, care este si la baza politicii europene. Faci ce poti tu, si daca nu mai poti te ajutam noi, sigur cu conditia ca proiectul sa fie de interes”, a explicat acesta.

Ideea acestei legi este „sa scoatem din zona improvizata care se schimba la fiecare ciclu electoral ajutorul pe care statul il da partii religioase in diversele proiecte„, a precizat Preda, adaugand: „mi-as dori foarte mult sa nu mai proiectam in termeni de troc raportul dintre stat si Biserica. (…) Si s-a vazut pana acum. Nimeni nu a castigat in mod real „mituind” Bisericile sau cultele religioase. Sa nu fim naivi si sa credem ca lumea e naiva. Statistic vorbind, sociologic, nu cred ca se poate demonstra cu pertinenta ca cineva ar fi castigat sau ar fi pierdut alegerile in functie de cum s-a pus bine sau rau cu un cult religios„.

„Ceea ce mie mi-ar conveni mult mai mult si atunci asta chiar nu ar mai putea fi momeala electorala, mi-ar placea sa fie mai mult metode indirecte de ajutorare, de pilda facilitati fiscale, adica intarirea acestei laturi indirecte pe care o prevede de altfel si Legea Cultelor din 2006, a punctat teologul.

In ceea ce priveste carentele acestui proiect de lege, Radu Preda sustine ca lipsesc datele tehnice si ca proiectul „concretizeaza partial ceea ce si Legea Cultelor spune”. „Dar as fi vrut-o ceva mai tehnic si mai precisa in ceea ce priveste identificarea surselor de finantare. De altfel, sa nu uitam ca este o lege care nu a avut avizul Guvernului, asta e interesant, si nici avizul Comisiei Juridice, tocmai pentru ca nu s-au identificat in mod transparent si univoc sursele de finantare. Ceea ce ar zice Comisia Juridica a Camerei Deputatilor, sub semnatura lui Daniel Buda, ca ar contrazice Constitutia. Ceea ce este adevarat, adica nu poti emite acte legislative care produc efecte financiare fara sa indici sau sa identifici in mod clar care este sursa lor de finantare. S-ar fi putut face mai tehnic”, sustine Preda.

Acesta a adaugat ca si traseul urmat de proiect in Parlament este unul interesant. „Anul trecut, Comisia Juridica renuntase la ea, pentru ca si-a dat seama ca dubleaza in mare parte prevederile Legii cultelor, pentru ca acum sa reapara. Tinand cont de ambuteiajul de texte care asteapta sa intre in plen, este totusi o performanta”.

  • Asociatia Secular-Umanista din Romania: Aceasta lege poate deschide calea unor ingerinte politice

Asociatia Secular-Umanista din Romania (ASUR) face apel la presedintele Traian Basescu sa nu promulge aceasta lege. Contactat de HotNews.ro, Alexandru Toma Patrascu, unul dintre membrii fondatori ai asociatiei, a declarat ca „este o lege nociva pentru ca introduce o discriminare marcanta intre cultele religioase si celelalte ONG-uri care ofera servicii sociale”.

„Aceasta lege nu isi are rostul”, deoarece exista reglementari in domeniu care prevad ca serviciile publice de asistenta sociala pot incheia conventii de parteneriat cu oricare alt furnizor de servicii sociale, inclusiv cultele religioase. „Acum, cultele devin mai egale decat ceilalti egali. Si atunci te intrebi: se va respecta principiul echidistantei statului fata de ceilalti actori din piata, din moment ce cultele beneficiaza de o lege speciala?„.

„Ne este frica ca nu cumva aceasta lege sa deschida calea unor ingerinte politice, pentru ca stim cum banii pentru primarii se dau pe culoarea politica a primarului sau a consiliului. Acesti bani care urmeaza a fi folositi de cultele religioase sunt dati de Ministerul Muncii, care minister va avea intotdeauna o coloratura politica. Ne intrebam care este rostul acestei legi, in prag de alegeri„, a declarat Alexandru Toma Patrascu.

Potrivit asociatiei, „presedintele este in acest moment singura stavila in calea intrarii in vigoare a legii si reiteram apelul facut anterior la nepromulgarea ei„.

  • Institutul pentru Politici Publice despre „Monopolul Bisericii asupra serviciilor sociale finantate de la stat”

Un apel catre presedinte a fost lansat si de Institutul pentru Politici Publice. Intr-o scrisoare deschisa adresata liderului de la Cotroceni, Institutul pentru Politici Publice (IPP), impreuna cu Fundatia Alpha Transilvana, Fundatia „Estuar”, Fundatia Pentru Voi, Reteaua Romanian Harm Reduction Network (RHRH), Asociatia „Alaturi de Voi” si Federatia Organizatia Nationala a Persoanelor cu Handicap din Romania au solicitat ca actul normativ sa fie retransmis Parlamentului spre re-examinare.

Organizatiile semnatare sustin ca „legea este in contradictie flagranta cu principiul competitiei libere in furnizarea de servicii sociale, instituind practic un al doilea monopol, dupa cel al Statului, al unitatilor de cult, asupra furnizarii de servicii de asistenta sociala finantate in proportie de 80% din bugetul de stat”.

In al doilea rand, legea incalca prevederile Conventiilor internationale la care Romania este semnatara (Conventia cu privire la Drepturile Copilului, Conventia Natiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati) in ceea ce priveste angajarea finantarii din bani publici pentru procesul de institutionalizare a persoanelor aflate in situatii vulnerabile, se arata in scrisoarea deschisa.

  • Biserica Catolica aloca cei mai multi bani pentru programe sociale in Romania

Revista „Forbes Romania” a realizat in 2010 Topul Filantropilor din Romania. Potrivit acesteia, Biserica Catolica, prin Fundatia Caritas, a alocat in 2009 cele mai multe fonduri din Romania pentru programe de binefacere, in tara noastra. Mai exact, Caritas ocupa locul intai in functie de bugetul alocat programelor sociale derulate in anul 2009, cu un buget de 12,97 milioane de euro, transmite Adevarul.

Toate organizatiile Caritas din Romania deruleaza parteneriate cu autoritatile locale. Ele furnizeaza servicii copiilor din mediile defavorizate, persoanelor cu nevoi speciale, batranilor, familiilor numeroase si cu venituri mici. Potrivit sursei citate, in Bucuresti, 90% din beneficiarii Caritas sunt ortodocsi.

Biserica Ortodoxa, prin intermediul Patriarhiei Romane, ocupa locul al doilea in Topul Filantropilor din Romania. In 2009, Patriarhia Romana a derulat proiecte in valoare totala de 10,6 milioane de euro. In cadrul acestor proiecte au fost infiintate centre pentru copii, pentru batrani, cantine si brutarii sociale, centre medico-sociale si policlinici.

  • Traseul proiectului legislativ in Parlament

Proiectul de lege a fost adoptat cu 254 de voturi „pentru”, sapte „impotriva” si cinci abtineri. Programul va fi finantat in proportie de 80% de la bugetul public si 20% de biserica, donatii sau sponsorizari. Legea a fost propusa de deputatul PDL Raluca Turcan si initiata de aproximativ 90 de parlamentari PDL.

Proiectul prevede ca „activitatile desfasurate in cadrul programelor si proiectelor finantate potrivit prezentei legi sunt supuse controlului Curtii de Conturi”. Totusi, in raspunsul trimis la acest proiect in 2010, Guvernul preciza ca nu sustine adoptarea proiectului in forma prezentata. Executivul le recomanda initiatorilor sa tina cont de „presiunile si riscurile determinate de evolutia economica interna si externa” atunci cand propun adoptarea „oricaror masuri ce presupun angajarea de cheltuieli suplimentare de la bugetul de stat”.

Proiectul a fost inregistrat in Parlament pentru dezbatere in 30.04.2009 la Senat si a primit aviz favorabil de la Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati, Comisia pentru munca, familie si protectie sociala si Comisia pentru administratie publica, organizarea teritoriului si protectia mediului. Lipseste insa avizul Comisiei pentru Buget-Finante. In Senat, proiectul a fost votat de 40 de senatori si s-a inregistrat doar 1 vot impotriva. (Vezi aici traseul legii in Parlament)

  • Ce prevede proiectul

Presedintele Comisiei pentru cultura, arte, mijloace de informare in masa, deputatul Raluca Turcan, a precizat ca, prin implicarea Bisericii, initiativa „ofera o solutie complementara de suport social, in conditiile in care este cunoscut deficitul de resurse la bugetul de stat, mai ales pe fondul crizei economice”. „Autoritatile administratiilor locale vor deveni parteneri la proiecte prin punerea la dispozitie a terenurilor, cladirilor si a unor sume de bani necesare derularii actiunilor finantate”, precizeaza Turcan.

Aceasta a explicat ca proiectul se deruleaza sub forma unui program national prin care „unitatile de cult identifica nevoia sociala, care poate sa plece de la copiii necajiti, copiii cu parinti plecati la munca in strainatate, pana la varstnici sau persoane cu dizabilitati. Dupa ce se creioneaza un proiect, acestea sunt trimise la Ministerul Muncii si Protectiei Sociale si in urma evaluarii criteriilor de eligibilitate in acest proiect e facuta selectia”.

Potrivit legii, autoritatea contractanta este autoritatea administratiei publice locale (consiliul judetean, consiliul local, consiliul general al mun. Bucuresti sau consiliul local al sectoarelor mun. Bucuresti) care organizeaza selectia publica in vederea finantarii din fonduri publice a programelor si proiectelor inaintate de solicitantii eligibili.

Solicitantul este un cult sau o unitate de cult, asociatia sau fundatia infiintata de acesta, precum si asocierea dintre aceste persoane juridice in vederea depunerii unei propuneri de proiect in cadrul selectiei publice de proiecte.

Obiectivele acestor programe sociale sunt infiintarea, organizarea si acordarea de servicii sociale destinate unor categorii de persoane vulnerabile. Pentru a solicita finantare, cultele trebuie sa detina un raport de oportunitate acordat de catre autoritatea administratiei publice locale pe a carei raza teritoriala se deruleaza programele initiate.

Finantarea programelor se realizeaza prin programe multianuale de interes national, aprobate prin hotarari ale Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii. Fondurile destinate finantarii programelor se asigura de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Muncii. Pentru acordarea finantarii de la bugetul de stat a proiectelor selectate, cultele au obligatia de a asigura cofinantarea acestora in cuantum de cel putin 20% din totalul sumei aprobate.

In termen de 90 de zile de la data intrarii in vigoare a legii, Ministerul Muncii este obligat sa elaboreze norme metodologice de aplicare a acesteia si le va supune spre aprobare prin hotarare a Guvernului.

  • Raluca Turcan: Nu cred ca Biserica trebuie sa intervina doar in constructia de icoane, clopotnite, cladiri

Intr-un interviu acordat septembrie anul trecut HotNews.ro, Raluca Turcan a declarat ca „Biserica poate sa vina cu niste centre de zi, pentru educatie. (…) Eu nu cred ca Biserica trebuie sa intervina doar in constructia de icoane, clopotnite, cladiri. (…) Misiunea sociala, interventia directa in societate, accentul pus pe caritate trebuie mult mai bine sprijinit in Romania”.

  • Teodor Baconschi: Parteneriatul stat-biserica inseamna ca statul sa delege catre biserica tot ce inseamna orfelinate, un anumit tip de invatamant

Amintim ca despre parteneriatul stat-biserica a vorbit si ministrul de Externe, Theodor Baconschi. Intr-un interviu acordat HotNews.ro, acesta declara in octombrie anul trecut ca „un partid popular are misiunea de a incheia un parteneriat stat-biserica pentru ca amandoua lucreaza cu propriile instrumente si in propriul registru pentru binele comun. (…) Cunoscand foarte bine Biserica Ortodoxa Romana si ierarhia ei, eu stiu ca n-are sens sa le cer sprijin politic partizan. Asta ar denatura misiunea bisericii. Dar cred ca pentru binele comun putem lucra in foarte multe domenii sociale, putem sa ne inspiram reciproc optiunile si mai cred ca un asemenea parteneriat stat-biserica este totusi necesar”.

Intrebat ce inseamna parteneriatul stat-biserica, Baconschi a declarat ca „statul sa delege legislativ si prin infrastructura catre biserica o parte din asistenta sociala. De pilda, tot ce inseamna orfelinate, tot ce inseamna un anumit tip de invatamant”.

HotNews.ro

BOR și atitudinea fata de societatea civila via Contributors


by Marius Vasileanu

 

post thumbnail

 

Conform unui sondaj IMAS dat publicităţii săptămâna trecută (în „Adevărul”) în ultimii doi ani a scăzut atât încrederea populaţiei în Biserică, cât şi în Armată. De la 89,3% încredere în ianuarie 2009, Biserica a ajuns la 81,9% în ianuarie 2011 (încrederea în Armată a scăzut cam în aceeaşi proporţie). La o scădere de peste 7% în doar trei ani, în mod evident lucrurile nu sunt deloc liniştitoare. Dincolo de faptul că perioadele de criză slăbesc în general încrederea în instituţii – ceea ce s-a şi petrecut, o arată dramatic întregul sondaj -, măcar la nivel de imagine, şi Armata, şi Biserica Ortodoxă Română (BOR), majoritară, au comis greşeli.

În ceea ce priveşte BOR, greşelile sunt atât de natură tactică, cât şi strategică. Dar lucrul cel mai îngrijorător pare a fi corupţia. În pofida faptului că, spre cinstea sa, Patriarhul Daniel a adus un nou stil, iar posturile de preot se pare că nu se mai iau pe şpagă în acelaşi procent ca pe vremea Patriarhului Teoctist, în ceea ce priveşte marea corupţie, cea din rândul ierarhilor, chestiunea rămâne neclară. Atâta vreme cât domnul care pretinde a păstori credincioşii din Constanţa nu va fi domolit sau trimis la onorabila statură iniţială, cea de simplu călugăr, lucrurile nu se vor astâmpăra. Iar personajul, în pofida nenumăratelor dovezi evidente din ultimii ani, a fost, inexplicabil, ”acoperit” de confraţii săi din Sf. Sinod (să precizăm că BOR este condusă de Sf. Sinod, iar nu de PF Patriarh). Poate fiindcă nu este chiar singur, ci doar cel mai mediatizat întru nevrednicii.

Dar şi tarifele nesimţite & ambigue, neafişate şi, de cele mai multe ori, nefiscalizate, care sunt cerute de unii preoţi pentru ceremoniile religioase au rolul lor în scăderea simpatiei românilor.

Zilele trecute a avut loc o şedinţă de bilanţ pe anul 2010 a Adunării Naţionale Bisericeşti. Ar fi păcat de Dumnezeu să nu subliniem consistenţa acţiunilor sociale existente deja în BOR, determinarea cu care fiecare episcopie a încercat să ajutoreze nevoiaşii, copii amărâţi, bătrânii nemângâiaţi, bolnavii săraci, sinistraţii etc. Problema este că la aceste bilanţuri anuale – care seamănă izbitor cu şedinţele PCR de odinioară, îmi mărturisea un participant direct, întrucât nu auzi decât nesfârşite laude – nu se rosteşte nici o vorbuliţă autocritică despre cazurile de corupţie din BOR ori despre alte forme, smintitoare, de derivă. Şi nici despre măsurile luate de organismele de control şi de decizie ale BOR (care, pe alocuri, chiar îşi fac treaba).

O altă problemă gravă este tupeul cu care clerul şi ierarhii, în primul rând, au ştiut a stoarce bani de la stat taman în perioadă de criză. Dacă aceşti bani mergeau exclusiv în restaurarea monumentelor istorice era de înţeles. Banii au mers însă pe construcţii noi – case parohiale, biserici şi, desigur, Catedrala Neamului (pentru care iniţial ierarhii s-au lăudat ba că nu vor lua nici un ban de la stat, ba că au făcut credit bancar). Sumele nu sunt din cale-afară de mari comparativ cu costul unei autostrăzi, se apără oficialii BOR, dar faptul că aceste sume intră în buzunarul Bisericii în momente atât de grele pentru cei mai mulţi dintre noi nu lasă indiferent pe nimeni. În pofida celorlalte acţiuni sociale, de toată lauda, de altfel, sărăcia românilor este prea mare, un ”post” financiar al BOR raportat la ”meniul” bugetului de stat, pentru care toţi am avut de pătimit, ar fi fost de dorit.

Cu siguranţă, cauzele scăderii încrederii în Biserică sunt numeroase şi mai complexe, iar BOR nu poate fi acuzată integral, există şi alte culte cu probleme asemănătoare. Dar mai există o mare problemă: gestionarea comunicarii instituţiei numite BOR.

Imaginea publică a unei instituţii se construieşte greu, iar relaţiile cu presa sunt determinante. Centrul de presă Basilica înseamnă, într-adevăr, o revoluţie pentru construcţia unei imagini pozitive a BOR. Dar niciodată nu  s-a discutat deschis, pe şleau, nici la Trinitas TV, nici în Ziarul Lumina ce e de făcut cu preoţii afemeiaţi sau alcoolici, de pildă, pornind de la cazurile concrete apărute în presa laică, nici despre problemele din justiţie ale arhiepiscopului numit (tot de clerici) Şpagoveanu etc.

Odată cu instalarea la Bucureşti a PF Daniel, Patriarhia a difuzat constant comunicate către presa laică. Multe dintre acestea au fost replici la atacurile neprincipiale ale unor urechişti sau răuvoitori. Problema este că aceste comunicate au fost şi sunt încă prea adesea arogante şi mult prea mânioase, nu se disting cu nimic de replicile vreunui partid politic de mâna a treia. Iar asta se petrece fiindcă comunicarea Patriarhiei are – o spun profesioniştii – o proastă strategie. Este greşit amplasată în context. Dacă presupunem că un ziarist este şi parte a Bisericii, ştiindu-se duritatea tradiţională existentă între un îndrumător (duhovnic) şi ucenic, lucrurile ar fi cât de cât rezonabile. Problema este că trăim în plină (post)modernitate şi, exceptând binecunoscutele trompete din presa laică abonate la coliva cu care-i miluiesc câţiva ierarhi, presa din România este liberă. Cu toate consecinţele de rigoare. Nu discutăm acum gradul de libertate acordat de moguli sau de alte cercuri văzute şi nevăzute. Astfel, unii ziarişti sunt credincioşi sinceri (atâta cât înţelege fiecare credinţa), alţii sunt doar toleranţi, unii sunt ignoranţi, alţii de-a dreptul ostili. Comunicatele mânioase şi inflamate ale Patriarhiei se adresează însă pauşal, cădelniţând ironii en-gros la adresa ziariştilor incomozi de parcă aceştia ar fi elevi de seminar teologic sau ţârcovnici numai buni de trimis la exersat mătănii. Tonul instituţional părintesc şi totodată imperial al Bisericii lipseşte cu desăvârşire din comunicatele Patriarhiei. Inadecvarea aceasta aduce un plus de antipatie în media laică şi, implicit, un deficit proporţional de imagine al BOR.

…Fragmente din gândurile de mai sus au apărut în rubrica subsemnatului din săptămânalul „Timpul” . Nu credeam însă să primesc aproape instantaneu două exemple care să reconfirme cele scrise:

(1) Ca urmare a dezvăluirilor făcute în presa centrală cu privire la maicile care s-au trezit cântând „Sfântă tinereţe legionară” la o mănăstire din Neamţ, Patriarhia BOR a dat un comunicat în care porneşte – de unde credeţi? – de la acuzarea unuia dintre ziariştii care au scris despre subiect! Pentru un specialist în comunicare însăşi titlul arţăgos al comunicatului   „Patriarhia Română nu este instituţie de stat” spune totul – dezvăluind nervozitatea celor care au produs materialul. Altfel se aşază faţă de subiect comunicatul Mitropoliei din Iaşi: verticalizează discuţia şi aminteşte elocvent de spiritul evanghelic, chiar dacă admonestează fără echivoc clericii aflaţi în culpă.
De altfel, comunicatul venit de la Iaşi are titlul „Misiunea creştinilor este mărturisirea, în iubire, a lui Hristos”. Parcă sună ceva mai bine, în spirit creştin – pronunţându-se ferm, dar cu inteligenţă duhovnicească într-o problemă deloc facilă, cea legată de extremismul ortodox, încă rezidual pe alocuri. Iată de ce propunem ierarhilor să procedeze la un schimb de funcţionari: cei care au produs comunicatul Mitropoliei din Iaşi să fie transferaţi la Patriarhia din Bucureşti şi invers…
(2) Colega noastră Mirela Corlăţan („Evenimentul zilei”) a primit, miercuri, o ”replică” de la acelaşi Birou de Presă al Patriarhiei BOR, o alcătuire plină de insinuări şi mizerii demnă de revista „România Mare”: (ziarista) „trădează, de fapt, pentru cine lucrează şi, mai ales, ce urmăreşte” etc. Chiar adevărat să fie, şi tot nu faci astfel de afirmaţii în numele unei instituţii publice, cu atât mai puţin de la înălţimea sacră a Bisericii!
Personal, nu sunt un fan al performanţelor colegei noastre în materie de analize pe teme creştine, însă simt nevoia să mă solidarizez cu excelenta jurnalistă de investigaţii Mirela Corlăţan în faţa autosuficienţei şi a bădărăniei emanate de o instituţie care se pretinde divino-umană. Dar, întrucât am aflat că există oameni competenţi în comunicare care pregătesc deja o carte mai amplă de studii pe această temă a „profesionalismului” comunicatelor Patriarhie BOR, mă opresc aici.

Atunci când BOR va avea o altă strategie decât cea a unei cetăţi asediate, lucrurile s-ar putea îmbuna. Un proverb arab spune astfel: singura cetate care nu poate fi asediată este o cetate fără de ziduri. Şi, Slavă Domnului, zidurile Bisericii nu sunt vizibile – ceea ce ar putea atrage exprimări publice (fie şi prin comunicatele de presă) elegante, atractive intelectual şi spiritual, impregnate de fermitate patristică, dar zâmbitoare.

Adică, indiferent de păcatele destinatarului, replici generoase întru Hristos. Problema este că prin comportamentul lumesc, prin foamea de construcţii de cărămidă, prin atitudine, unii clerici par să fi uitat de zidirea cea de Sus.

De ce scade încrederea în Biserică? from Contributors by Marius Vasileanu (25.02.2011)

 

Structura confesională a populaţiei (2010)


Confesiunea Număr membri Procentul
Biserica Ortodoxă Română 18 817 975 86,79%
Biserica Romano Catolică 1 026 429 4,73%
Biserica Română Unită cu Roma, Greco catolică 191 556 0,88%
Biserica Reformată 701 007 3,26%
Biserica Evanghelică Confesio Augustana 8 716 0,04%
Biserica Evanghelică Lutherană 27 112 0,12%
Biserica Unitariană 66 944 0,30%
Biserica Armeană 687 0,003%
Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi 38 147 0,17%
Uniunea Bisericilor Baptiste 126 639 0,58%
Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică 324 462 1,49%
Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea 93 670 0,43%
Biserica creştină după Evanghelie 44 476 0,20%
Biserica Evanghelică Română 18 178 0,08%
Cultul Musulman 67 257 0,31%
Cultul Mozaic 6 057 0,02%
Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” 80 000 0,36%

Total populaţie: 21 680 974 (Sursă: Institutul Naţional de Statistică – Recensământul din 2002)

Sursa: Radio România Actualități

Mihai Oara despre controversa din jurul lui Iosif Ton


Domnule Alin Cristea,

Vă muțumesc pentru că v-ați făcut timp să răspundeți cu argumente la articolul meu. Este reconfortant să găsești persoane care dialoghează în mod civilizat, în loc să facă etichetări ieftine.

Am încercat să răspund la două obiecții pe care evanghelicii le au față de Ortodoxie: (1) ”ortodocșii se țin de Tradiție, dar evanghelicii se țin de Scriptură” și (2) ”ortodocșii au instituții supra-bisericești, deoarece singura biserică legitimă este cea locală”. Fără să intru în substanța acestor obiecții, am vrut – și sper că am reușit – să arăt că avem de-a face cu ceea ce se poate numi o ”distincție căreia îi lipsește diferența”.

Wikipedia definește această expresie: ”A distinction without a difference is a type of argument where one word or phrase is preferred to another, but results in no difference to the final outcome. It is particularly used when a word or phrase has connotations associated with it that one party to an argument prefers to avoid.”

Dumneavoastră încercați să precizați care este diferența în această distincție fără diferență. Nu contează faptul că ortodocșii se referă la Tradiție în timp ce baptiștii se referă la tradiții. Este adevărat că Tradiția ortodoxă este diferită de tradițiile baptiste. (…)

citește mai mult  Comment on Mihai Oara despre controversa din jurul lui Iosif Ton by Mihai Oara from Comments for Persona by Mihai Oara