Video : Alin Cristea la emisiunea Cuvântul care deschide într-o discuție despre cazul Bodnariu
În seara de 8 ianuarie 2016, de la ora 21, în direct, pe www.lightchanneltv.ro, la emisiunea CUVÂNTUL CARE DESCHIDE s-a discutat despre noutățile cu privire la familia Bodnariu, Barnevernet, în relație cu românii plecați în Norvegia sub genericul ,LĂSAȚI COPILAȘII SĂ VINĂ LA MINE!” împreună cu Alin Cristea, jurnalist evanghelic, editorul blogului România Evanghelică și Florea Nelu, un tată român a doi copii plecat din Norvegia de frica Barnevernet.
Emisiunea este una destul de interesantă prin invitații lui Cornel Dărvășan și subiectele abordate. Am reținut câteva aspecte din această emisiune pe care le voi puncta mai jos:
Nelu Florea, un tată care a ales să se întoarcă în România pentru că nu a putut să-și ducă familia în Norvegia realizează o prezentare generală a oamenilor și sistemului de trai norvegian
Alin Cristea, un jurnalist evanghelic vorbește dintr-un alt punct de vedere, mai detașat de acest caz. Am reținut câteva aspecte din intervențiile lui și interacțiunea de la emisiune. Astfel, în acest caz vorbim despre ceva mai mult decât o chestiune socială, vorbim de o problemă care ține de libertatea religioasă, de libertatea de conștiință. Din fragmentul de interviu cu doamna ambasador al Regatului Norvegiei la București am observat un discurs rigid, o atitudine detașată de abordare a problemei. După cum sublinia Alin Cristea, problema care interesează aici nu este atitudinea doamnei ambasador, cât conceptele pe care le vehiculează. Dânsa vorbește despre familie, dar familia nu este văzută ca un organism, ca ceva unitar, ci ca o sumă de indivizii. Prin urmare, nu vorbim de interesul superior al familiei, ci de interesul superior al individului.
Un alt aspect foarte interesant care a fost adus în discuție este distincția dintre dreptate și justiție. Ori, după cum menționa Alin, noi dorim dreptate și nu neapărat justiție pentru că justiția din România a fost cea care l-a condamnat pe Richard Wurmbrand la 14 ani de închisoare și tot justiția, de astă dată din Germania, este cea care l-a condamnat la spânzurătoare pe Dietrich Bonhoeffer.
În final o întrebare: Care sunt adevăratele priorități ale vieții noastre?
Partajează asta:
Maxima zilei – 1 februarie 2016
Oamenii nu se vor putea înfrăți decât atunci când fiecare dintre ei se va simți cu adevărat frate cu seamănul său.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, p. 516
Partajează asta:
Dr. Daniela Mariș – BARNEVERNET sau MIC GHID DE PSIHIATRIE CU SUSU’N JOS
Știam de ceva timp de documentarea unui astfel de material și iată că acesta a fost finalizat și a apărut public prin publicarea pe pagina de Facebook a doamnei dr. Daniela MARIȘ. Articolul dovedește documentare și competență, fiind primul articol de acest gen scris de la declanșarea cazului Bodnariu. Daniela MARIȘ este absolventă a Universitatății de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca, iar în prezent este medic cu specialitatea Medicina de Familie și Ecografie și consilier nutriție la CMI Dr. Daniela Mariş – metabolic balance. Este căsătorită cu Dr. Daniel Mariș, pastorul coordonator al Bisericii Creștine Baptiste Golgota din București, Conferențiar universitar și rectorul Institutului Teologic Baptist din București. Am făcut această introducere pentru acei dintre cititori care doreau să știe ce competențe are și cine este Dr. Daniela Mariș.
Daniela Mariș – facebook.com/metanoiaarad
Am urmarit cu multa atentie desfasurarea dramei familiei Bodnariu, inca de la primele informatii aparute pe social media. Asemenea multora dintre noi, am trecut si eu prin cateva stadii de procesare a realitatii, primul fiind cel de negare. In mintea mea, imaginea aceea idilica a tarilor nordice, superdezvoltate si supercivilizate, a Norvegiei in speta, cumva nu se potrivea cu incredibilul act al confiscarii a cinci copii, cel mai mic dintre ei fiind inca alaptat la san.
Am trecut la stadiul urmator, cel de informare legata de practicile faimoasei structuri de protectie a copilului numita Barnevernet. In saptamanile ce au urmat au iesit la iveala niste aspecte desprinse parca din Kafka. Tot mai multe situatii documentate, surprinzator de asemanatoare cu a familiei Bodnariu, au aparut pe scena publica. In urma publicarii cercetarilor Mariannei Haslev Skanlånd, in legatura cu cele 69 de motive ale preluarii de catre Barnevernet a copiilor, au inceput sa se lanseze intrebari de genul: “Ce are de-a face omleta si grosimea feliilor de paine cu confiscarea copiilor?”; “De ce nu are voie copilul sa le zambeasca strainilor de pe strada?”; “De ce trebuie pedepsit parintele pentru ca bebelusul intoarce fata in partea opusa cand e spalat pe fata?”, etc.
Pentru ca in spatele oricarui experiment, fie el medical, social sau de orice alta natura, sta o teorie anume, indiferent cat de geniala sau stupida ar fi ea, am incercat sa o descopar pe cea care guverneaza activitatea Barnevernet. (Recunosc ca am fost orientata in directia corecta atat de interesul meu pentru psihiatrie ce dateaza inca din facultate, cat si de munca de documentare a mai multor persoane, printre care d-na dr. Mariana Goron si d-l Steven Bennett). In acest fel am ajuns, pe de o parte, la teoria atasamentului, iar pe de alta parte, la legislatia statului norvegian privitoare la protectia copilului.
Le luam pe rand. Teoria atasamentului este o teorie lansata de psihiatrul britanic John Bowlby si completata de psihologul canadian Mary Ainsworth, care, pe scurt, sustine (pe model evolutionist), ca la baza comportamentului relational al oricarui individ sta relatia de atasare fundamentala, genetic determinata, formata inca de la nastere, de o anumita persoana. Initial aceasta persoana a fost considerata mama, ulterior insa a fost denumita generic “persoana de referinta”. Aceasta relatie de atasare este atat de importanta pentru copil, incat acesta isi va organiza comportamentul si gandirea in asa fel incat aceasta relatie sa aiba continuitate, aceasta continuitate fiind esentiala pentru insasi supravietuirea individului respectiv. Copilul va “plati” chiar cu deranjamente functionale pastrarea atasamentului fata de persoana de referinta. Relatia de atasament copil-persoana de referinta este atat de puternica, incat afectarea ei, ruperea ei, disparitia ei, duce la tulburari emotionale si cognitive mai mult sau mai putin grave atat in copilarie, cat si in viata de adult, tulburari care se traduc prin: pasivitate, apatie, retardul dezvoltarii, agitatie, hiperactivitate, lipsa de atentie, incapacitatea de a stabili relatii semnificative si de lunga durata, instabilitate emotionala, depresie, etc. Este important de precizat aici ca exista cateva tipuri de atasament considerate NORMALE, chiar daca nu toate sunt optime: atasamentul autonom (optim), relational-evitant, nesigur-preocupat, neprelucrat si neclasificat. De asemenea, exista tipuri de tulburari de atasament PATOLOGICE, care se diagnosticheaza de catre psiholog sau psihiatru, in urma unor evaluari minutioase, prin teste standardizate si prin verificarea criteriilor de incadrare intr-o anume categorie de patologie psihiatrica (pe baza DSM – Manualul de diagnostic si statistica a tulburarilor mentale), si se trateaza numai la indicatiile psihiatrului. Cauzele cele mai grave care duc la tulburari de atasament patologice sunt: neglijarea, abuzul sau violenta persoanei de referinta asupra copilului.
Toate (aproape) bune si frumoase, insa problemele incep la modul in care agentii Barnevernet aplica aceasta teorie. Ca peste tot in lume, “practica ne omoara”. (Si daca nu ne omoara, atunci spune multe despre noi). Am identificat cateva probleme majore, care devin cauzele dramelor prin care trec, fara exceptie, familiile despre ale caror situatii am citit:
1. De departe, aspectul cel mai condamnabil este ca se porneste de la prezumtia de VINOVATIE a parintilor. Se pleaca din start in sens invers fata de normal, si anume de la convingerea de nestramutat ca acei copii (care in final vor fi luati din familie) sufera, de fapt, de tulburare PATOLOGICA de atasament. Asta ar insemna automat ca au fost fie abuzati, fie neglijati, fie loviti in vreun fel, astfel incat trebuie neaparat inlaturati din mediul agresiv. Urmarea fireasca a acestei prezumtii este sa se caute (sau sa se fabrice ad-hoc) dovezi in acest sens.
2. Aceasta prezumtie de vinovatie pleaca de la niste “ingrijorari”, “presupuneri”, exprimate de persoane care nu au calitatea de a evalua situatia dpdv psihiatric, dar li se ofera recomandarea si puterea de a o face, deschizand calea larga spre abuzuri ale sistemului. Vezi situatia fetelor Bodnariu, care au fost luate pe un denunt in care directoarea isi exprima “ingrijorarea” ca “s-ar putea” ca fetele sa fie disciplinate acasa.
3. O alta mare problema este ca diagnosticul de tulburare patologica de atasament (care, in marea majoritate a cazurilor, este FALS) il pun niste persoane care NU SUNT PSIHIATRI. Daca, in cel mai bun caz, sunt psihologi, din toate relatarile de pana acum reiese ca acestia nu aplica nici teste standardizate, nici evaluare repetata, cu stabilirea diagnosticului in functie de toate criteriile din DSM. Nici nu ar avea cum, caci totul se face pe fuga, se declara scurt ca asa ar sta lucrurile, fara dovezi, si se iau copiii in regim de urgenta. Psihologii care au incercat sa semnaleze discordanta intre situatia familiilor si severitatea masurilor luate au devenit indezirabili pentru sistem, din declaratiile activistului norvegian pentru drepturile omului Marius Raikerås. Conferentiara Gunn Astrid Baugerud, de la Colegiul Universitar de Stiinte Aplicate din Oslo, a sesizat, intr-un studiu de psihologie criminalistica, aceasta discrepanta intre problemele familiilor si masurile extreme de preluare de urgenta a copiilor intr-un numar nejustificat de cazuri
4. Felul in care se fabrica dovezile este o batjocura la adresa psihologiei si a medicinei civilizate, in mod special a psihiatriei. Cateva exemple: copilul intoarce fata cand este spalat pe fata de tata – asta inseamna ca se teme de tata sa nu fie lovit, nu o reactie normala a copilului atunci cand i se pune mana uda pe fata, cum este de fapt; copilul priveste cu interes alti oameni de pe strada – aceasta inseamna pentru Barnevernet criteriul A2 din DSM-IV-TR la tulburari reactive de atasament, si anume sociabilitate indiscriminativa a copilului (si nu interesul normal pentru alte fiinte, care denota dezvoltarea neuro-psihica normala a copilului, cum este de fapt); mama plange cand i se smulge copilul din brate de catre Barnevernet – deci este depresiva – fara evaluare, fara criterii de diagnostic, fara diagnostic diferential; mama sufera de o profunda ambivalenta in ce priveste angajarea in relatii interpersonale (ambivalenta pe care tatal copilului o neaga) – acest lucru sugereaza, pentru Barnevernet, ca mama are o tulburare patologica de atasament, care se va reflecta in atasamentul copilului fata de mama, aspect sustinut tot de teoria atasamentului, dar neconfirmat in cazul in speta; copilul mananca prea repede – cu siguranta a fost victima unui incest; copilul mananca prea incet – cu siguranta a fost victima unui incest; copilului nu-i plac icrele – cu siguranta a fost victima unui incest (in ultimele trei cazuri nu am gasit nici un corespondent in psihiatria actuala); copilul este dus in mod obsesiv la medicul de familie sau la urgente, pentru motive fictive, doar pentru a demonstra incapacitatea mamei de a-l ingriji, etc.
5. Felul in care sunt tratati ulterior copiii luati dovedeste tot o abordare intoarsa pe dos a teoriei atasamentului. Intentiei evidente de a rupe atasamentele stabile formate in familiile biologice si de reatasare de alte familii, ca si cum dezlipim un sticker dintr-un loc si il lipim intr-altul, i se spune la Barnevernet “interesul superior al copilului”. Sa luam exemplul copiilor Bodnariu. De ce au fost separati cei cinci frati? Pentru ca se pot “popula” trei noi familii cu ei: cinci timbre pe trei plicuri, nu? De ce au fost grupati copiii mai mari doi cate doi, de varste apropiate, si de ce li s-a dat program diferit de vizitare de catre parinti? Pentru ca atasamentul fata de familia lor biologica este in stadii diferite de formare, in functie de varsta: Eliana si Naomi au deja un atasament stabil (format deja de la 5-6 ani in sus), deci ele au trebuit separate complet de parinti, fara vizitare, fara conversatii telefonice, fara cadouri. Ca urmare, telefoanele de cate 10 minute permise parintilor au fost o mare concesie, facuta doar de dragul autoritatilor romane. Acest lucru nu ar fi trebuit niciodata sa se intample, dar s-a intamplat, gratie implicarii tuturor celor care au iesit in strada, astfel ca s-a aflat ca a existat o scrisoare a fetelor, care a fost impiedicata sa ajunga la parinti, iar una dintre fetite a declarat: “Am crezut ca urmeaza sa muriti”. Ele nu ar fi trebuit niciodata sa afle ca parintii nu sunt morti deloc, ar fi trebuit sa inceapa deja sa isi puna in miscare mecanismele de reatasare la noua familie, conform Barnevernet. Cu cei doi baieti, de 2 si 5 ani, Matei si Ioan, situatia este si mai inumana: la aceasta varsta, teoria atasamentului sustine ca despartirile repetate au efect de “consolidare a doliului”. Ca urmare, mama a fost lasata sa ii vada periodic, ca ei sa dezvolte agresivitate fata de ea, si apoi sa nu mai doreasca sa o vada, pentru ca asa spune teoria ca trebuie sa se intample. Acesta este motivul pentru care unul dintre copii a intrebat: “Chiar a spus tati ca ii este dor de mine?”. Cu cel mic, nu si-au batut prea tare capul, i-au permis cu “generozitate” mamei sa il viziteze de doua ori pe saptamana, fiindca el nici nu va sti ca a avut-o de mama pe Ruth, daca va ramane la Barnevernet. Nu a contat ca au riscat retard in dezvoltare rupandu-l de la sanul mamei, nu a contat nici ca l-au iradiat degeaba cu o tomografie computerizata a intregului organism, desi puteau sa-i faca ecografii neiradiante in diferite zone ale corpului, pentru a vedea daca a fost sau nu agresat.
6. Merg mai departe cu rationamentul: daca aceasta dezlipire de familia biologica – lipire de o familie surogat, urmata de multe ori de transfer la o alta familie, si apoi la o alta familie, ar fi atat de benefica pentru copil, de ce statisticile recente arata ca se raporteaza un numar de 8-9 decese pe luna ale copiilor aflati in plasament, rata mult mai mare decat a copiilor din populatia generala? De asemenea, de ce rata adoptiilor copiilor norvegieni aflati in custodia Barnevernet este mult mai mica decat rata plasamentului temporar in familii surogat, care merge in majoritatea cazurilor pana la atingerea varstei de 18 ani, dupa cum a aflat delegatia parlamentara romana in urma vizitei din Norvegia? Nici macar nu intru in rationamente legate de aspectele financiare ale sustinerii si promovarii Barnevernet, au facut-o altii inaintea mea, mult mai bine.
Intorcandu-ne la al doilea punct principal al argumentatiei mele, care priveste legislatia norvegiana de protectie a copilului, trebuie mentionate cateva aspecte. Motivele esentiale ale preluarii copilului din familia biologica si plasarea lui intr-o familie surogat sunt exact cele descrise de teoria atasamentului: neglijenta, abuzul sau violenta asupra copilului. Aceasta nu ar fi o problema in sine, insa statisticile publicate de Biroul national de statistica norvegian arata ca, din totalul de motive, doar 20% se refera la neglijenta, violenta, abuz de orice natura si consum de droguri. Restul de 80% au motive nejustificate (“alte motive”). Pe de alta parte, articolele din lege care guverneaza activitatea Barnevernet si care sunt cele mai contestate, sunt cele cuprinse sub numarul 4.12, sectiunile A-D. De exemplu, sectiunea A permite statului sa preia un copil daca conditiile fizice si psihologice din mediul de viata al copilului nu se ridica la standardul prevazut de Barnevernet. De aceea, daca agentului nu ii place cum face mama omleta, sau daca acesta considera ca feliile de paine sunt prea groase, copilul este luat. Daca parintele are o problema temporara la picior si nu se poate urca pe scara sa spele geamul, copilul este luat. Daca hainele nu sunt impachetate in sifonier asa cum doreste agentul, copilul este luat, etc. Logic, nu? De asemenea, sectiunea D a aceleiasi legi recomanda statului sa preia copilul daca se SUSPECTEAZA ca acesta va suferi neglijenta sau abuz candva in VIITOR. Ca urmare, parintele care provine el insusi din custodia Barnevernet, este insemnat cu fierul rosu si este considerat la risc, asa ca nu va avea parte de copiii proprii. Parintele care a apelat vreodata la Barnevernet, este automat trecut pe lista neagra si urmarit pana in… panzele albe (la propriu). Parintilor carora li s-au luat deja unul sau mai multi copii, trebuie sa le fie clar ca toti copiii pe care ii vor mai avea vreodata in Norvegia vor fi confiscati in acelasi chip. Fara asistenta, fara ajutor, fara consiliere, fara un diagnostic corect, fara un tratament corespunzator. O activitate neprofesionista, prestata de niste agenti fara pregatire corespunzatoare, deghizata ca “interes superior al copilului” si glazurata cu o urma de psihiatrie intoarsa pe dos – aceasta este protectia copilului din Norvegia.
Nu pot incheia fara sa spun ca exista si o altfel de asistenta psihiatrica in Norvegia, asa cum a inteles sa o practice asistenta medicala cu specializare in psihiatrie infantila, Ruth Johanne Bodnariu: prin consilierea telefonica a adolescentilor pentru evitarea actelor de auto-agresiune, prin intermediul liniei de urgenta Kirken SOS. Pentru aceasta, precum si pentru activitatea ei cu copiii strazii din Romania, ea a fost citata in 2012 in cel mai prestigios jurnal psihiatric din tarile scandinave, Jurnalul de Sanatate Mintala (http://napha.no/…/13…/Mener-kjarlighet-reduserer-selvskading). Pe un astfel de OM, Barnevernet o „rasplateste” luandu-i copiii. Daca este implicata aici si razbunarea personala a unui agent Barnevernet, cu atat mai rau. Rezultatul este umilitor pentru toata tagma medicala.
Sunt acum la etapa in care mi-am definitivat diagnosticul asupra Barnevernet. Nu m-am grabit sa il declar, fiindca am avut nevoie de timp pentru documentare, caci situatiile acestea de viata si de moarte nu se pot evalua intr-o zi-doua. Insa, pana cand statul norvegian continua sa sustina, cu o candoare demna de o cauza mai buna, incalcarile flagrante ale drepturilor omului si ale tuturor principiilor de buna practica medicala, produse de Barnevernet, m-am hotarat: nu mai vreau sa vad fiordurile in urmatorii 50 de ani.
Partajează asta:
Maxima zilei – 23 ianuarie 2016
Creștinul care nu se roagă este la fel de ciudat ca un om care umblă desculț în plină civilizație.
https://lascaupetru.wordpress.com/2016/01/22/de-ce-nu-ne-rugam/
Partajează asta:
Maxima zilei – 7 ianuarie 2016
Din relatările Scripturilor, înţeleg şi afirm că toţi copiii trebuie educaţi în primul rând de părinţi şi întotdeauna în respect şi teamă de Dumnezeu.
Viorel Iuga
Partajează asta:
Statul roman și biserica
Devenind creștin, statul roman s-a mulțumit să înglobeze în componența sa biserica, rămânând mai departe un stat păgân în foarte multe din manifestările sale.
F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, vol. 1, p. 107
Integrarea bisericii în structurile statului nu-l face creștin. Reflecția lui Dostoievski este valabilă atât pentru Roma sau Bizanț, cât și pentru oricare alt stat, inclusiv România.
Partajează asta:
Maxima zilei – 23 decembrie 2015
Libertatea ni s-a înfățișat mai întâi în gri.
Iar pe urmă a trebuit să ne străduim să-i înțelegem progresiv culorile.
Partajează asta:
Cătălin Vasile – Nu voi uita niciodată ziua în care am fost mândru că sunt un creștin evanghelic
Nu voi uita niciodată ziua de sâmbătă, 19 Decembrie 2015, ziua în care într-adevăr m-am simțit mândru de comunitatea în care m-a așezat Dumnezeu atunci când, venind către Ambasada Norvegiei, am văzut câteva sute de oameni, tineri și mai în vârstă, mame și copii care pentru o vreme au renunțat la confortul propriu și la treburile zilnice pentru a fi alături de familia Bodnariu într-un protest pașnic, dar cu un impact major.
Am fost mândru fiindcă, în sfârșit după mulți ani, ca și creștin evanghelic și cetățean al acestei metropole, foarte potrivită pentru creștinii anonimi, am simțit că aparțin unei comunități evanghelice care vibrează, cu oameni care doresc să nu mai stea pasivi sub protecția zidurilor unei biserici, ascunși după amvoane și prin bănci și au decis să iasă, și cu putere să-și mărturisească crezul în ceea ce privește viața și familia.
Familia nu a fost creația omului, ci invenția lui Dumnezeu care în dragostea Lui cea mare ne-a mandatat să ducem viața mai departe prin copiii noștri pe care îi avem pentru o vreme, copii pe care îi iubim, îngrijim și-i educăm străduind-ne să le oferim ce este mai bun, și mai ales cunoașterea lui Dumnezeu.
Am fost mândru să știu că alături de noi, cei prezenți în fața Ambasadei Norvegiei, mai erau câteva mii care cu siguranță ne susțineau în rugăciune și care ar fi dorit să fie cu noi.
Am fost mândru să vad că în București suntem o comunitate care începe să respire, care e gata să treacă peste bariera confesională și să-și mărturisească în public valorile.
Am fost mândru să particip la acest protest cu inima, dar și cu uneltele pe care le-am pus la dispoziția Evangheliei, camerele video și foto cu ajutorul cărora am surprins și am dat mai departe din suflul acestui eveniment.
Sunt mulțumitor Tatălui Ceresc pentru că m-am născut și trăiesc în România, în această țară așezată la intersecția dintre secularismul vestic și extremismul oriental, dar și pentru că sunt chemat de Dumnezeu să slujesc aici alături de voi, cei pentru care valorile Împărăției sunt mai importante decât ceea ce lumea consideră valori.
Ziua de 19 decembrie a fost și un antrenament pentru că vor mai veni zile în care vom mai face asta, poate din cauza nedreptăților sau a prigonirii care se apropie cu pași mici, dar siguri de noi.
În aceasta zi am ieșit pentru familia Bodnariu …mâine vom ieși pentru TINE …sau chiar voi pentru mine.
Așa să ne ajute Dumnezeu !
Cu prețuire,
Cătălin Vasile,
Prodocens Media
Partajează asta:
Ruben Ologeanu – Când religia ucide este timpul sa privim spre o Persoană
Cu toate riscurile de rigoare, și ca om al bisericii, pot afirma ca sunt situații în care religia poate ucide. Singura soluție este schimbarea religiei cu o Persoană. Trecerea de la un sistem la o Persoana simplifică semnificativ perspectiva asupra vieții. Pentru ca Persoana despre care vorbesc este Viața Însăși: Isus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat.
Când religia ucide este timpul sa privim spre o Persoană.
Partajează asta:
Costel Ghioancă – Diversiunea pildei fiului risipitor în cazul Colectiv
Cel de-al doilea mesaj al pastorului Costel Ghioancă despre tragedia de la clubul Colectiv se referă la modul la modul în care a fost folosită Pilda fiului risipitor în cazul tragediei de la Colectiv. El atrage atenția că mesajul „Nu judecați” este construit în mod arbitrar pentru că NOI NU ÎI JUDECĂM PE CEI DIN COLECTIV, NE JUDECĂM PE NOI ÎNȘINE!
Mesajul este preluat cu permisiunea autorului.
Tragedia anului continuă, încă, în cazul clubului Colectiv. Durerea prin care trec cei direct implicaţi este cunoscută, poate, doar de către cei care au trecut prin situaţii similare. Este bine să facem tot ce putem pentru ei: să le vestim Evanghelia, să ne rugăm, să plângem cu ei, să-i ajutăm financiar, să-i consiliem etc. Toate sunt bune şi lucruri de aşteptat din partea copiilor lui Dumnezeu.
Nu pot să nu constat totuşi o diversiune spirituală privitoare la cazul situaţiei tragice de la Club. Este, aşa-numita, diversiune a pildei fiului risipitor. Ce e cu această pildă (parabolă)?
Pe scurt, pilda se găseşte în Evanghelia după Luca 15, şi face parte dintr-un triplet de pilde (”Pildele Bucuriei”), alături de pilda oiței pierdute și a bănuțului pierdut. Un fiu se răzvrătește împotriva tatălui său, îi cere partea de moștenire care i se cuvine și pleacă în lumea largă să-și trăiască viața. Trăiește într-un mod păcătos și iresponsabil, rămâne fără bani și prieteni, ajunge în zdrențe și muritor de foame. În cele din urmă, îi vine mintea la cap și hotărăște să se întoarcă acasă spre a fi primit nu ca fiu, ci ca un slujitor în casa tatălui. Prin contrast, tatăl îl primește cu multă bucurie și îl reabilitează potrivit cu statutul de fiu. Fratele lui mai mare se supără pentru această atitudine de bunăvoință și iertare arătată de tatăl față de fiul mic, și refuză să se bucure de întoarcerea acasă a ”fiului risipitor”.
Ideea acestei pilde este: Dumnezeu îi primește pe cei ce se pocăiesc, iar noi nu trebuie să judecăm pe nimeni care se întoarce la Tatăl din depravarea sa. Ce legătură are acest lucru cu situația de la Colectiv?
- Singurul mod în care se poate aplica biblic această pildă la cazul Colectiv este dacă dintre cei răniți (sau alții din anturajul lor) se pocăiesc. Atunci, noi trebuie să ne bucurăm, să-i primim cu drag în sânul părtășiei frățești și să nu spunem, ca ”fratele cel mare”: „Acesta este un păcătos! Un rocker și un satanist! Nu mă pot închina Domnului împreună cu el… !” Așa ceva este greșit! Dumnezeu poate ierta și primi pe oricine. Noi nu trebuie să ne credem mai buni decât ei, ci să ne bucurăm dacă Domnul le dă harul pocăinței și al credinței!
- Știți de vreun astfel de caz? Eu încă nu am aflat! Nu știu pe nimeni care să fi dorit să se pocăiască în urma evenimentului Colectiv, iar ”frații mai mari” să se fi supărat! Nu că așa ceva ar fi imposibil, dar încă nu am cunoștință să se fi întâmplat!
Atunci, de ce se face atât de mult caz cu pilda fiului risipitor? Această pildă nu ne spune să nu tragem învățăminte când se întâmplă tragedii, ci ne învață să nu-i judecăm pe cei ce se pocăiesc. Rolul diversionist în care este folosită pilda constă în a ne face să fugim de ideea de judecată! De ce, oare?
Iată concluziile:
- Dacă cei ce au murit în cazul Colectiv au fost oameni nemântuiți, ce altceva a fost evenimentul dacă nu judecată? Ce poate fi mai grav decât să mori în păcat și să nu mai ai harul pocăinței? Desigur, asta în cazul în care nu credem că oamenii mai pot fi mântuiți și după ce mor?!
- Dacă au murit ca oameni mântuiți, au murit într-un mod tulburător, dar au mers în brațele Tatălui, în fericire veșnică. Niciunul din cazurile de mai sus nu are legătură cu pilda fiului risipitor!
- Mesajul spiritual pentru noi toți ceilalți este: sunt eu pregătit să mă întâlnesc cu Domnul? Sunt o persoană pocăită? Acesta este mesajul, și rolul unor astfel de evenimente este tocmai să ne îndemne la smerenie și pocăință.
- Mesajul ”Nu mai judecați!”, construit în mod arbitrar pe baza pildei fiului risipitor, are rolul să ne adoarmă! NOI NU ÎI JUDECĂM PE CEI DIN COLECTIV, NE JUDECĂM PE NOI ÎNȘINE! Nu judecăm dacă au fost ei păcătoși sau nu, ne judecăm pe noi dacă suntem sau nu păcătoși. Nu judecăm unde au mers ei după moarte, judecăm unde vom merge noi dacă vom muri!
Regret că unii formatorii de opinie, în loc să-i îndemne pe oameni şi la pocăință, îi îndeamnă doar la umanism. Unii o fac intenționat, alții fără ca măcar să-și dea seama. Trebuie să fim oameni, dar să plăcem mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor.
Pastor, Costel Ghioancă
Sursa: http://bisericaadonai.ro/diversiunea-pildei-fiului-risipitor-in-cazul-colectiv/
Istorie Evanghelica 