Costel Ghioancă, Ateii religioși
Mai cu vreo două zile în urmă am vizionat o dezbatere aprinsă între Richard Dawkins, ateu și susținător feroce al evoluționismului, și cardinalul George Pell. Faptul acesta m-a determinat să mă gândesc din nou la aspecte care țin de ateism, doar că, de data aceasta semnalez pericolul ateismului religios.
La ce mă refer prin „ateism religios?” Nu doar la faptul că ateismul este o religie în sine, ci și la realitatea că pot fi persoane care să îmbrățișeze o anumită tradiție creștină și să nu creadă, totuși, în Dumnezeu!
Fac trimitere la un singur verset biblic, deși subiectul ar putea fi extins și în alte direcții. În Psalmul 14:1 citim că nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” Observați că nu se vorbește despre persoane precum Dawkins, care apără ateismul în fața spectatorilor, ci avem în vedere un soi de atei camuflați printre oamenii religioși. Ei pot merge la biserică precum toți ceilalți și pot să pară mai spirituali decât mulți dintre frații lor de „credință”.
Dar, ateul religios spune „în inima lui” că nu este Dumnezeu. Deci este vorba despre un limbaj al inimii, adică despre atitudini. Cu gura, acești oameni pot spune că Dumnezeu există, însă cu inima ei spun contrariul. Afirmă că Dumnezeu există, dar se poartă ca și cum n-ar exista! Cam despre asta e vorba și în „pilda bogatului nebun”.
Potrivit Scripturii, omul care crede în Dumnezeu are inima schimbată și trece printr-o transformare radicală (2 Cor. 5:17). El spune și cu gura, dar demonstrează și prin atitudinile inimii sale că se încrede în Dumnezeu și se supune voii Sale.
Ateii religioși sunt oameni care pot face multe pentru Domnul (așa după cum citim în Matei 7), însă oameni pe care Mântuitorul „niciodată nu i-a cunoscut”. Prin urmare este bine să ne întrebăm din când în când: „Oare ce spunem în inima noastră?”
Costel Ghioancă
http://bisericaadonai.ro/ateii-religiosi/
Partajează asta:
Este căsătoria între homosexuali creştină?
Este căsătoria între homosexuali creştină? Deşi pare ciudat să punem această întrebare, cred că este important să abordăm un astfel de subiect. Căsătoria între persoane de acelaşi sex nu este o chestiune care stârneşte dezbateri doar în spaţiul laic, în special în zona legislaţiei, ci şi în sfera religioasă.
În cadrul unui curs de sociologia religiei, profesorul Thomas Schirrmacher semnala că există mai multe elemente creştine păstrate în cadrul căsătoriei dintre homosexuali, printre care: ideea de căsătorie pentru întreaga viaţă (partenerii „își jură credință” pentru tot restul vieții), principiul monogamiei (căsătoria este doar între două persoane și nu mai multe) și apoi, evident, întregul ceremonial „religios” (de la o persoană care să „oficieze” căsătoria, până la jurăminte, verighete și toatele celelalte aspecte specifice unei căsătorii dintre un bărbat și o femeie).
Deci, ce să răspundem la întrebarea noastră? Privind la căsătorie, așa cum a fost ea rânduită de Dumnezeu remarcăm un aspect esențial: „parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut” (Geneza 1:27). Elementul acesta nu este unul secundar, ci însuși fundamentul pe care este zidită căsătoria: căsnicia creștină este doar între un bărbat și o femeie. Prin urmare, răspunsul este: Nu! Căsătoria între homosexuali nu este creștină. Chiar dacă se importă multe aspecte din căsnicia creștină, faptul că nu se realizează între un bărbat și o femeie înlătură aspectul esențial rânduit de Dumnezeu pentru acest act.
Totuși, aș vrea să facem o aplicație într-o altă direcție: valorile creștine au o influență asupra societății în care trăim! De multe ori suntem descurajați și ne întrebăm dacă avem vreun impact ca și creștini în lumea în care trăim. Chiar dacă uneori nu observăm, până și ateii sau homosexualii împrumută elemente din creștinism. Este important să continuăm să avem o mărturie creștină în societate. Este important să se audă mai des vocea creștinilor în spațiul public. Este important să ne spunem și noi părerea cu privire la problemele de interes general. Creștinii chiar au o influență în societate.
Eu nu spun că homosexualii, sau alții, care împrumută din creștinism doar ce le place lor fac un lucru bun. Ceea ce spun este că și indirect creștinii au o influență în societate. Și cu cât valorile creștine sunt mai prezente în societate, cresc șansele ca oamenii să întâlnească cea mai de seamă Valoare a creștinismului și anume, Adevărul, pe însuși Mântuitorul nostru care poate schimba viața omului în mod radical.
Costel Ghioancă
Partajează asta:
Dionis Bodiu „Mȃndria se tratează, cel mai adesea, cu sȃnge”
Ca să ne aducem aminte că suntem oameni, nu dumnezei, trebuie să moară, din când ȋn cȃnd cȃte unul dintre noi, fie prea curȃnd, fie ȋntr-un mod batjocoritor, fie ȋn condiţii cu totul absurde. Mȃndria se tratează, cel mai adesea, cu sȃnge. Cu sȃngele altuia, nu cu al celui plin de sine. Vinovaţii supravieţuiesc, de regulă, ȋnsă eu găsesc că acesta este un mare har: au ocazia să se căiască, să-şi verse pȃnă la ultima fărȃmă infatuarea şi, copilul vitreg al acesteia, dispreţul faţă de oameni. Mai greu este ȋnsă de asimilat preţul acestei căinţe: crucea umilinţei, a recunoaşterii a condiţiei ţărȃnii din care am fost plămădiţi.
http://dyobodiu.wordpress.com/2013/09/05/lacrima-lui-oprescu-popas-hermeneutic/
Partajează asta:
Este păcat să fii șmecher?
Nu vreau să fiu struț! Și nu pentru că aș fi alergic la pene sau că m-aș teme de cei ce vor să-mi mănânce carnea – pur și simplu prefer să țin capul la lumină și nu în nisip! Vreau să știu ce se întâmplă în jurul meu și să reflectez continu la relația dintre metanarațiunea creștină și cultura în care trăiesc. Că veni vorba de cultură, nu pot să nu constant că societatea în care trăim este îmbibată de cultul șmecheriei. De la haine, case, mașini și gadget-uri șmechere până la vorbe, atitudini, decizii și caractere șmechere. Asistăm parcă la un fel de „șmecheriadă” cronică, una care pare să nu țină seama de granițele de gen, statut social, educație, etnie, religie etc.
Prin urmare, mă întreb și eu: este păcat să fii șmecher? Termenul provine din limba germană (schmecker = persoană cu gust rafinat), iar Dicționarul Explicativ îl definește ca referindu-se la o persoană „care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat” însă apoi adaugă „șiret, șarlatan.”
Se pare că și Biblia are ceva de spus cu privire la șmecheria specifică primei părți din definiție: „Fiți, dar, înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.”(Matei 10:16b). Nu este nimic rău să fii isteț, dezghețat, întreprinzător și abil în a te descurca în situațiile de criză ale vieții. Problema este că sunt din ce în ce mai mulți care vor să fie „înțelepți ca șerpii” și „fără răutate” tot ca ei!
De fapt, șarpele este șmecheria personificată, cu toate nuanțele ei! Lucrul acesta se poate vedea clar în Geneza 3. Cei șmecheri în adevăratul sens al cuvântului nu sunt doar isteți și abili ci și „vicleni și șarlatani.” Sunt egoiști, mincinoși și preocupați doar de binele personal. „Să calci pe cadavre” nu mai este o anomalie, ci o șmecherie!
Din nefericire, șmecheria societății noastre nu comportă doar aspectele pozitive ale termenului; avem de-a face cu o șmecherie edenică. Și mai dureros e faptul că încep să văd acest tip de șmecherie și la oameni și în locuri unde nu ar avea ce căuta! Deci, e păcat să fii șmecher? Aș spune că dacă este acel tip de șmecherie în care șarpele și porumbelul pot sta în același loc, fără ca cel dintâi să-l mănânce pe-al doilea, nu e păcat! Dacă vorbim de viclenie și șarlatanism, voi fi șmecher și voi spune că nu-mi trebuie așa ceva!
Costel Ghioancă,
http://bisericaadonai.ro/editorial/
Partajează asta:
Alexandru Filip Popovici, Revolta împotriva neputinței și Evanghelia
Revolta împotriva neputinței se manifestă prin aducerea sinelui înaintea tuturor lucrurilor. Aceasta se întâmplă 
deoarece „românii sunt nestatornici, impulsivi, brutali”, „sunt recunoscători pentru binele ce li se face, dar și foarte răzbunători când sunt jigniți” dar mai ales, „ei nu se supun decât propriei nevoi de a reacționa imediat”. Atunci când apare această raportare la sine, atunci omul este cel mai liber și totuși cel mai legat. Atunci este cel mai puternic și totuși cel mai slab. Atunci mândria lui țipă tot mai tare și totuși se aude încet. Istoria are un anumit grad de recurență, prin urmare, nu mai avem nevoie de demonstrații empirice. Ce a fost va mai fi. Faptele observate astăzi în societate își strigă propria demonstrație. Poporul român, cel descris de alții deunăzi, este același astăzi.
Atunci când „celălalt există doar ca sursă pentru hrănirea puterii” asistăm indirect la o relativizare a valorilor tradiționale. Lucrul aceste se întâmplă deoarece omului contemporan nu îi mai place tradiționalismul. Omul contemporan este rupt de trecut. Pentru el semnificația este dată de ceea ce nici nu a ajuns încă să fie – viitorul – potențialitatea. Omul contemporan este mereu omul viitorului, pentru că atunci când „trăiești raportându-te la infinit nu te poți compara cu nimeni”, iar faptul acesta conferă controlul asupra neputinței. Revolta împotriva neputinței naște ironie. Ironie întrucât neputința regăsită în sine este proiectată celorlalți, iar „celălalt există doar ca sursă pentru hrănirea puterii sale”.
Cum integrăm Evanghelia în contextul acesta? În modul cel mai simplu. Cuvântul ne spune că „Fiul omului a
venit să caute și să mântuiască ce era pierdut”. În acest „ce era pierdut” suntem noi. Omul contemporan își poate da cu ușurință seama că s-a pierdut. Că nu vrea s-o recunoască – în aceasta stă revolta împotriva neputinței sale, iar tocmai în această pierzanie a sa intervine Evanghelia. Drama omului modern este drama lui Toma. Pentru câteva momente Toma se pierde – „dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20:25). Pe cât de categoric ne răsună în minte atunci când citim declarația sa, pe atât de liniștit sună invitația Domnului Isus: „adu-ți degetul încoace și uită-te la mâinile Mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios.” Cuvintele solicită acțiune. Poporul nostru s-a pierdut în declarații; a pierdut acțiunea de a fi creștin. Homo religiosus a căzut în desuetudine. El caută semne în Cel ce stă înaintea sa, dar nu-L vede pe Cel ce stă în fața sa. Când trăiești „după legea firii mai mult decât după religie”, firea devine o religie în sine și nu mai vezi nimic.
După cum spunea Noica, „fiindcă nu s-a interesat de teologie, secolul nouăsprezece nu s-a preocupat de om; fiindcă se preocupă de omul concret, secolul douăzeci revine la teologie”. Locul acesta privilegiat se explică prin faptul că, spre deosebire de alte științe, teologia nu explică pe om de jos în sus sau din afară înlăuntru „ci de sus în jos, de la decăderea dintr-o stare superioară, și dinăuntru în afară”. Această descriere a omului îl explică și îl desfășoară în toată plinătatea lui. Tocmai de aici să plecăm. Noi, în vestirea Evangheliei, nu intrăm în competiție cu celelalte științe și nici cu spiritul vremii. Știința nu și-a găsit încă o metodă validată „dinăuntru – în afară”. Noi, în vestirea Evangheliei, credem că fiecare om are o nevoie… Și care-i nevoia cea mai aprigă? Să văd în mâinile Lui semnul cuielor, să pun degetul meu în semnul cuielor și mâna mea în coasta Lui. Cu alte cuvinte, omul vrea să-L vadă pe Dumnezeu. În fond, toate nevoile se subordonează acesteia. Și pentru că „paradigma” noastră este de sus în jos, noi trebuie să-i învățăm pe oameni că ridicarea din decădere înseamnă apropiere de Dumnezeu. „Apropiați-vă de Dumnezeu și El se va apropia de voi” (Iacov 4:8), iată acțiunea pierdută în timp a omului contemporan. Mereu în istorie, în diferite domenii, s-au propus, atunci când împrejurările o cereau, reîntoarceri la sursele de inspirație originare. Când au văzut că s-a instaurat un oarecare tradiționalism sec, s-au reîntors la trecut, pesemne că l-au găsit valoros. În creștinism atunci când se constată o criză, unii se gândesc înspre viitor. Cum să dispară (criza, bineînțeles) și să nu mai apară? Ce să mai aducem nou? De unde să luăm și să mai adăugăm? Cum să ne integrăm în modernitate?
Revin la pierderea noastră. Noi ne-am pierdut de două ori. Eram pierduți, ce-i drept, și apoi ne-am pierdut de trecut. Integrarea Evangheliei se va face prin reconsiderarea ei. Evanghelia nu este nici tradiție, nici cultură. Ea este trăire. Omul contemporan are nevoie de Cuvânt, chiar dacă nu vrea s-o recunoască. Dar nu orice fel de Cuvânt, ci Cuvântul trăit…apoi Toma își isprăvește necredința…
Autorul precizează următoarele despre acest articol:
L-am redactat urmând câteva descrieri despre români așa cum apar în cartea Firea romanilor de Daniel Barbu. Am renunțat la stilul academic dar am adăugat între ghilimele descrierile respective.
Alexandru Filip Popovici este masterand anul I în Psihodiagnoză,
Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) și student al
Facultății de Teologie Baptistă Pastorală din cadrul
Institutului Teologic Baptist din București
Vă recomandăm să citiți și
ALEXANDRU FILIP POPOVICI, IERI DESPRE… ASTĂZI
Atunci când te-ai născut, ai cunoscut pentru prima oară ceea ce se numește timp. Nu, nu chiar așa, dintr-o dată. Pe măsură ce sărbătoreai propria-ți victorie asupra acestuia, an de an, la o dată bine precizată în calendar, ai remarcat, nu știu cum sau în ce fel, că ceea ce sărbătoreai de fapt nu era propria ta […]
ALEXANDRU FILIP POPOVICI, DIALECTICA TRĂIRII
Adesea viața ni se înfățișează sub forma unei scene. Nu știm câți spectatori avem, dar știm că totul începe atunci când se ridică cortina și totul se termină atunci când cortina se lasă. Mai mult, cei care joacă bine au parte de aplauze, și-au cucerit publicul, iar cei care aplaudă vor avea impresia că n-au […]
Partajează asta:
The Most Important Verse in the Bible: Prager University
În cadrul acestei prelegeri, Dennis Prager vine cu o viziune nouă asupra celui mai important verset din Biblie. Acesta afirmă dar și argumentează că cel mai important verset din Biblie este Geneza 1:1 datorită faptului că Dumnezeu a fost de la început, El a creat totul, El se află deasupra tuturor aspectelor (ființe, lucruri), inclusiv a naturii. El este Domnul creației căruia merită să I ne închinăm și să-I dăm slavă și cinste.
Pentru a înțelege argumentația profesorului Dennsi Prager urmăriți prelegerea de 5 minute.
Partajează asta:
Alexandru Filip Popovici, Dialectica trăirii
Adesea viața ni se înfățișează sub forma unei scene. Nu știm câți spectatori avem, dar știm că totul începe atunci când se ridică cortina și totul se termină atunci când cortina se lasă. Mai mult, cei care joacă bine au parte de aplauze, și-au cucerit publicul, iar cei care aplaudă vor avea impresia că n-au privit în van. Nu știu nici care este cel mai avantajat, și asta pentru că cel care aplaudă poate fi oricând aplaudat, iar cel aplaudat poate deveni cel care aplaudă.
Actorule, să nu-ți dorești să te aplaude lumea la încheierea ultimului act, ci să-ți dorești să ai cunoașterea că ai jucat bine sau că între ceea ce ești și ai interpretat nu se interpune un alt tu.
Împiedicarea de rolul de zi cu zi – iată ce-i face pe unii buni, iar pe alții mai puțini buni. Sufleorul nu trimite replici salvatoare decât celor pierduți în plina desfășurare a momentului și asta deoarece reprezentarea actorului asupra calităților sale pleacă de la condiția sa în ochii celorlalți. Tot astfel, subiectul contemporan își manifestă propria reprezentare asupra lumii raportându-se la această construcție cu aceeași reverență cu care altădată își invoca Divinitatea.
Ciudată ironie să nu înțelegi desfășurarea actoricească. Unii sfârșesc încă din primul act, dar abia prin al patrulea sau al cincilea înțelegi scopul pe care l-au întruchipat. Dacă i s-ar reaminti omului că fiecare zi nu-l duce mai aproape de naștere… Nesfârșita trecere eternizată în om îl istovește și asta deoarece trăirea este un exercițiu dialectic. Raportul refractar dintre individ și experiență îi creează acestuia o sinteză a vieții a cărei stare de fapt intrigă subiectul până acolo încât dorința de a-și striga disperarea îi provoacă acestuia neputința exprimării. Teatralizarea vieții ne uimește și pe noi, actorii. Propria stângăcie ne irită, iar nu susurul celorlalți!
Înfățișarea lucrurilor pentru om este dovedită prin acțiunile sale. Relativizarea valorilor în maniera de astăzi conduce la o relativizare a moralei. Individul zilelor noastre, actorul, și-a pierdut rolul, ba mai mult, audiența. Dacă în trecut raportarea la irelevant provoca omul într-o continuă căutare a cunoașterii, astăzi irelevantul a dispărut, dar raportarea la relevant creează o dispersie dinlăuntru, o stare în care omul se raportează la cotidian cu înstrăinare, întrucât el nu mai caută, ci crede că a găsit ceea ce nici nu a căutat. Nimeni nu se mai îngrijește de funcționarea simțului comun, ci mai mult, constatăm paradigmarea acestuia sub incidența unei metodologii care să testeze și să valideze sau nu acest aspect.
În simbolistica rațiunii, experiențele ni se înfățișează sub diverse forme. Fie ne plac, fie nu. Te întreb deci, actorule, vrei să-ți schimbi rolul? Să știi totuși, schimbarea rolurilor a înșelat pe mulți. Prin urmare, nu rămâne decât un singur lucru: aplaudați, porniți reflectoarele, ridicați cortină pentru că aici încă se joacă!
Alexandru Filip Popovici este masterand anul I în Psihodiagnoză, Psihoterapie Experienţială Unificatoare (PEU) și student al Facultății de Teologie Baptistă Pastorală din cadrul Institutului Teologic Baptist din București.
Articolul a fost publicat inițial pe blogul Editurii Sper
http://editurasper.wordpress.com/2013/04/10/dialectica-trairii/ și este preluat cu acordul autorului.
Partajează asta:
Pietre de temelie pentru familie. Cristian Mihoc la BCB Betania Brescia
Partajează asta:
Octavian Paler, Paradoxul vremurilor noastre
Paradoxul vremurilor noastre în istorie este cã avem
clãdiri mai mari, dar suflete mai mici;
autostrãzi mai largi, dar minti mai înguste.
Cheltuim mai mult, dar avem mai putin;
cumpãrãm mai mult, dar ne bucurãm mai putin.Bem prea mult, fumam prea mult,
Cheltuim prea nesãbuit,
Râdem prea putin,
Conducem prea repede,
Ne enervãm prea tare,
Ne culcãm prea târziu, ne sculãm prea obositi,
Citim prea putin, ne uitãm prea mult la televizor si ne rugãm prea rar.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile…
Vorbim prea mult, iubim prea rar si urâm prea des.
Am învãtat cum sã ne câstigãm existenta,
dar nu cum sã ne facem o viatã, am adãugat ani vietii si nu viatã anilor.
Am ajuns pânã la Lunã sî înapoi, dar avem probleme când
trebuie sã traversãm strada sã facem cunostintã cu un vecin.
Am cucerit spatiul cosmic, dar nu si pe cel interior.
Am fãcut lucruri mai mari, dar nu mai bune.
Am curãtat aerul, dar am poluat solul.
Am cucerit atomul, dar nu si prejudecãtile noastre.
Scriem mai mult, dar învãtãm mai putin.
Plãnuim mai multe, dar realizãm mai putine.
Am învãtat sã ne grabim, dar nu si sã asteptãm.
Am construit mai multe calculatoare sã detinã mai multe informatii, sã producã mai multe copii ca niciodatã, dar comunicãm din ce în ce mai putin.
Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete/lenese;
vremurile oamenilor mari si caracterelor meschine;
vremurile profiturilor rapide si relatiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem doua venituri, dar mai multe divorturi,
Case mai frumoase, dar cãmine destrãmate.
Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unicã folosintã, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale si pastile care îti induc orice stare de la bucurie la liniste, la moarte.
Sunt niste vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îti poate aduce aceastã scrisoare si în care poti decide fie sã împãrtãsesti acest punct de vedere, fie sã stergi acest mesaj.
Amintese-ti sã-ti petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru cã nu vor fi lângã tine o eternitate.
Aminteste-ti sã spui o vorbã bunã copilului care te venereazã
pentru cã acel copil va creste curând si va pleca de lângã tine.
Aminteste-ti sã-l îmbrãtisezi cu dragoste pe cel de lângã tine
pentru cã aceasta este singura comoarã pe care o poti oferi cu inima si nu te costã nimic.
Aminteste-ti sã spui „TE IUBESC” partenerului si persoanelor pe care le îndrãgesti,
dar mai ales sã o spui din inimã.
O sãrutare si o îmbrãtisare vor alina durerea atunci când sunt sincere.
Aminteste-ti sã-i tii pe cei dragi de mânã si sã pretuiesti acel moment
pentru cã într-o zi acea persoanã nu va mai fi lângã tine.
Fã-ti timp sã iubesti, fã-ti timp sã vorbesti, fã-ti timp sã împãrtãsesti gândurile pretioase pe care le ai.
[Octavian Paler]
Partajează asta:
10 vorbe despre iubire
1. Iubim pentru că El ne-a iubit întâi 1
Vincent van Gogh, On the Threshold of Eternity (Photo credit: Wikipedia)
Ioan 4:19.
2. Să-L iubeşti pe Domnul cu toată inima ta, şi tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți – Matei 22: 37-39.
3. Când puterea iubirii va cuceri iubirea de putere, atunci lumea va cunoaşte pacea – Jimi Hendrix
4. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut pentru Sine, inima noastră este neliniştită până când se va odihni în El – Fericitul Augustin
5. Iubirea este Dumnezeu şi să mori înseamnă că eu, o particulă de iubire, mă voi reîntoarce la izvorul meu etern – Lev Tolstoy
6. Nu există nimic mai artistic decât să iubeşti oamenii – Vincent van Gogh
7. La sfârşitul zilei, oamenii nu-şi vor mai aminti ce au spus sau ce au făcut, ei îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă – Maya Angelou
8. Să iubeşti o altă persoană înseamnă să cunoşti faţa lui Dumnezeu – Victor Hugo, Les Miserables
9. Ceea ce ochii nu au văzut, urechile nu au auzit, iar la inima omului nu s-a suit, aceea a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El – Apostol Pavel, 1 Corinteni 2: 9.
10. În cea mai adâncă rană a mea am văzut slava Ta, şi m-a orbit – Fericitul Augustin.
Sursa: http://www.doxologia.ro
Istorie Evanghelica 