Arhive etichetă: Jean Calvin

Iosua Faur – Calvin si Gloria lui Dumnezeu


Dumnezeu se prezintă într-o manieră specială în unul din cele mai spectaculoase versete din Biblie, Exod 3:14-15 – Dumnezeu i-a zis lui Moise: – Eu sunt Cel Ce sunt! Să le spui israeliţilor că Cel Ce Îşi spune „EU SUNT” te-a trimis la ei. Dumnezeu i-a mai zis lui Moise: – Aşa să le vorbeşti israeliţilor: „domnul, (YHVH) care este o altă formă a lui ehie (אֶֽהְיֶה), Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi.” Acesta este Numele Meu (YHVH) pentru veci de veci; acest Nume este o aducere-aminte pentru toate generaţiile. Aşadar vedem în mod clar că cel mai folosit nume al lui Dumnezeu din V.T., YHVH, este înrădăcinat de către Dumnezeu, în mod explicit, în fraza: Eu sunt Cel ce sunt!ehie ăşer ehie (אֶֽהְיֶה אֲשֶׁר אֶֽהְיֶה). Spune-le că YHVH te-a trimis. Spune-le că cel mai important şi minunat lucru pe care îl poţi spune este că: Eu, Dumnezeu, pur şi simplu, într-un mod minunat şi glorios, SUNT!

Am început cu această descriere a lui Dumnezeu pentru că scopul meu prin acest mesaj, în care voi vorbi despre omul şi

Iosua Faur

teologul Jean Calvin, este ca în inima noastră să se aprindă o pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile. Inima noastră ar trebui să ardă atunci când auzim: „Moise, spune-le că: Eu sunt Cel Ce sunt!” Inima noastră ar trebui să ardă atunci când ne gândim la existenţa absolută a lui Dumnezeu – nu are început, nu are sfârşit, nu există schimbare, nu există transformare, nu există îmbunătăţire, ci pur şi simplu deşi nu este simplu: Dumnezeu este! Şi pentru că „Dumnezeu este!”, scopul nostru trebuie să fie în toate lucrurile supremaţia şi gloria lui Dumnezeu. Am vrut să mă asigur prin această introducere că pornim seara având o temelie bună şi că ştim încotro ne îndreptăm: gloria şi supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Jean Calvin a avut şi el aceeaşi dorinţă şi aceeaşi pasiune. În 1538, cardinalul italian Sadolet, încercând să recâştige oraşul Geneva împânzit deja de învăţături reformate, chiar înainte de venirea lui Calvin, scrie o scrisoare lungă Consiliului oraşului în care vorbeşte despre cât de preţioasă este viaţă veşnică, iar apoi continuă acuzându-l pe Calvin şi învăţăturile reformate. În toamna anului 1539, Jean Calvin îi răspunde cardinalului Sadolet printr-o scrisoare care i-a luat 6 zile. Luther a citit-o şi a spus: „În sfârşit o scriere care are mâini şi picioare. Mă bucur că Dumnezeu ridică astfel de oameni.”[1]

Răspunsul lui Calvin pentru cardinalul Sadolet este foarte important. Acest răspuns este una din primele scrieri importante ale lui Calvin care i-au adus renumele de Reformator al Europei. Răspunsul este important deoarece Calvin nu începe tratând prima dată problema justificării. Nu începe vorbind despre abuzurile papale, nu tratează prima dată subiectul transsubstanțierii, nu începe cu rugăciunea către sfinţi sau autoritatea papală. Subiectul cu care începe Calvin cred că arată de fapt pasiunea centrală de care a fost condus toată viaţa, pasiunea care i-a modelat gândirea, care i-a format teologia, pasiunea care a transformat o lume întreagă sub influenţa calvinismului, tema principală în toate scrierile lui şi anume: supremaţia gloriei lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Astfel Calvin scrie către Sadolet: „Râvna ta pentru viaţa veşnică este o râvnă care îl ţine pe om devotat în întregime propriei lui fiinţe şi nu stârneşte în el, nici măcar puţin, dorinţa de a sfinţi numele lui Dumnezeu.”[2] Cu alte cuvinte, dacă vorbeşti despre adevărul preţios al vieţii veşnice însă scoţi din el gloria lui Dumnezeu, acest adevăr îşi pierde din valoare şi din putere. Aceasta era problema cea mai mare pe care Calvin o avea cu Roma. Şi el continuă spunând: „încurajaţi în oameni, ca şi prim motiv al existenţei lor, pasiunea pentru a reprezenta gloria lui Dumnezeu”[3].  Şi dacă ar fi să punem un banner peste viaţa şi lucrarea lui Jean Calvin ar fi acesta: „pasiune pentru gloria lui Dumnezeu.” Elementul care dă o greutate şi o semnificaţie atât de mare vieţii şi lucrării lui Jean Calvin este redescoperirea pasiunii pentru existenţa absolută şi magnifică a lui Dumnezeu. Asta trebuie să vedem atunci când privim la Calvin. Benjamin Warfield spunea despre Calvin: „Nici un om nu a avut vreodată o înţelegere mai profundă a lui Dumnezeu decât Jean Calvin.”[4] Aici este elementul cheie al vieţii şi lucrării lui Calvin.

Pentru Calvin nevoia unei reforme avea această motivaţie: Roma „a distrus importanţa gloriei lui Dumnezeu prin multe metode: mijlocirea sfinţilor între om şi Dumnezeu, când Domnul Isus este singurul mijlocitor între om şi Dumnezeu; prin închinarea la Sfânta Fecioară, când doar Isus Cristos merită închinarea; prin oferirea unui sacrificiu continuu în Cina Domnului când jertfa Domnului Isus este completă şi suficientă”[5]; „prin ridicarea tradiţiei la acelaşi nivel cu Sfintele Scripturi şi chiar aducând Cuvântul lui Cristos sub autoritatea cuvântului omului.”[6] Calvin se întreabă în Comentariul cărţii Coloseni: „Cum se face că noi suntem duşi în rătăcire de tot felul de învăţături străine (Evrei 13:9)? Şi tot el răspunde: „Pentru că supremaţia lui Cristos nu este înţeleasă de către noi.”[7] Cu alte cuvinte, marele gardian al înţelegerii ortodoxe a Scripturii de-a lungul secolelor este pasiunea pentru gloria şi supremaţia lui Dumnezeu în Isus Cristos.

Aşadar rădăcina comună a tuturor lucrărilor şi scrierilor lui Jean Calvin este pasiunea pentru a prezenta gloria lui Dumnezeu în Isus Cristos. La vârsta de 30 de ani, Calvin descrie o scenă imaginară în care el se afla înaintea lui Dumnezeu, dând socoteală pentru felul în care a trăit: „Lucrul, oh, Doamne, pe care mi l-am dorit cel mai mult şi pentru care m-am trudit cel mai mult pe pământ a fost ca gloria bunătăţii şi dreptăţii Tale […] să strălucească în mod vizibil, pentru ca virtuţile şi binecuvântările lui Cristos […] să poată fi manifestate pe deplin.”[8] Douăzeci şi patru de ani mai târziu, neschimbat în râvna sa şi scopul său, cu o lună înainte de a da cu adevărat socoteală de viaţa sa înaintea lui Cristos (a murit la 54 de ani), Calvin a spus în testamentul său: „Nu am scris niciodată din ură faţă de cineva, dar am rămas totdeauna credincios lucrurilor care aduc glorie lui Dumnezeu.”[9]

Întrebarea care se ridică este următoarea: Ce a născut în viaţa lui Jean Calvin o pasiune atât de înflăcărată pentru gloria şi supremaţia lui Dumnezeu? Vom privi la convertirea lui Jean Calvin pentru a înţelege de unde a izvorât pasiunea care a transformat apoi zeci de generaţii.

Jean Calvin s-a născut în 10 iulie, 1509, la Noyon, Franţa, pe când Martin Luther avea deja 25 de ani şi începuse să predea la Wittenberg. Nu ştim foarte multe despre tinereţea lui Calvin. La 14 ani, tatăl său l-a trimis să studieze la universitatea din Paris, neatinsă încă de învăţăturile reformate din Germania, scufundându-se în teologia medievală. Cinci ani mai târziu, tatăl său îl îndeamnă să urmeze studiile de drept şi să părăsească teologia, ceea ce şi face pentru 3 ani de zile.

În timpul acesta a devenit expert în limba greacă şi în gândirea lui Duns Scotus, William Occam şi Gabriel Biel. Tatăl său a murit pe când Calvin avea 21 de ani, mai 1531. Astfel Calvin se întoarce la dragostea dintâi şi la 23 de ani publică prima sa carte: Comentariu asupra lui Seneca. Însă undeva în aceşti ani întra în contact cu mesajul şi spiritul reformei şi ceva dramatic se întâmplă în viaţa lui.

În noiembrie 1533, Nicholas Cop, un prieten a lui Calvin, predică la deschiderea sezonului de iarnă în Universitatea din Paris şi este chemat să dea socoteală înaintea Parlamentului de doctrinele luterane pe care le adoptase. El a părăsit oraşul şi în Paris a început o prigoană împotriva a ceea ce regele Francis I numea: „blestemata sectă luterană.” Calvin a fost printre cei care au scăpat. Legătura între Calvin şi Cop era atât de strânsă încât unii cred astăzi că mesajul pe care Cop l-a predicat şi care a pornit prigoana a fost scris de fapt de către Calvin. Aşadar în 1533 Calvin trecuse linia şi era complet dedicat cauzei Reformei. Ce s-a întâmplat? Calvin descrie 7 ani mai târziu momentul convertirii sale:

„Iată,  o doctrină foarte diferită a început să ia formă, nu o doctrină care te îndepărta de mărturisirea de credinţă creştină ci una care te aducea înapoi la fundaţia ei, la puritatea ei originală. Ofensat de noutate, mărturisesc că am împrumutat o ureche care nu dorea să asculte şi care s-a împotrivit cu mult zel, nu puteam să mărturisesc pur şi simplu că toată viaţa mea am trăit în eroare şi nepăsare. […] Dintr-o dată însă am început să văd, ca şi cum o lumină s-a revărsat peste mine (o frază cheie), starea de neînţelegere în care mă aflasem şi cât de multă poluare şi impuritate s-a adunat în mintea mea. Fiind extrem de alarmat de mizeria în care mă aflam, am văzut ca şi o datorie să alerg spre Dumnezeu, condamnând viaţa mea din trecut, nu fără gemete şi lacrimi.”[10] „Dumnezeu, printr-o convertire bruscă, mi-a supus şi mi-a adus mintea într-un mediu docil. După ce am primit, astfel, puţin gust şi cunoştinţa a evlaviei adevărate, am fost imediat aprins în dorinţa de a cunoaşte şi mai mult.”[11]

Care este temelia credinţei lui Calvin ce a produs în el o viaţă devotată reprezentării gloriei şi supremaţiei lui Dumnezeu? Răspunsul cred este că Jean Calvin dintr-odată, aşa cum spune, a văzut şi a gustat în Scriptură, gloria lui Dumnezeu. Şi în acel moment, atât Cuvântul cât şi Dumnezeu, a fost imprimat cu putere în sufletul său, încât a devenit un slujitor smerit şi plin de pasiune pentru tot restul vieţii sale.

Este extrem de important să vedem cum s-a întâmplat lucrul acesta şi pentru asta îl vom lăsa pe Calvin să ne descrie mai ales prin Institutele sale, Cartea I, cap. VII şi VIII. Aici Calvin vorbeşte despre felul în care noi putem ajunge la cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu prin Scripturi. Răspunsul său îl găsim în faimoasa frază: „convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt.” De exemplu el spune: „Scriptura se va dovedi, în cele din urmă, suficientă pentru dobândirea unei cunoaşteri mântuitoare a lui Dumnezeu numai atunci când autenticitatea ei este întemeiată pe convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt.”[12] Aşadar două elemente lucrează împreună zice Calvin pentru a-i da lui „cunoaşterea mântuitoare a lui Dumnezeu” – Sfânta Scriptură şi convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt. Nici una din ele luate separat nu este suficientă pentru salvare.

Dar cum lucrează? Care este mecanismul? Ce face Duhul? Răspunsul nu este că Duhul ne oferă o revelaţie în plus faţa de ceea ce spune Scriptura[13] ci Duhul ne trezeşte, fiind morţi, pentru a vedea şi a gusta realitatea divină a Dumnezeului Scripturilor, experienţă autentificată tocmai de Cuvântul lui Dumnezeu. Calvin spune: „Părintele nostru Ceresc, descoperindu-Şi maiestatea în ele [Scripturi], înalţă reverenţa faţă de Scriptură dincolo de orice controversă.”[14] Aici este cheia pentru Calvin: mărturia lui Dumnezeu faţă de Scripturi este revelaţia imediată, inatacabilă şi dătătoare de viaţă a pasiunii lui Dumnezeu pentru gloria Sa manifestată chiar prin Sfintele Scripturi.

Din nou şi din nou vei vedea în descrierea lui a ceea ce se întâmplă atunci când vi la credinţă referirea pe care o face cu privire la gloria lui Dumnezeu descoperită în Scripturi. Aşadar deja în dinamica convertirii lui, pasiunea centrală care avea să îi conducă viaţă a fost plantată şi revelată. Şi astfel ajungem aproape de rădăcina acestei experienţe a convertirii. Dacă mergem puţin mai departe vom vedea în mod clar că experienţa convertirii a rezultat într-o „statornicie invincibilă” a loialităţii lui Calvin faţă de gloria, supremaţia şi adevărul lui Dumnezeu. Iată cuvintele care ne vor face să înţelegem: „Aşadar, iluminaţi de puterea Lui, noi nu credem că Scriptura vine de la Dumnezeu nici pe baza propriei judecăţi şi nici pe baza judecăţii altcuiva; ci, mai presus de judecata omenească, afirmăm cu o certitudine deplină (ca şi cum am privi ţintă la maiestatea lui Dumnezeu) că ea a fost rostită de gura lui Dumnezeu prin intermediul lucrării oamenilor.”[15]

 Ceea ce spune Calvin te derutează. El spune că a lui convingere cu privire la gloria lui Dumnezeu în Scripturi nu provine din baza judecăţii umane, nici măcar din judecata sa proprie. Ce vrea să spună cu asta? Aici cred că 1 Ioan 5:7-11 ne poate ajuta: Căci trei sunt cei ce depun mărturie: Duhul, apa şi sângele; iar cei trei sunt una în mărturisirea lor. Dacă acceptăm mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a depus-o cu privire la Fiul Său. Cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el; cel ce nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a depus-o cu privire la Fiul Său. Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cel care-L are pe Fiul are viaţa; cel care nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.

Cu alte cuvinte, mărturia lui Dumnezeu, care este convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt, este mai mare decât orice mărturie omenească, incluzând, chiar şi propria mărturie a celui ce citeşte. Şi care este aceea mărturie a lui Dumnezeu? Nu este un simplu cuvânt primit de mintea noastră prin meditare, pentru că atunci convingerea noastră ar veni pe baza acele meditării. Ce este atunci? În v.11 găsim cheia: Şi mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică. Înţeleg în felul următor: Dumnezeu a mărturisit despre El, despre realitatea Fiului şi despre Cuvântul Său tocmai aducându-ne la viaţă din moarte şi venind la viaţă să-L vedem pe El cu adevărat în toată gloria şi măreţia care ne este prezentată în Scripturi. Atunci când Lazăr a fost adus la viaţă prin chemarea sau prin mărturia Domnului Isus, Lazăr ştia fără nici o îndoială că el este viu şi că aceea chemare/mărturie l-a adus la viaţă.

J.I. Packer spune în felul următor: „Convingerea lăuntrică a Duhului Sfânt în scrierile lui Jean Calvin este o lucrare a iluminării, în care, prin intermediul mărturiei verbale, ochii închişi ai sufletului sunt deschişi şi realitatea divină a lui Dumnezeu este îmbrăţişată şi primită cu adevărat. Această recunoaştere, spune Calvin, este imediată, inatacabilă şi la fel de adevărată ca şi perceperea culorilor sau a gusturilor – un eveniment despre care nu se poate spune mai mult decât faptul că atunci când stimuli potriviţi sunt prezenţi, acel eveniment are loc şi când a avut loc şti cu siguranţă.”[16]

În anii tinereţii, Calvin a experimentat miracolul convertirii. Ochii săi orbiţi de întuneric au primit vederea prin lucrarea Duhului Sfânt. Şi ceea ce a văzut în momentul acela, l-a marcat pentru toată viaţă: gloria lui Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul i-a adus gloria şi gloria a autentificat Cuvântul. Aşadar nu este nici o surpriză că Jean Calvin a devenit un om devotat şi plin de pasiune pentru reprezentarea gloriei lui Dumnezeu prin expoziţia Cuvântului lui Dumnezeu.


[1] Henry F. Henderson, Calvin in His Letters, (London: J. M. Dent and Co., 1909), p. 68.

[2] John Dillenberger, John Calvin, Selections from His Writings, (Scholars Press, 1975), p. 89

[3] Dillenberger, John Calvin p. 89

[4] Benjamin Warfield, Calvin and Augustine, (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1971), p. 24.

[5] Dillenberger, John Calvin, p. 95.

[6] Institutes of the Christian Religion, I, vii, 1. „Există o eroare mult mai periculoasă care predomină în multe locuri, şi anume că Scriptura nu are mai multă greutate decât i se acordă prin consinţământul Bisericii. Este ca şi cum adevărul etern şi inviolabil al lui Dumnezeu ar depinde de decizia oamenilor.”

[7] T. H. L. Parker, Portrait of Calvin, (Philadelphia: Westminster Press, 1954), p. 55.

[8] Dillenberger, John Calvin, p. 110.

[9] Ibid., p. 42.

[10] Ibid., p.114-115.

[11] Ibid., p.25-26.

[12] Institutes of the Christian Religion, I, viii, 13.

[13] J. I. Packer, „Calvin the Theologian,” in John Calvin: A Collection of Essays, (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1966), p. 166.

[14] Institutes, I, viii, 13.

[15] Institutes, I, vii, 5.

[16] J. I. Packer, „Calvin the Theologian,” p. 166.

Iosua Faur

Acest mesaj a reprezentat tema comunicării susținută cu prilejul zilei Reformei la București.

Huguenot choir in Calvin’s hometown cathedral Noyon


Reformation Series #2 – John Calvin


Jean Calvin pe intelesul tuturor


Cu ocazia Zilei Reformei care se celebreaza la data de 31 octombrie in fiecare an, un grup de profesori vor avea o serie de conferinte pe teme conexe mișcarii protestante ce a inceput la 1517 atunci când, Martin Luther și-a bătut în cuie tezele sale (95) pe ușa catedralei din Wittenberg.

Sursa: Ruben Ologeanu

Calvinismul moderat al primei mărturisiri de credință a baptiștilor români de Emanuel S. Alboiu


Un articol de Emanuel S. Alboiu

http://www.monergism.ro/index.php/2011/07/calvinismul-moderat-1913/

O critică și o analiză pertinentă a  mărturisirilor de credință baptiste și a evoluției gândirii teologice     baptiste este realizată de Eugen Matei pe blogul Chibzuieli.  Până să citesc articolul Calviniștii și statu’ drept ca să judece strâmb nu mi-am dat seama în ce măsură acest articol, publicat de  Emanuel Alboiu pe  monogerism.ro, distorsionează realitatea. Așadar voi păstra acest articol cu avertizarea publicată la început tocmai pentru ca cititorii să-și formeze un punct de vedere propriu.

Prima mărturisire de credință a baptiștilor români a fost redactată  și tipărită inițial în 1913 de Constantin Adorian, fiind republicată ulterior în 1923 (în revista Farul Mântuirii, nr. 5-6/1923 p.3-4 ) și în 1927. Modelul pentru Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) l-a reprezentatGlaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847), scrisă de Johann Gerhard Oncken și Julius Köbne. Originile mărturisirii de credință a baptiștilor germani pot fi urmărite în timp până în 1837, când, ca răspuns la o anchetă făcută de către autoritățile locale din Hamburg, biserica baptistă de aici, cea mai veche din Germania, a prezentat o mărturisire de credință cu puternice influențe calviniste. Textul mărturisirii din 1847 constituie o declarație comună de credință care, mai târziu, a devenit baza doctrinară a Uniunii Baptiste Germane (Bund der Baptistengemeinden).

Cât de fidelă originalului german este mărturisirea de credință a baptiștilor români de la 1913? Mai păstrează ceva din influența calvinistă a acesteia? Iată părerea lui Alexa Popovici, exprimată în volumul al doilea al Istoriei baptiștilor din România (1919-1944) , în capitolul „Nuanţa predestinaționistă la baptiștii din Ardeal”: Moștenită încă de la primii predicatori, Mihai Cornea, Mihai Toth și alții, care au provenit de la calvini, trăsătura aceasta a rămas și la generația următoare de predicatori, nuanța de predestinaționism. Ei susțineau că cine este ales pentru mântuire va ajunge să fie un mântuit fiindcă împrejurările se vor împleti în așa ca omul să fie mântuit. Și invers, cine nu este ales pentru mântuire, chiar dacă se pocăiește, va cădea și va rămâne pierdut. Deși predicatorii ardeleni nu mergeau cu explicațiile până la analize și apologie, ci s- au limitat doar la enunțări, de la predicatorii care prin predici și discuții afirmau nuanța aceasta predestinaționistă, calvinistă, învățătura a ajuns cunoscută și afirmată de credincioși. Dar cum în acea vreme predomina evanghelismul și misionarismul, acel proces clar de afirmare a fidelității credincioșilor în aplicarea învățăturii nou-testamentale, și în puternica înfruntare cu alte confesiuni în lupta pentru afirmarea opiniilor baptiste, nuanța predestinaționistă a căzut din preocuparea predicatorilor, ea nu prezenta un prea mare interes în lucrare. Cu trecerea anilor, și mai ales prin venirea unor predicatori din America, contactul cu însemnați predicatori și profesori de teologie din Anglia și America, aceasta nuanță foarte subtilă de crez a început să dispară, fiindcă, dacă la început problema alegerii a constituit un capitol în mărturisirea de credință, ea n-a mai apărut în mărturisirile de credință de mai târziu. Predicatorii pregătiți în Seminar puneau accentul pe universalitatea harului și astfel, încet, cu timpul, nuanța calvinistă a dispărut, fiind înlocuită de sensul arminian al alegerii.

Reiese că, în perioada interbelică, doctrina alegerii necondiționate era predicată de cei mai mulți pastori și cunoscută de majoritatea credincioșilor baptiști. Interesant este că Alexa Popovici nu observă nicio legătură între această „nuanță predestinaționistă” – pe care o explică neadecvat, fără să-i prindă esența –  și avântul misionar ce caracteriza mișcarea baptistă înainte de al Doilea Război Mondial.

Poate fi pusă diminuarea interesului pentru misiune – evidentă după 1949 în cadrul multor biserici baptiste – și pe seama adoptării unei teologii arminiene? Acest articol nu își propune să răspundă la o astfel de întrebare, ci doar să semnaleze accentele calviniste din prima mărturisire de credință a baptiștilor români (1913) prin comparație cu Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847). Traducerea în limba engleză a acesteia din urmă a fost realizată de Russell Phillips, în august 2002. Pentru o prezentare mai extinsă a istoriei doctrinei despre mântuire la baptiștii din România se poate consulta eseul The History of Calvinism and Arminianism among Romanian Baptists, realizat de Nicolae Chiciudean.

Chiar și după o lectură sumară, se poate observa că Articolul 3 din Mărturisirea credinței, referitor la doctrina despre păcat, este preluat în întregime din mărturisirea germană de la 1847. Sunt foarte clar afirmate depravarea totală și inabilitatea moralăa omului căzut.

Articolul 4 (despre mântuire) este o prescurtare a aceluiași articol din mărturisirea de la 1847. Varianta românească pierde ideea că „singura cale de salvare a omului din păcat și de consecințele îngrozitoare ale acestuia este prin potolirea mâniei lui Dumnezeu și prin deplina satisfacere a dreptății Sale sfinte”. De asemenea, se trece peste afirmația că „din veșnicie, Dumnezeu L-a desemnat pe singurul Lui Fiu, Isus Hristos, să fie jertfa de ispășire”.

Nici afirmațiile referitoare la persoana lui Hristos nu se regăsesc în varianta românească: „într-o unire dintre divinitatea Lui veșnică și natura umană, un suflet adevărat uman și un corp omenesc, care au fost, însă, și rămân în totalitate pure și fără de pată, astfel că nu a existat niciun păcat în inima lui Isus, nici în viața Lui exterioară.”

Din al doilea paragraf al articolului a rămas în varianta românească doar prima frază. Nu a fost tradus enunțul: „și că, prin aceeași [jertfă] avem iertarea de toate păcatele și nelegiuirile, justificarea, neprihănirea veșnică, răscumpărarea de la moarte, [de sub stăpânirea] diavolului și de iad, dar și viața veșnică; [tot prin ea] am primit și puterea de a urî păcatul, de a-l da la moarte, precum și voința și [puterea] de a face binele”.

Articolul 5, care vorbește despre alegerea necondiționată, este trunchiat, fiind păstrată doar prima frază. Se introduce însă un alt paragraf despre responsabilitatea omului, inexistent în mărturisirea germană.

Iată o traducere posibilă a întregului articol din original: Noi credem că, din eternitate, a fost plăcerea liberă a lui Dumnezeu, necălăuzită de ceva din afara Ființei Sale, intenția Sa determinată de a răscumpăra păcătoși. În acest scop, încă înainte de întemeierea lumii, din iubirea Sa necondiționată și milostivă, a fost hotărât în cadrul Dumnezeirii ca Iehova, Cel Uns, prin întruparea și prin moartea Sa, să fie Mântuitorul (Răscumpărătorul), astfel încât, din rasa umană pierdută în decursul timpului, răscumpărarea să fie aplicată celor care au fost aleși de Tatăl, ale căror nume sunt scrise în cer, celor care s-au dat pe ei înșiși în mâinile Mântuitorului ca popor al Său, ca oi ale turmei Sale, celor pentru care El și-a dat viața, aceștia fiind moștenirea Sa, rodul suferințelor și al morții Sale, mireasa Lui. Viața veșnică în Hristos a fost asigurată pentru aceștia și, în același timp, au fost asigurate toate mijloacele prin care ei să fie aduși la credința în Hristos, la sfințenie și, în cele din urmă, la fericirea veșnică. Acest decret al lui Dumnezeu este de neschimbat și din veșnicie imuabil, astfel că cei pe care îi privește, cei aleși, nu pot fi smulși din mâinile lui Hristos, ci ei sunt păstrați, prin puterea lui Dumnezeu, în credință și în dragoste pentru Hristos, până când devin co-moștenitori ai slavei Sale”.

Articolul 6 din mărturisirea germană, despre mijloacele harului, a fost eliminat în întregime în varianta românească din 1913. Însă, la articolul 7 din traducere, a fost introdusă fraza: „Deosebite mijloace rânduite de Dumnezeu pentru înaintare în sfințire sunt: cuvântul lui Dumnezeu (Sft. Scriptură), rugăciunea și împărtășirea credincioșilor unii cu alții.”

Iată o traducere a articolului 6 din Glaubensbekenntnis der Deutschen Baptisten (1847): „Noi credem că Dumnezeu a rânduit mijloacele harului, prin care El îi atrage pe păcătoși la Sine și le aplică mântuirea pe care Hristos a obținut-o. În acest sens, Dumnezeu are o ordine bine stabilită, care nu poate fi modificată de noi fără abateri de la voința divină. În primul rând, a) Cuvântul lui Dumnezeu este folosit. Cei convertiți prin [auzirea] Cuvântului, prin lucrarea Duhului Sfânt, sunt apoi adăugați la Biserica lui Hristos prin b) Botez și, în același timp, ca membrii ai acestei biserici sărbătoresc c) Cina Domnului proclamând moartea lui Hristos și [intrând în] comuniunea cea mai intimă cu El. Comuniunea sfinților își găsește, de asemenea, cea mai înaltă expresie a sa în Cina Domnului. Cu toate acestea, Rugăciunea este sufletul tuturor mijloacelor harului și a stării de har, în general. Acesta începe încă din primul moment al vieții noi și nu încetează niciodată”.

Articolul 6 din mărturisirea de la 1913, despre nașterea din nou, reia articolul 7 din varianta germană (1847), însă exclude ultima frază, care face referire la regenerarea monergistă: „Această transformare minunată în inima și conștiința păcătosului este exclusiv lucrarea Duhului Sfânt, care, în acord cu voia plină de har a lui Dumnezeu, însoțește Cuvântul cu toată lucrarea Sa atotputernică și eficientă, realizând astfel regenerarea păcătosului carnal, deschizându-i inima, luminându-i sufletul și producând credință vie în Hristos.”

Articolul 7, despre sfințire, din mărturisirea baptiștilor români este o variantă mai scurtă a articolului 11 din mărturisirea germană. Iată o traducere integrală a articolului original: „Noi credem că, fără sfințire (sfințenie), nimeni nu va vedea pe Domnul. Sfințirea este o consecință a justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin credința în Hristos și este indisolubil legată de aceasta. Ea constă în faptul că – după ce stăpânirea păcatului asupra inimii regenerate a fost eliminată – acum, prin influența constantă a Duhului Sfânt, cei credincioși depun toate eforturile pentru a da la moarte păcatul care încă se agață de ei, pentru a împlini legea Dumnezeului lor și pentru a oferi sufletul și trupul lor ca o jertfă vie, plăcută lui Dumnezeu, prin care El este slăvit. În același timp, aceste eforturi pot fi, totuși, depășite de unele slăbiciuni și de păcat, pe care ei nu îl scuză, ci mai degrabă îl regretă profund, deoarece acesta îl ofensează pe Dumnezeul lor milostiv și tulbură pacea lor cu El. În acest caz, ei nu vor găsi o odihnă până când nu au obținut iarăși iertare, pe viitor trăind mult mai atent.

O dragoste sfântă și filială (specifică unui fiu) pentru Dumnezeu și poruncile Lui este cel mai important aspect al sfințirii; această dragoste, care este produsă, menținută și hrănită în inimă de Duhul Sfânt, îl face pe cel credincios să fie treptat în asemănare cu Dumnezeu. Noi considerăm că sfințirea trebuie să continue pe parcursul întregii noastre vieți; chiar și în cazul celei mai sfinte vieți avem încă nevoie de harul iertător al lui Dumnezeu prin sângele lui Hristos.”


În concluzie, se poate spune că Mărturisirea credinței creștinilor botezați, în general numiți baptiști, documentată cu citate din Sfânta Scriptură (1913) are accente calviniste moderate. Sunt susținute clar și răspicat depravarea totală, alegerea necondiționată, regenerarea monergistă. Doctrina perseverenței sfinților în har poate fi dedusă din folosirea unor expresii ca „în sfârșit ne va introduce în împărăția Lui cea vecinică” sau „a-i rândui la viața vecinică și fericită”. Răscumpărarea particulară nu este nici negată, nici afirmată.

Care erau teologii preferaţi ai lui Richard Wurmbrand? via Biografistu


Răspunsul ni-l dă Ferenc Visky în volumaşul 70 de povestiri despre puşcărie şi prietenie:

Richard nu era entuziasmat de organizarea disciplinară a bisericilor istorice de dinaintea Re­formei. Personajele sale favorite din istoria biseri­cilor erau, pe lângă Luther şi Calvin,

Sfântul Augustin şi Sfântul Francisc din Assisi.

Se referea cu plă­cere la ei şi, în predicile sale evoca nu doar gândirea acestora ci, adesea, şi felul lor de viaţă, îi plăcea să-şi condimenteze din belşug spusele. Se ştia că dispune de o colecţie de ilustraţii cu­prinse în patruzeci de mii de plicuri ordonate cu grijă.

Din concepţiile lui Calvin le aprecia pe cele privitoare la liberul arbitru şi la dubla predes­tinare, dar teologul lui favorit rămânea tot Martin Luther.

Era de acord cu îndemnul lutherian: „în­drăzneşte să păcătuieşti” şi propovăduia că iubi­rea lui Dumnezeu şi îndurarea Lui nu pot fi supra­licitate. Atracţiile ori simpatiile teologice nu-l îm­piedicau în critica obiectivă a protestantismului.

Cu interpretarea abuzivă a expresiei „sola fide”, cu poveştile de adormit copiii despre mântuirea printr-o credinţă lipsită de viaţă, cu astea sunt în­dopaţi credincioşii – aşa şi-a început, îmi aduc aminte, una din predici.

Dispreţuia profund sectarismul mărginit, dar deopotrivă şi clericalismul arogant, gol, dornic de putere, rupt de izvorul originar.

Care erau teologii preferaţi ai lui Richard Wurmbrand? from Biografistu’ by emsal (25.02.2011)

Calvin si baptistii – 4 – Concluzii


Ce au retinut deci baptistii de la Calvin? Avem in vedere aici baptistii in general fara a ne ocupa de specificitatea baptistilor in Franta si problema separarii intre biserica si stat, unde ei difera de Calvin. Sigur ca unul dintre elementele principale este teocentrismul. Calvin a subliniat importanta doctrinei despre Dumnezeu: atitudinea lui fata de Dumnezeu a fost una de coplesitoare reverenta. Calvin prezinta in analizele lui teologice un Dumnezeu maret, un Dumnezeu caruia ii revine toata slava  – SOLI DEO GLORIA.

Preocuparea lui Calvin, am putea spune chiar obsesia lui – sa nu uitam ca Calvin a fost un om foarte pasionat, era ca nimeni sa nu stirbeasca din gloria lui Dumnezeu. Nimeni sa nu-si atribue ceea ce ii revine doar lui Dumnezeu, nimeni, nici papa, nici clerul, NIMENI. Calvin este teologul slavei lui Dumnezeu, al maretiei lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu care ne depasteste de departe, dar care vine spre cel pe care l-a creat dupa chipul si asemanarea Sa. A marturisi maretia lui Dumnezeu insemna, pentru Calvin, a nu pretinde in nici un fel ca putem dispune de El, nici macar mental, intelectual. Dumnezeu depaseste orice cunostinta umana, adica este deasupra ratiunii umane, al capacitatii ratiunii umane de a-l explica, depaseste intelegerea umana si nu poate intra in nici o ecuatie umana.

A marturisi majestatea lui Dumnezeu inseamna si a recunoaste ca El este Rege si ca El domneste peste Imparatia Lui. Comentind prima dintre cele zece porunci Calvin scrie: „Dumnezeu vrea sa aiba preeminenta in toate, El este mai presus de tot, El vrea sa se bucure de dreptul pe care il are asupra poporului sau. El vrea prin urmare ca orice supersitie si orice impietate care ar putea sa umbreasca gloria Lui sa fie indepartata din poporulLui.” (traducere libera personala) Calvin insista ca, slava si recunostinta trebuie atribuite lui Dumnezeu in toate si mai ales in ce priveste mintuirea omului.

Omul nu se poate glorifica cind este vorba de mintuirea lui si nu isi poate atribui nici un merit. Omul nu isi poate cistiga mintuirea; el nu poate decit sa o primeasca, sa ii multumeasca lui Dumnezeu printr-o atitudine pe care sa o manifeste in viata, si sa o pastreze, umblind pe calea credintei si facind faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregatit mai dinainte pentru el (Efes. 2:10).

read more….

Articole similare

Calvin si Baptistii – 1 – Introducere via Persona

Calvin si baptistii – 2 – Origini baptiste. Anabaptistii via Persona

Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona

Calvin si baptistii – 3 – Origini baptiste. Puritanismul englez via Persona


Puritani

Puritani (sursa, AICI)

Origini baptiste

Puritanismul englez

Mentionind anabaptismul pacifist ca prima sursa a baptistilor, trebuie sa adaugam ca puritanismul englez constitue cea de a doua sursa. Acesta a aparut la sfirsitul secolului al XVI-lea si contesta sinteza pe care Biserica Anglicana o facuse intre Catolicism si Protestantism. Puritanii considerau ca Biserica Anglicana nu a dus pina la capat Reforma si ei doreau purificarea bisericii de rezidurile catolice. In teologia lor, puritanii l-au urmat pe Calvin, care la rindul lui promova o separare totala de Biserica Catholica. Existau si printre puritani oameni care nu considerau necesara separarea dintre biserica si stat, dar existau si din aceia care considerau ca separarea dintre stat si biserica este de importanta majora si ca biserica ar trebui sa fie condusa de episcopi si nu de regina Angliei. Aceia dintre puritani care nu au aceptat sinteza dintre biserica si stat, numiti separatisti, s-au separat de Biserica Anglicana si au fondat comunitati autonome.

John Smith, fost profesor la Universitatea Cambridge si preot anglican, a imbratisat cauza separatista si a format o noua biserica, ce nu recunostea autoritatea Bisericii Anglicane. Atitudinea si actiunea lui a dus la persecutii si in anul 1608 el se refugiaza in Olanda, impreuna cu o parte dintre membrii comunitatii pe care o formase. Acolo intilneste un grup de anabaptisti, care botezau adultii pe baza marturisiri credintei lor. El face o sinteza intre anabaptisti si puritani si formeaza o noua biserica. Aceasta noua biserica este o comunitatea de credinciosi marturisitori. Pentru el, acolo unde sunt doi sau trei credinciosi regenerati prin puterea Dunului Sfint, care sunt uniti pentru a marturisi credinta lor in Isus Cristos prin rugaciune, cintare si celebrarea botezului si a Cinei Domnului, ca si prin practicare darurilor spirituale, acolo este o biserica crestina. Asa cum am mentionat deja, apartenenta la biserica depindea de marturisirea personala a credintei in Isus Cristos in apa botezului. Iata deci cele doua surse din care isi trag radacinile baptistii.

read more …

Calvin si baptistii – 2 – Origini baptiste. Anabaptistii via Persona



Anabaptist ars pe rug (sursa, AICI)

Origini baptiste

Anabaptistii

Miscarea baptista apare in anul 1609 si isi are radacinile istorice si teologice in doua curente principale izvorite din Reforma. Prima se refera la ceea ce a fost numita Reforma Radicala sau anabaptistii. Istoricii si teologi nu au fost intodeauna corecti in ceea ce-i priveste pe anabaptisti. Ei se fac vinovati de a fi amestecat sub aceasi eticheta mai multe grupari intre caine existau diferente importante: revolutinari milenisti violenti, ca Thomas Muntzer – unii istorici ii fac pe aceastia responsabili de razboiele taranesti care au auvut loc in vremea acea in unele state europene; spiritualisti precum Caspar Schwenckfeld; rationalisti si antritrinitaieni, precum Michel Servet; si anabaptisti evanghelici pacifisti.

In 1544 Calvin redacteaza, la insistentele repetate ale lui Guillaume Farel, prieten cu Calvin si pastor reformator la Neuchâtel, in Elvetia francofona, un tratat impotriva anabaptistilor intitulat „Briève instruction”. in introducerea caruia remarca marea diversitate a anabaptistilor si semnaleaza ca aceste grupari nu pot fi puse toate in aceeasi oala. Pe cind unii erau extremisti, altii aveau aceasi viziune asupra Scripturii pe care o avea si Calvin. Data fiind marea varietate a anabaptistilor si reactiile lor extreme, Calvin insusi se face vinovat la un moment dat de greseala de a face din gruparile anabaptiste un amalgam, tratind in mod nedrept gindirea pacifista a anabaptistilor de confesiunea Schleeitheim si poartind o lupta virulenta impotriva anabaptistilor asa zis iluminati, care se reclamau ca apartinind Sfintului Duh (latura carismatica am putea spune). Reactia lui Calvin este de fapt izvorita din prudenta. Stiind ca marea majoritate a credinciosilor nu vor putea face diferenta intre gruparile anabaptiste, el sfirseste prin a le critica pe toate, pentru a-i proteja pe credinciosi de a urma gruparile anabaptiste extremiste.

Un alt aspect care ii diferentiaza pe anabaptisti de Calvin este faptul ca ei vedeau o separare intre stat si biserica, pe cind pentru Calvin separarea aceasta nu exita. De aici si implicarea lui in politica, la Geneva.

read more …