Arhive lunare: ianuarie 2011

Memorialul Durerii – Episodul 27- Povestea Anitei Nandris din Bucovina


ANIŢA NANDRIŞ-CUDLA (1904-1984) s-a născut într-o familie de ţărani din Bucovina. 13 000 de români din acest ţinut au trăit, în iunie 1941, groaza deportării. Între ei, şi Aniţa cu întreaga familie. Au fost duşi dincolo de Cercul Polar, într-un univers al ostilităţii, unde timp de 20 de ani nimic în afara iubirii şi a credinţei nu le-a fost sprijin. De abia ştiutoare de carte, întoarsă acasă, Aniţa a scris în cuvinte simple povestea acestei supravieţuiri.Este o mărturie unică, păstrată printr-o minune timp de peste două decenii, până a putut fi publicată. Cartea Aniţei a fost distinsă de Academia Română cu Premiul „Lucian Blaga“ (1992).

http://www.humanitas.ro/ani%C5%A3a-nandri%C5%9F-cudla

20 de ani in Siberia. Destin Bucovinean 

Aniţa Nandriş-Cudla

20 de ani in Siberia. Destin Bucovinean

Veti citi cartea unei taranci, Anita Nandris, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13 000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si a credintei nu le-a fost sprijin.

Desi abia stiutoare de carte, intoarsa acasa Anita si-a scris povestea ca dintr-o suflare, fara ezitari, cu aceeasi siguranta cu care si-a trait si viata. Povestea acestei supravietuiri, scrisa cu un instinct care uimeste, cu un firesc al gesturilor esentiale, are toate sansele sa devina o carte de exceptie.

„Prin cate poate trece o fiinta ominiasca fara sa-si dea siama…“ – sunt primele cuvinte pe care le scrie, intorcandu-se reflexiv asupra trecutului si asupra destinului unui neam caruia simte ca-i apartine.

http://www.humanitas.ro/humanitas/20-de-ani-siberia-destin-bucovinean

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Memorialul Durerii – Episodul 26 p.2- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”


În mărturiile pastorului Richard Wurmbrand: “Ei ne-au umplut pântecele cu apă şi apoi au sărit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spânzurat, legându-ne de degetele mari de la picioare”. (La întoarcerea din exil, după Revoluţie, pastorul a pus o floare la mormântul ofiţerului care l-a anchetat şi l-a băgat în închisoare. Acelaşi lucru l-a facut şi la mormântul soţilor Ceauşescu).

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Memorialul durerii – Episodul 26 p.1- „Dacă zidurile ar putea vorbi… Richard Wurmbrand”


Un documentar cutremurător despre viata lui Richard Wurmbrand

Memorialul Durerii – Episodul 25 – Corneliu Coposu un destin


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Lumea academica baptista.


În ultimul an de liceu tata se oferise să îmi plătească meditaţii pentru a da la facultate. Dar ceea ce îmi plăcea mie nu s-a făcut în liceul industrial ce îl frecventam sau erau atît de puţine locuri (de ex. design, la Braşov parcă, 2 locuri) încât din start nu aveam ce căuta acolo. Aşa că nu am dat la facultate. Ulterior am auzit poveştile din Timişoara cu Nae Pokeristul ce lua examenele după ce îi golea pe profi de bani, punea pariu că poate să treacă Bega călare pe un contrabas (se spune că a cîştigat acel pariu) şi altele de acest gen în care viaţa studenţească era descrisă în roz-bombon. Mai auzeai şi de părinţi ce făceau vizite profilor încărcaţi de se rupeu, după principiul deschiderii uşii profului cu capul pentru că mîinile erau prea ocupate. În practică, cu unele excepţii, am văzut că inginerii cu care eram coleg nu rezolvau probleme mai complexe decît tehnicienii care nu aveau facultate, dar aveau cinci ani de industrial şi cîţiva ani de practică. Cu subinginerii era şi mai rău, unii sau unele neştiind cu ce se mănîncă construcţia de maşini-unelte. Nu ştiu exact care erau racilele învăţămîntului superior român de atunci, dar auzeam poveşti despre profi care nu o treceau pe o studentă pînă cînd aceasta nu trecea prin patul său.  Se copia dacă se putea, dar copierea nu era generalizată. Se mai picau grupe întregi dacă proful nu avea chef. Proful era un fel de zeu sau semi-zeu.

În cele din urmă am luat contactul cu învăţămîntul academic britanic, ce mi-a plăcut foarte mult. Era vorba despre onestitate, precizie, realism şi obiectivitate. La acestea se adăuga punctualitatea şi seriozitatea britanică, dar nu lipsea caracteristicul umor britanic. A fost vorba de un BA de trei ani, plus un MTh transformat în PhD după ce am scris ceva mai mult de 50% din teză.

După BA am revenit în România şi am predat din 1994 pînă în 2010 în trei instituţii de învăţămînt superior diferite: Institutul Biblic Emanuel din Oradea, transformat în Universitatea Emanuel din Oradea pînă în 2003, apoi Facultatea de Teologie Didactică Betania din Arad, secţie a ITP-ului din Bucureşti, şi cu un an înainte de închiderea acesteia, Secţia de Teologie Didactică de la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii Aurel Vlaicu din Arad. Ca urmare aş încerca să trag unele concluzii despre plusurile şi minusurile acestor instituţii.

Mi se pare că o analiză obiectivă fără prezentarea faptelor care au generat unele situaţii ar da naştere la mai multe întrebări, aşa că am decis să o iau tot pe cale istorică şi personală, în finalul fiecărei etape încercînd să trag nişte concluzii. Textul nu este de factură academică în sensul strict al cuvântului.

 

IBEO

Începutul jobului de la Oradea se pierde în timp… ca să mă exprim poetic. Încă de la începutul proiectului L.B.C. (London Bible College) ni s-a spus că noi cei ce studiem teologia în străinătate vom preda la Oradea. Nimeni nu a spus ceva despre Bucureşti sau alte şcoli. Aşa că atunci când am terminat BA la LBC şi am upgradat la MTh/PhD eram deja îmbarcat spre Oradea. Primul job l-am datorat relaţiei cu Paul Negruţ (cu care mă cunoşteam din 1982, la scurt timp după convertirea mea). El a fost acela care m-a invitat la Oradea şi cum în întrunirile studenţilor de la teologie din Marea Britanie fiecare îşi definise cît de cît domeniu de competenţă şi cum îmi plăcea istoria, m-am angajat să mă ocup de Istoria Bisericii, aşa că în anul II am optat pentru cursul suplimentar de Istoria Bisericii cu Meic Pearse, iar la propunerea de research am înaintat un plan în domeniul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania.

Am fost admis la research (detalii în episodul VIII din LBC-LST) şi după ce am ajuns înapoi în România am participat la un interviu cu bordul de conducere al IBE din Oradea (Paul Negruţ, Petrică Vidu, Iosif Ţon, Cornel Iova). Interviul a depăşit limitele academice şi un om mai vanitos ar fi refuzat să răspundă la unele întrebări ce nu aveau legătură directă cu jobul în sine. Acele întrebări însă nu au făcut decît să îmi dezvăluie stilul de conducere dur şi intrusiv al bordului. Aceasta venea să completeze ceea ce Paul Negruţ afirma despre conducerea de la Oradea: „Noi discutăm orice problemă, fiecare îşi spune părerea şi apoi votăm. Indiferent cine cîştigă, dacă majoritatea votează pentru, toţi ceilalţi ne conformăm deciziei şi acţionăm pentru punerea ei în practică.” Interviul a marcat şi despărţirea temporară de actualul rector, Iosif  Ţon, care pleca în străinătate să îşi concretizeze studiile de doctorat. De remarcat că IBEO funcţiona în baza unei hotărîri de guvern, fiind acreditat temporar pentru a organiza examene de admitere şi a ţine cursurile.

Am fost chemat la primul concurs de admitere, la supraveghere şi corectare. Am stat la hotelul UGSR din Felix şi am mîncat la cantina Bisericii Baptiste nr 2 împreună cu cei ce munceau la ridicarea clădirii. Tot acolo am întîlnit studenţi care erau obligaţi să muncească la aceiaşi construcţie, sub forma de practică, chiar dacă nu erau din Oradea. Unul dintre ei dormea pe o bancă din viitoarea biserică. Mi se părea că este vorba de muncă silnică spre slava Domnului. Vivat academia!

În hotelul UGSR din Felix, în timpul admiterii (septembrie 1994) am dat peste nişte studenţi ce mi-au împuiat capul cu lucrurile abominabile ce se întîmplau în acel loc şi al cărui principal protagonist era unul din studenţii din anul IV. La începutul anului academic Paul Negruţ a spus că este la curent cu situaţia şi că se vor lua măsuri la timpul potrivit, ceea ce s-a dovedit a fi jumătatea semestrului doi.

IBEO era într-un fel continuarea Şcolii profeţilor începută pe vremea lui Ceauşescu. Era o şcoală tot mai mare şi în 1994 a dat prima promoţie de teologi. Dintre aceştia unii vor preda în anii următori, dar niciunul dintre ei nu va rămâne la Oradea. Ca număr de studenţi IBEO era unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare institut de profil din Europa. La acea dată nu avea campus, biblioteca funcţiona în sediul Societăţii Misionare Române, iar cadrele didactice nu erau calificate să predea. Situaţia cadrelor didactice era oarecum ciudată. De exemplu eu eram preparator, dar cu toate că nu intra în atribuţiile mele, eu făceam cursul, eu predam, eu ţineam seminariile şi tot eu examinam şi puneam notele. În acelaşi timp, în cartea mea de muncă scria că sunt preparator, dar de fapt pe schemă tot ce făceam eu era acoperit de o persoană mai calificată, numele acesteia variind, de la Iosif  Ţon, Ioan Bunaciu, la Paul Negruţ.

Deschiderea oficială a anului academic a fost marcată de un serviciu divin în BB2, unde a predicat Paul Negruţ, noul rector (şi PhD la King’s College London) şi unde au fost prezentaţi noii veniţi: Leslie McCurdy (cu doctorat proaspăt din Anglia), Alexandru Nădăban, Doru Hnatiuc (absolvent al Seminarului Baptist Bucureşti), ulterior adăugîndu-se Marius Cruceru (absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice) şi Dănuţ Mănăstireanu (MA la LBC). Tot în acel an Emil Bartoş a plecat pentru a-şi finaliza studiile. În predica de inaugurare a mandatului său de rector, Paul Negruţ a folosit ilustraţia cu şirul de cocori care are în frunte un deschizător şi care după ce oboseşte, trece la coadă pentru a se odihni pînă cînd îi vine din nou rîndul la conducere. În scurt timp am constatat că în practică exista o realitate ciudată: cîrdul era compus şi doi cocori ce alternau la conducere, după un timp, unul dintre cocori fiind eliminat, cîrdul era format dintr-un cocor!

Dintre cei ce predau, unii nu aveau o pregătire formală în teologie, ceea ce impieta asupra calităţii teologiei predate, dar contribuia la diversitatea locului. În afara rectorului Paul Negruţ cei ce predau nu aveau mai mult de un BA sau un MA în teologie, fără ca cineva să fi intrat pe filiera BA plus MA plus PhD, toate în teologie. Unii dintre cei ce predau erau şi pastori (Negruţ, Ţundrea, Galchiş, Ţon, Hnatiuc, McCurdy, Iova), dar aceasta nu era o condiţie, existînd un echilibru (faţă de cei ce nu erau pastori ca şi Mănăstireanu, Radu Gheorghiţă MA USA, Bunta MA USA, Handaric MA USA, Nădăban, Cruceru, Bartoş), cum nu era o condiţie să locuieşti în Oradea.

Institutul funcţiona în clădirea liceului baptist, la etajul II, unde ocupa trei săli de clasă şi în clădirea veche a bisericii unde se ţineau cursurile cu anii combinaţi teologie plus dublă specialitate. Biblioteca era unul dintre primele locuri ce prezenta un interes pentru mine la Oradea, fiind una dintre condiţiile continuării activităţii de research. Era mică, cărţile erau vechi şi majoritatea în limba engleză, periodicele fiind aproape inexistente. Am vizitat biblioteca ortodoxă, nimic spectaculos, din contră. În cea greco-catolică, multe lucrări în limba italiană, unele în latină, cîteva în română. Totuşi exista o librărie unde mai apăreau traduceri ale autorilor catolici.

Predam cursul de Istoria Bisericii Universale, cel de Erezii moderne şi un curs de Istoria culturii şi civilizaţiei, ce era facultativ. Facultativ-obligatoriu mi s-a spus de la secretariat, dar în cele din urmă am insistat că dacă e facultativ, să rămînă aşa. Era vorba de anul III teologie. Am transformat cursul într-unul de metodologie pentru a le da posibiltatea studenţilor să scrie un eseu în orice domeniu al teologiei şi de a primi îndrumări la nivelul unui curs tutorial. Aşa că am rămas cu circa 4-5 studenţi mai încăpăţînaţi în întreprinderea aceasta. Cursul de erezii era pentru anul II teologie si anul IV specialităţi duble (teologie-litere, didactică, asistenţă socială, muzică). Cursul de Istoria Bisericii Universale se adresa studenţilor de anul I teologie şi anul II specialităţi duble. Am devenit şi îndrumătorul anului II teologie-litere. Pe lîngă acestea existau şi cursuri F.F. din doi în doi ani, la care participau circa 40 de studenţi. Studenţii locuiau la hotelul UGSR unde cazarea, prînzul şi cina erau gratuite. (Ulterior toate gratuităţile au fost eliminate, fondurile mergînd spre construirea unui campus propriu.) Unii studenţi manifestau o „la dolce vita far niente” rămănînd deliberat repetenţi pentru a se bucura de o astfel de viaţă.

Cursul de Erezii a fost un experiment în care am încercat să îi provoc pe cei de la teologie anul II să încerce să aibă un discurs închegat în faţa unei audienţe critice, vanitoase şi greu de ţinut în frîu. Verificarea s-a făcut printr-un eseu, la care cei de anul IV au luat note de la 5 la 10 (probabil pentru prima dată în istoria instituţiei), fiind atenţionat vehement de către unii dintre studenţi (cu care mă cunoşteam de ani de zile) „să am grijă, că notele mele le strică unora mediile şi o să am probleme!” Ca răspuns la aceste ameninţări şi la repetatele cereri de explicare de ce am dat note mai mici de 9 şi 10, le-am propus studenţilor să facă contestaţie la decanat. Lucrările au fost re-corectate de Vasile Bunta care a dat aceleaşi note fără nici o ajustare. Ulteriror, cîteva dintre studente au fost angajate ca preparatoare la catedra de asistenţă şi mi-au amintit printre zîmbete că eu am fost acela care le-a stricat media.

În prima sesiune la Istoria Bisericii Universale am căzut o droaie de studenţi din anul II ce avuseseră iluzia unei note bune după recitarea a două-trei propoziţii din curs, dar care nu aveau habar de materie. Anterior acestei sesiuni (din ianuarie 1995), două studente m-au informat la curs că studenţii erau obişnuiţi cu examene în care trebuiau să reproducă doar textul cursului, fără să emită unele judecăţi de valoare. Fiind un tip precaut, am comunicat aceasta rectorului care mi-a dat carte blanche. Mesajul lui a fost „În fiecare duminică de la orele 16 fratele cutare ţine caticheza în biserică. Dacă nu au trecut de faza catichezei, pot să participe sau să plece acasă.” Mesajul a fost anunţat la curs aşa că cele două studente au trecut examenul cu 8, fără probleme. Începea o schimbare de optică. De asemenea am sesizat opoziţia anumitor studenţi din anul II a căror limba română nu era limba maternă. Ciudat sau nu, aceştia aveau impresia că vor lua note de trecere doar pentru că erau prezenţi/prezente. S-au înşelat.

Cu toate acestea şocul cel mai mare l-am avut la anul III la un curs de sistematică ţinut de Leslie McCurdy, un canadian ce nu cunoştea limba română şi care m-a rugat să corectez eseurile pe trei-patru teme date. Cu mici excepţii (cinci sau şase) eseurile erau un colaj de citate de prin cărţile bibliotecii institutului. La aşa ceva nu se putea da note de trecere. Am rămas cu un gust amar: în anul III studenţii la teologie nu ştiau ce înseamnă un eseu şi ce înseamnă plagiat. La fel de şocat, McCurdy s-a dus să îl întrebe pe rector care ar fi soluţia pentru un an ce nu promovase în proporţie de 90%. Indicaţia a fost să trateze problema pastoral. Aici cei doi nu au ajuns la un consens, având păreri diferite despre ceea ce ar însemna „pastoral”. Pentru McCurdy ar fi însemnat exmatriculare.

În naivitatea mea aveam intenţia să îi cer rectorului să amîne sesiunea de iarnă. În aşteptarea sa, la cercul de teologie i-am întrebat pe Radu Gheorghiţă şi Ilie Ţundrea ce i-au învăţat pe studenţi pînă în anul acela. Vasile Ţundrea, fost inginer, m-a întrebat dacă eu n-am trecut la proiectele pe care le-am făcut stasul de pe borcanul de iaurt la stasul pentru burghie. Răspunsul meu a fost negativ, stasul pentru burghie îl ţin minte şi acum pentru că era cel mai frecvent folosit, operaţia de găurire fiind prezentă la mai toate procesele tehnologice. În acea seară am decis să nu îi mai spun nimic rectorului, pentru că nu avea sens. Purtam un război de unul singur. De ce se ajunsese în această situaţie? Probabil datorită calităţii celor care predaseră pînă atunci, mulţi dintre aceştia fiind americani.

Din această cauză studenţii din anii superiori îşi manifestau superioritatea în fel şi chip asupra celor din anii inferiori, chiar asupra cadrelor didactice. În urmă cu un an, unul dintre cei mai buni studenţi de la LBC ce terminase cu First şi preda la IBEO a fost trimis acasă în urma sesizării conducerii Institutului că susţinea că „Daniel” fusese scris după desfăşurarea evenimentelor menţionate în carte. În vreme ce Iosif Ţon l-a trimis acasă, Paul Negruţ a sugerat că situaţia se putea aranja.

La acea dată la IBEO nu exista un sistem unitar şi obiectiv de notare, studenţii se bazau pe „papagal”, nu exista niciun fel de metodologie pentru seminarii sau pentru scrierea eseurilor. Nu exista metodologie pentru ţinerea examenelor, iar conducerea indica să fie căzuţi cei care au probleme de disciplină (whatever this means). Aici am decis să nu mă aliniez, nota fiind dată nu pe ochi frumoşi, ci pe ştiinţă.

Cu toate acestea exista un început, în ciuda tuturor tensiunilor existente între formă şi fond.

UBEO

De remarcat că IBEO era proprietatea BB2, o asumare oarecum ciudată, avînd în vedere statura intelectuală a instituţiei superioare de învăţămînt vs. ceea ce reprezenta BB2. Practic păstorii BB2 luau deciziile importante, neexistînd o clarificate în domeniul teologic. IBEO şi UEO nu au acţionat ca o forţă ce se afla cu un pas înainte în domeniul teologiei şi care ar fi putut determinat direcţia bisericii. Din contră, interesele bisericii au determinat direcţia instituţiei de învăţămînt. Din această cauză au apărut unele tensiuni ce s-au soluţionat pe alte principii decît cele creştine biblice, un principiu de care se făcea atîta caz …în principiu. De remarcat că la revenirea în Oradea după terminarea doctoratului alţi membrii ai bordului îi dădeau sfaturi în gura mare lui Paul Negruţ, după formula „Frate Paul, noi aici la Oradea obişnuim să facem aşa…” Curînd, Negruţ a manevrat foarte abil şi a reuşit să îşi impună voinţa în mod mai mult sau mai puţin diplomatic, folosind manipularea demnă de un absolvent al facultăţii de psihologie. În acelaşi timp folosind metoda recompensei şi a sancţiunilor a instituit ceea ce el avea să numească „cercul de protecţie” din care făceau parte printre alţii secretară şefă, Hnatiuc, Ţundrea, Marius Cruceru. Deşi Negruţ mi-a propus, nu am acceptat să intru în acest joc meschin ce m-ar fi transformat într-o marionetă cu postul asigurat.

Examenul de licenţă dat de prima promoţie de studenţi la teologie a fost invalidat, aceştia trebuind să dea un nou examen. Prima comisie a fost de la Cluj, membrii ei neasistînd la procesul corectării lucrărilor care au fost în totalitate scrise. Nu au lipsit perlele. Nu a existat o bună coordonare a corectorilor ceea ce a făcut ca Sorin Sabou ce deja era preparator la NT şi concepuse subiectele de licenţă să ia doar nota 7 la propria sa materie. În comisiile următoare au apărut Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu şi Vasile Talpoş, de la Seminarul Baptist Bucureşti, primul şi cel din urmă singurii baptişti cu doctorat şi profesori universitari. La ultima comisie de import a mai participat şi Daniel Mariş.

În ciuda tuturor disensiunilor şi animozităţilor existente între Oradea şi Bucureşti, a invidiei şi a concurenţei pentru studenţi, conducerea de la Oradea nu a avut altă soluţie pentru acreditarea IBEO, aşa că cei doi profesori universitari, Bunaciu şi Talpoş, au făcut legea şi în deplasare. Ei au făcut parte şi din prima comisie în faţa căreia am dat examen pentru postul de asistent. Tot atunci, a fost examinat şi Gheorghe Ille. Ioan Bunaciu i-a tăiat speach-ul spunînd: „Mai lasă-i pe Noica şi pe ăştia, de Isus nu ne spui nimic?” No comment! Comisia ne-a căzut pe toţi, mai puţin pe Paul Negruţ ce candida pe un alt post şi cu care s-au luptat, s-au certat, dar n-au avut ce face pentru că era vorba doar de hîrtiile din dosar.

La IBEO au fost eliminate fraudele (copierea la examene), studenţii nu mai pierdeau timpul cu transportul între Felix şi sălile de curs datorită construcţiei unui campus la ieşirea din Oradea înspre Felix. Calitatea studenţilor a crescut, aşa cum a crescut şi (cu mici excepţii) şi calitatea comisiilor de admitere. După depăşirea pragului de trei promoţii pentru acreditare lucrurile s-au mai limpezit, dar acreditarea în sine a rămas o problemă de durată mai lungă ce a fost soluţionată diplomatic, academic şi prin …alte mijloace. Conform mărturiei lui Paul Negruţ printre cei ce au intervenit din proprie iniţiativă pentru ca IBEO să beneficieze de prelungirea acreditării a fost Corneliu Vadim Tudor prin rostirea, citez din memorie, ,,Daţi-le oamenilor ăstora acreditarea, în memoria părinţilor mei!” Dar despre întreaga afacere a acreditării, cum, cine, ce s-a făcut, e altă poveste, şi o lăsăm pe altă dată…

În anul 2001 IBEO s-a transformat în UEO (sau cel puţin aşa arată cartea mea de muncă, un înscris oficial). De remarcat că între timp s-a finalizat construcţia unui campus cu un corp principal ce cuprindea săli de cursuri, seminarii, birouri, şi camere pentru studenţi. Iniţial se voia o cazare 3-5 stele, în practică paturile metalice acoperite cu pături militare nu aveau cum să se încadreze în această zonă a confortului, mai ales că din trei paturi ale camerei unul era etajat. Spaţiul n-ar fi fost o problemă, fiind două camere la o baie mare cu spălător, două duşuri şi două toalete, plus o cameră de studiu cu balcon. Studenţii aveau voie să îşi instaleze un frigider, dar nu facilităţi pentru gătit ce ar fi putut provoca un incendiu. Sălile de clasă erau mici şi înguste, contrastînd cu coridoarele întunecate, dar largi şi întinse aidoma unor autostrăzi. Etajul era superior pentru săli de curs şi seminarii, unul pentru studente şi ce a mai rămas la parter şi încă un nivel pentru studenţi. Mi se părea ciudat că intenţia iniţială declarată a lui Iosif  Ţon era aceea de a trimite misionari sub forma unor profesori de literatură în zonele defavorizate sau puţin populate ale României, a fost anulată de comfortul campusului. O construcţie ieftină din lemn, adaptată condiţiilor de misiune ar fi contribuit la menţinerea etosului de început. În actualul campus mulţi studenţi au optat pentru un loc cald şi plăcut la mama acasă, nu la riscurile şi discomfortul unui cîmp de misiune. Rezultatul a fost că în anii ce au trecut doar în jur de 30%  dintre absolvenţi lucrau în domeniu. În acelaşi timp atracţia academică şi mirajul studiului în vest, ce ar fi trebuit luate în calcul, cît şi relaţiile cu străinii ce predau la IBEO a ridicat ştacheta pentru standardul de viaţă al unora. Maşinile străine, călătoriile în străinătate şi anturajul select şi explicit „spiritual” au făcut să existe un decalaj între studentul de rînd, cel cu relaţii sau „bine-văzut” de conducere şi cadrele didactice ce se aflau în postura mai sus-amintită. Mulţi studenţi întrebau cum pot să ajungă la research, ceea ce nu era condamnabil, dacă filiera era una bazată pe merite academice. Aici au existat unele manevre şi practici despre care nu vreau să pomenesc deocamdată.

În scurt timp a apărut o capelă americană tip prefeb, de fapt cea mai mare sală din campus după cantină. Cantina s-a schimbat considerabil fiind un succes deosebit după deschiderea Facultăţii de management, în special datorită contribuţiei britanice în domeniu. Ulterior a mai apărut arca lui Noe sau capela, o clădire ciudată, în stilul BB2. Unul dintre prietenii americani de la Oradea mi-a povestit un vis în care se făcea că şcoala era împrejmuită de un gard de fier ce îi împiedica pe oameni să intre sau să iasă. În urmă cu ceva timp îi atrăsesem atenţia la gardul de metal al BB2 ce probabil costase o avere şi la faptul că prea mult semăna cu o închisoare. În visul său, în interiorul împrejmuirii era o fîntînă din care nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru, ca nişte călugări, cu faţa acoperită, ce se deplasau cu paşi foarte mici scoteau un pic apă, cîtă se mai găsea. Spusele sale au fost confirmate la data visului său şi nu numai. Şcoala s-a dovedit a fi o închisoare nu numai pentru spiritul studenţilor, dar şi pentru Spirit, iar deviza lui Paul Negruţ „paşi mici, viaţă lungă” a dus-o exact acolo unde este azi.

Politica de cadre la IBEO-UEO era ciudată. De exemplu americanii erau preferaţi românilor din motive „politice” sau mai degrabă financiare. Nu o dată am cedat ore pentru a-i lăsa pe americani să îşi facă numărul. Întrebînd studenţii despre ce au vorbit americanii, am fost uimit să aflu că subiectul nu avusese nici o tangenţă cu teologia, nici măcar cu ceea ce în Anglia se numea Mickey Mouse Theology. Un alt exemplu l-a constituit examenul de Istoria bisericii redactat de un american ce deja predase semestrul I şi II FF. O fi fost cursul extraordinar, dar formularul de examen conţinea întrebări de genul „în ce cartier al Londrei i s-a furat cutărui personaj ceasul pe cînd acesta îl vizita împreună cu cutărescu în secolul XIX…?” Relevanţa pentru România? Zero! Am decis să le dau studenţilor de la FF o şansă mai bună şi le-am dat să scrie un scurt eseu (două ore) despre Contribuţia lui Luther la Reformă. După circa 15 minute de stat cu ochii în gol a început răscoala: ei nu ştiu să scrie un eseu, ei habar n-au ce e aia, în notiţe ia uitaţi-vă cît avem despre Luther. M-au înduplecat pînă la lacrimi, aşa că am schimbat subiectul cu …un scurt eseu de spre contribuţia la Reformă a lui Calvin. Credeam că sunt într-un spital de boli mentale. Le-am spus că o să cadă examenul, aşa că în final cam toată lumea a scris cîte ceva. Unul singur ce făcuse o altă facultate s-a încăpăţînat şi nu a scris o iotă. Ba nu, greşesc, şi-a scris numele.

Decanatul de la Oradea a trecut de la Vasile Bunta la Radu Gheorghiţă, apoi Emil Bartoş şi după eliminarea acestuia la Nicolae Bica, acesta fiind profesor de muzică… No comment! Cu toate că nu avea doctoratul terminat, şef  la Catedra de teologie a ajuns Marius Cruceru, iar pro-rector era Hnatiuc care nici în ziua de azi nu şi-a terminat doctoratul. Au apărut unele figuri noi, cam ciudate după gustul meu, cum era cancelarul universităţii,  o figura controversată din Cluj, precum şi Ilie Soriţău şi pastorul Gheorghe Dobrin.

Una dintre metamorfozele principale după 2001 a fost în domeniul clericalizării instituţiei, după modelul ortodox. Ni s-a spus clar de către Paul Negruţ că toţi trebuie să fim implicaţi în biserică pentru că un teolog trebuie să îşi pună în practică teologia. Această impunere era contrară statutului Uniunii baptiste din România ce stipulează preoţia tuturor credincioşilor, dar probabil că se mula pe politica de cadre a rectorului. Între timp chiar şi pastorii din BB2 au avut parte de surprize, unii dintre aceştia fiind înlăturaţi. Ulterior a existat chiar şi surpriza unei reveniri în persoana lui Petrică Vidu. Dar acest subiect bineînţeles că nu ţine de lumea academică.

Printre cadrele didactice ale Universităţii s-au mai numărat temporar şi Dorin Axente (MA LBC), Mircea Mitrofan (MA LBC), Gelu Paul (MA USA), dispărînd Handaric, Iova, Galchiş, Mănăstireanu (MA LBC-PhD LBC), Ţon (Phd) şi apoi Emil Bartoş (PhD). Pentru mult timp în biroul rectorului Paul Negruţ stătea rezemată perete o efigie din broz a primilor doi rectori, Iosif Ţon şi Paul Negruţ, ce a fost făcută şi adusă de un american pentru a fi fixată pe faţada noului campus în care Ţon nu a mai pus piciorul. Ştie cineva ce s-a întîmplat cu ea?

Unii dintre foştii studenţi au fost angajaţi la catedra de teologie: Sorin Sabou (PhD LBC – predă la Bucureşti, împreună cu soţia sa, Simona Sabou), Adi Vidu (PhD UK), Silviu Tatu (MA bibioteconomie, PhD Oxford), Petric Paulian şi Corneliu Simuţ (PhD UK), Daniel Fărcaş (PhD Paris IV), Daniel Cojiţă, Bulzan Ovidiu (PhD arhitectură USA), dintre cei menţionaţi doar Simuţ, ce domiciliază în Oradea, mai există pe ştate. În urma diverselor conflicte au plecat Ken Tucker, James McGrath, David Cathey, Susan Strohschein, Richard Mooney toţi PhD), Matt Roberts şi alţii a căror nume nu le reţin. Matt Roberts a fost cel care le-a spus la discuţia finală hibele instituţiei, rămănînd în Oradea pentru încă cîţiva ani. Ce mi s-a părut ciudat în toate aceste plecări şi expulzări a fost faptul că cei în poziţii de autoritate acţionau aidoma unei haite de lupi care îl sfîşiau pe cel condamnat. Pus de obicei în faţa unui complet de judecată format din minimum trei fraţi, de obicei Ţundrea, Paul Negruţ şi Hnatiuc, nimeni nu putea face faţă unui atac susţinut.

De remarcat că unii dintre cei eliminaţi de la Oradea s-au îndreptat spre Bucureşti, la ITBB sau ITP: Sorin Sabou deja menţionat, împreună cu soţia, ambii PhD LBC, Emil Bartoş şi Silviu Tatu. Tot absolvenţi LBC BA şi PhD, dar fără experienţa Oradiei, mai predau la ITBB Cornel Boingeanu şi Octavian Baban (coleg de suferinţă încă din anul I LBC).

În luna septembrie 2004 ni s-a comunicat că în urma unui control din luna august de la minister, nu se justifică numărul mare de praparatori şi asistenţi, aşa că peste 20 de persoane din toate facultăţile şi-au pierdut locurile de muncă. La întrebarea lui Hnatiuc cum vreau să mi se desfacă contractul de muncă, prin înţelegerea părţilor sau demisie am răspuns cu „Nici una nici alta, vreau să fiu dat în şomaj”. Interlocutorul meu telefonic mi-a replicat că „Noi nu dăm în şomaj!” – o chestie absolut ruşinoasă de dus la îndeplinire, dar o cerere perfect legală din partea mea. În cele din urmă am plecat în şomaj la 22 octombrie 2004 de la UBEO, după zece ani de predare fără să văd faţa celui ce mă chemase acolo, acesta stînd în biroul său la doi paşi distanţă. Situaţia era ciudată pentru că în urmă cu ceva timp şeful meu îmi spusese că înainte de plecarea în SUA Iosif  Ţon nu i-a vorbit timp de şase luni.

O scurtă privire asupra cadrelor didactice existente acum la UBEO vedem că printre cei ce predau se află fiica rectorului, ginerele rectorului, fiul pastorului instituţiei, iar decanul Facultăţii de teologie tot nu are nu are studii de teologie. No comment, again!

În acelaşi timp trebuie avut în vedere că această analiză este subiectivă, deloc exhaustivă, dar văzută prin prisma unuia care a predat timp de zece ani în acest loc. Dincolo de plusurile şi minusurile instituţiei, se poate constata (paradoxal) o evoluţie şi o involuţie, o dezvoltare şi diversificare, dar în acelaşi timp o auto-îngustare a cîmpului academic. Întrebarea finală este: Chiar este nevoie de două Facultăţi de teologie baptistă într-o ţară cu circa 100000 de baptişti? Probabil că nu. În primii ani ai IBEO-ului la Oradea au apărut două americance de la Weathon ce făceau o cercetare despre impactul instituţiei. Acesta o fi existînd acum. Cu toate acestea, nu văd o explozie, nu percep o schimbare de orientare ca „lumea” să dea buzna în bisericile baptiste şi să cadă la pămînt aşa cum spune fratele noastru mai mare Iacov. Nu cred că a căzut cineva la pămînt nici datorită impactului academic al acestei instituţii de învăţămînt, mai ales că nu am auzit nimic despre vreo schimbare de mentalitate la românii din partea de vest a ţării (cel puţin), ce s-ar datora muzicii, managementului sau teologiei izvorîte de la sus-amintita instituţie de învăţămînt superior baptistă. Însă, în contextul politic actual noua lege a educaţiei va aduce unele schimbări, dacă acestea nu vor fi „driblate” academic sau pastoral de confesiunea în cauză. Dincolo de tentativa eşuată a actualului rector, cîndva preşedinte a Uniunii baptiste din România, de a desfiinţa instituţia de învăţămînt superior baptistă situată în Bucureşti, de obstrucţionarea deschiderii unei facultăţi protestante la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, aceste acţiuni (în viziunea sa de „politică bisericească”) ar putea să fi semănat destul vînt ca la un moment dat să culeagă furtună, în spiritul relaţiilor frăţeşti.

În ceea ce mă priveşte, doar la doi ani de la plecarea de la UBEO am scăpat de aritmia datorată stresului cauzat de etosul locului, aşa că în cele din urmă, mă bucur că în prezent există o prăpastie atît de mare între mine şi ei, încît de la mine la ei nu se mai poate trece şi invers. Nu pot să trec cu vederea că în toţi aceşti ani am avut posibilitatea să îmi termin doctoratul, şi din acest motiv pot să îi mulţumesc rectorului Paul Negruţ pentru ajutorul acordat de dînsul, cît şi de directorul campusului ing. Dorel Tiutin. Dar în acealşi timp nu pot să îi mulţumesc rectorului că în toţi aceşti zece ani a dus o politică de de cadre bazată pe o etică situaţionistă cu tente clare de nepotism, fijnd clar marcată de un clericalism neobişnuit pentru România şi o lipsă frapantă de atracţie a uceniciei creştine. În antiteză cu ultima zi de la LBC-LST în care directorul instituţiei Peter Cotterell, fost misionar în Etiopia ne-a spus că scopul LBC-ului de-a lungul a celor trei ani de studiu şi practică nu a fost să creeze mici Peter Cotterelli sau mici Nick Merceri (vice-principal), ci nişte mici Jesus Christ, Paul Negruţ şi echipa nu au reuşit să atingă un asemenea obiectiv.

Avînd în vedere toate acestea închei această prezentare a IBEO-UBEO lasîndu-vă pe dumneavoastră să concluzionaţi şi să completaţi ceea ce lipseşte sau să tăiaţi ceea ce prisoseşte.

Alexandru Nadaban

http://www.scribd.com/doc/44486174/Lumea-academic%C4%83

Structura confesională a populaţiei (2010)


Confesiunea Număr membri Procentul
Biserica Ortodoxă Română 18 817 975 86,79%
Biserica Romano Catolică 1 026 429 4,73%
Biserica Română Unită cu Roma, Greco catolică 191 556 0,88%
Biserica Reformată 701 007 3,26%
Biserica Evanghelică Confesio Augustana 8 716 0,04%
Biserica Evanghelică Lutherană 27 112 0,12%
Biserica Unitariană 66 944 0,30%
Biserica Armeană 687 0,003%
Biserica Creştină Rusă de Rit Vechi 38 147 0,17%
Uniunea Bisericilor Baptiste 126 639 0,58%
Uniunea Penticostală – Biserica lui Dumnezeu Apostolică 324 462 1,49%
Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea 93 670 0,43%
Biserica creştină după Evanghelie 44 476 0,20%
Biserica Evanghelică Română 18 178 0,08%
Cultul Musulman 67 257 0,31%
Cultul Mozaic 6 057 0,02%
Organizaţia religioasă „Martorii lui Iehova” 80 000 0,36%

Total populaţie: 21 680 974 (Sursă: Institutul Naţional de Statistică – Recensământul din 2002)

Sursa: Radio România Actualități

Emisiuni religioase la Radio România din 1928


Spaţiile religioase şi-au găsit locul în programul radio de la începuturi cu o pauză de 50 de ani în timpul comunismului.

 

add

Relaţia omului cu Dumnezeu a fost de la început în atenţia celor care au făcut Radio în România.

În 1928, la 11 noiembrie, o primă emisiune religioasă era difuzată din studioul de la Bucureşti. Era de fapt o predică duminicală rostită în direct de părintele Manea Popescu, preot la capela Bisericii Sfânta Vineri din Bucureşti.

De altfel, toate emisiunile erau în direct atunci şi în fiecare duminică şi sărbători, mai mullţi preoţi din Bucureşti, buni predicatori, veneau la radio ca să adreseze ascultătorilor cuvântul Domnului.

Din 1930, în programul Radio este introdusă la început rugăciunea „Tatăl nostru”, o tradiţie care se păstrează şi astăzi. La ora 5.00, Radio România Actualităţi îşi deschide programul cu imnul naţional şi rugăciunea „Tatăl nostru”.

E de fapt o tradiţie reluată în 1990, pentru că în perioada comunismului, mai bine de 50 de ani, nici rugăciunea, nici vreo emisiune religioasă nu s-au auzit la radio.

Prima transmisiune în direct a Liturghiei a avut loc pe undele radio la 9 octombrie 1932, dar nu de la Patriarhie, ci de la biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti. Prima transmisiune de la Patriarhie a fost realizată în acelaşi an de Crăciun, când patriarhul Miron Cristea a rostit şi cuvântul pastoral de Naşterea Domnului.

De la începuturile radioului (1928) până în 1948 au vorbit la microfon pe subiecte religioase mau multe personalităţi ale vieţii publice: patriarhii Miron Cristea şi Nicodim Munteanu, Mitropolitul Tit Simedrea, Gala Galaction, Nichifor Crainic, preoţii  Constantin Bobulescu, Nae Popescu, Vasile Vasilachi.

Tradiţia de 82 de ani continuă la Radio România, pentru că omul – ascultătorul – are trup şi suflet, iar credinţa umple sufletul.

Radio România Actualități

Criza valorilor în societatea romaneasca contemporana


Sub titlul ,,Lipsa educației religioase, cauză a crizei duhovnicești” catholica.ro preia un articol apărut în ziarul Lumina care vorbește despre criza valorilor religioase în societatea postcomunistă. Vorbim de o societate pentru a cărei libertate ,,s-a vărsat sânge în 1989 și care s-a transformat într-o libertate de a respinge pe Dumnezeu”. Autorul articolului decriptează și modului în care comunismul a modelat viețile și percepțiile oamenilor, precum și răspunsul societății față de aceste impuneri. O analiză similară într-o anumită măsură a fost realizată de către Dănuț  Mănăstireanu pe blogul Persona care a publicat printre altele și un interviu despre mentalități comuniste în bisericile evanghelice.

Societatea românească postdecembristă este una total diferită fată de cea dinainte de 1989. Oamenii de astăzi sunt total schimbați din aproape toate punctele de vedere. Au o mentalitate nouă, sisteme de referință a valorilor diferite, condiții de trai diferite. Însă cele mai mari schimbări sunt în plan duhovnicesc, simțindu-se o tot mai profundă criză spirituală. Astfel începe un articol analiză apărut duminică în Ziarul Lumina. Şi continuă: am devenit bogați din punct de vedere material, însă am sărăcit tot mai mult spiritual, libertatea pentru care s-a vărsat sânge în 1989 transformându-se într-o libertate de a respinge pe Dumnezeu, într-o libertate aducătoare de moarte sufletească.

Începutul degringoladei spirituale a fost dat de perioada comunistă, când oamenii erau împiedicați prin diferite metode să meargă la biserică, iar preoților le era interzisă cateheza. Controlul tot mai intens al organelor de opresiune asupra vieții religioase a transformat omul într-un individ needucat spiritual. “Este o mare deosebire între credincioșii noștri dinainte de 1989 şi cei de după Revoluție. În primul rând, atunci oamenii veneau la biserică dintr-un fel de răzbunare, deoarece aici era singurul loc în care puteau găsi un strop de libertate. Oamenii erau sătui de situația apăsătoare la care asistau zilnic, de întreg peisajul pe care îl vedeau, de programele de televiziune mereu aceleași. Veneau la biserică într-un fel de semn de protest. Găseau liniștea de care aveau nevoie și o satisfacție în biserică” (…)

Sursa: Catholica.ro (26.01.2011) preluând informația de  aici

 

Comunicatul Comisiei Nationale de Propuneri via Revista Creștinul Azi


Comisia Nationala de Propuneri, înfintata potrivit Statutului Uniunii Baptiste din Romania (art. 104), s-a întalnit la Biserica Sfanta Treime din Deva pe data de 25 ianuarie 2011. Comisia Nationala de Propuneri a votat componenta Comitetului Executiv al Uniunii Baptiste din Romania propus în vederea alegerilor de la Congresul Cultului care va avea loc la Timisoara pe 19 – 20 mai 2011, dupa cum urmeaza:

Presedinte: Bunaciu Otniel Ioan

Vicepresedinte educatie: Negrut Paul

Vicepresedinte misiune: Iuga Romica

Vicepresedinte pastorala: Tinco Ilie

Secretar general: Tutac Ionel

Secretar general adjunct: Milutin Ilie

Potrivit Statutului Cultului, propunerea Comisiei Nationale de Propuneri va fi trimisa Comunitatilor în vederea prezentarii acesteia în Adunarile Generale care pot propune si alti candidati. Candidatii pentru alegerile care vor avea loc la Congresul Cultului vor fi cei care vor fi votati de catre Comunitățile regionale în Adunarile Generale.

Potrivit deciziei Comisiei Nationale de Propuneri, o copie a procesului verbal al sedintei va fi transmisa Comunitatilor regionale pentru informare.

Sursa:  Revista Creștinul Azi

Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru


 

Massimo IntrovigneSociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.

La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.

“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.

Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru from Catholica.ro

Sociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.

La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.

“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.

Propunerea unei Zile Europene a Martirilor Creştini din timpul nostru

Massimo IntrovigneSociologul italian Massimo Introvigne, reprezentant al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, a propus o Zi Europeană a Martirilor Creştini, pentru a-i aminti pe nenumăraţii creştini din timpul nostru ucişi din ură faţă de credinţă şi faţă de Biserică. Propunerea, care se doreşte o reacţie la intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor, a fost făcută marţi, 25 ianuarie 2011, în cadrul Consiliului Europei din Strasbourg, la audienţa cu tema “Persecuţia creştinilor orientali; care este răspunsul Europei”, promovată de Centrul European pentru Dreptate şi Justiţie, citim pe situl Radio Vatican.

La întâlnire au mai participat Mons. Antoine Audo, Episcop catolic de rit caldeean de Alep, Siria, şi pr. Emanuel Youkhanna, administrator apostolic al Bisericii Asiriene a Răsăritului. “Nu există suficient conştiinţa intoleranţei şi a persecuţiilor împotriva creştinilor. Trei sferturi dintre cazurile de persecuţie religioasă în lume sunt împotriva creştinilor, dar puţini ştiu acest lucru”, a spus reprezentantul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. El a amintit marele eveniment ecumenic pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a organizat la Colosseum, pe 7 mai 2000, cu opt staţiuni care aminteau principalele grupuri de martiri creştini din timpul nostru: victime ale totalitarismului sovietic şi ale comunismului în alte ţări, victime ale nazismului, ale ultra-naţionalismului islamic, ale regimurilor naţionalist-religioase în Asia, ale urii tribale şi ale anti-misionarismului, ale laicismului agresiv şi ale criminalităţii organizate.

“Tocmai pe 7 mai, în memoria acelui mare eveniment”, a spus Massimo Introvigne, “ar putea fi data cea mai potrivită pentru o zi în memoria martirilor creştini”. Succesul Zilei Memoriei pentru o luptă eficientă împotriva antisemitismului şi în cadrul şcolilor sugerează importanţa unui instrument analog pentru a-i aminti pe atâţia martiri, atâţia mărturisitori ai persecuţiei şi intoleranţei împotriva creştinilor. Această zi a luptei împotriva creştinofobiei ar putea fi, în fiecare an, o ocazie “pentru un examen de conştiinţă colectiv” şi pentru o abordare exigentă din partea Europei a tutelei minorităţii creştine din diferite ţări. În final, Massimo Introvigne a amintit apelul Papei Ioan Paul al II-lea lansat la Colosseum, pe 7 mai 2000, la începerea noului mileniu, ca memoria martirilor să fie transmisă din generaţie în generaţie pentru a face să încolţească o profundă reînnoire. Instituirea unei Zile Europene a Martirilor Creştini, a conclus sociologul italian, ar fi un răspuns pe măsură la acest apel care este astăzi mai actual ca oricând.