Un octogenar, inscris la scoala primara pentru a invata sa citeasca din Biblie, inspira un film si o institutie caritabila…
Ngang Kiman Maruj
Filmul despre Ngang Kiman Maruj, un bărbat de 84 de ani, care s-a înscris în şcoala primară în anul 2003 pentru a putea învăţa să citească Biblia, a inspirat crearea unei instituţii caritabile de învăţământ pentru copiii defavorizaţi din întreaga lume.
Regizat de Justin Chadwick şi scris de Ann Peacock, „Elev de clasa I” se întâmplă într-o şcoală primară din Provincia Rift Valey a Kenyei.
Acesta îl descrie pe Maruj când, rătăcit printre copii, se înghesuie la admitere, şi ajunge în şcoală, disperat să înveţe să citească, în ciuda vârstei sale.
Odată ce a putut citi Biblia, Maruj îmbrăţişază creştinismul, fiind botezat înainte de moartea sa, în 2009.
Filmul a fost lansat la New York şi Los Angeles, pe 13 mai 2011
http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro
Partajează asta:
Când a mai venit sfârşitul lumii
Gravură din secolul XVI. Cei patru călăreți ai Apocalipsului- Albrecht Durer
Totuşi, întrebat ce va face pe 22, dacă nu vine sfârşitul lumii, predicatorul american Harold Camping a declarat pentru publicaţia New York Magazine: „Vine. Sigur se va întâmpla.”În 6 septembrie 1994, predicatorul a anunţat pentru prima dată sfârşiul lumii, tot la radioul pe care îl conduce. Întrebat ulterior cum comentează că nu a fost Apocalipsa, el s-a scuzat şi a spus că a greşit calculele, din cauza unor versete din cartea lui Matei.
1184. Ioachim din Fiore, un călugăr italian, a fost printre primii prezicători ai Apocalipsei. A împărţit timpul în trei perioade, iar, la sfârşitul Erei Fiului, urma să fie şi sfârşitul omenirii. Adică undeva între 1200 şi 1600, când lumea intra în Era Spiritului.
Totuşi, călugărul nu a apucat să vadă că nu i s-a împlinit prezicerea: era deja mort când trebuia să vină Apocalipsa.
1650. James Ussher, un episcop anglican, a scris o cronologie a lumii, în care susţine că a doua venire a lui Iisus pe Pământ va fi în 2000. Nu s-a împlinit.
1844. William Miller, un predicator baptist din Massachusetts, reuşeşte să adune 100.000 de adepţi, pe care îi convinge că lumea se sfârşeşte între 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. Când a văzut că n-a venit Apocalipsa, s-a scuzat: „Am vrut să spun pe 22 octombrie”.
Adepţii lui i-au spus „Marea Dezamăgire”, însă o parte din ei au fondat „Adventiştii de Ziua a Şaptea” şi încă aşteaptă sfârşitul.
1859. John Nelson Darby, un predicator britanic, strânge o mulţime de adepţi în Statele Unite. Fără să numească o zi anume, Darby susţine că sfârşitul este inevitabil. Denumeşte această zi „Rapture”, moment în care adevăraţii creştini se vor ridica la cer şi vor privi, timp de şapte ani, cum restul omenirii va suferi pe Pământ.
El nu a fost nevoit să se confrunte cu eşecul, întrucât nu a prezis o zi anume.
1914. Charles Taze Russell, care a fondat Mişcarea Turnul de Veghe al Sionului în 1844 (ulterior, va fi cunoscută drept „Martorii lui Iehova”) a crezut că, în 1914, urmează a doua venire a lui Iisus pe Pământ. În plus, Russel le-a spus oamenilor că şi în 1874 a fost „o revenire invizibilă”.
1970. Hal Lindsey publică bestsellerul „The Late, Great Planet Earth” (Târzia, Marea Planetă Pământ), din care a vândut milioane de exemplare. Deşi nu a nominalizat ziua în care se va produce sfârşitul lumii, a scris despre toate semnele care vor vesti Apocalipsa.
Cât despre 21 mai 2011, pe website-ul lui Lindsey, se precizează: „Vreau ca toţi prietenii mei să ştie că sunt împotriva oricărei preziceri exacte a zilei în care se va produce sfârşitul lumii”.
1982. Pat Robinson, evanghelistul telegenic, a anunţat, încă din 1976, că, peste şase ani, vine Apocalipsa. Nu a venit.
1988. Edgar Whisent, inginer la NASA, a scris o altă carte devenită bestseller „88 Reasons why the Rapture will be in 1988″ (88 de motive pentru care Apocalipsa va fi în 1988”. Ca şi Lindsey, a vândut milioane de exemplare.
După ce a trecut anul 1988, el a spus că Apocalipsa „vine la anul”. A mai anunţat sfârşitul lumii în 1989, 1993 şi 1994.
Partajează asta:
Rădăcinile creștine, vitale pentru libertatea religioasă
Conceptul și practica libertății religioase constituie „una dintre cele mai mari calități ale Americii”. Însă aceste valori nu pot fi nici apreciate, nici transmise mai departe, fără o înțelegere și o recunoaștere a faptului că ele sunt rezultatul gândirii creștine ale pionierilor americani, a declarat arhiepiscopul de Denver, Charles Chaput, în cadrul unui simpozion ținut la Universitatea Georgetown (SUA).
„Este imposibil să discutăm cu onestitate despre modelul american de libertate religioasă, fără să recunoaștem că acesta este, într-o măsură semnificativă, un produs al gândirii de influență creștină,” a declarat arhiepiscopul, citat de CNS, în cadrul conferinței „Religia în politica și societatea americană: Un model pentru alte țări?”
Arhiepiscopul a precizat că declarațiile sale nu trebuie interpretate ca transmițând că America este „un popor creștin”, sau că întreaga moștenire protestantă a SUA este „bună în mod uniform”. Chaput a detaliat că „individualismul radical (…) foamea calvinistă după succes material ca dovadă a mântuirii” și anti-catolicismul „nativ” sunt efectele „mai puțin fericite” ale acestei moșteniri.
Citândul pe James Madison, Chaput e convins că America este „un refugiu pentru cei persecutați din fiecare națiune și de orice religie,” deși „în prezent, în America, nu ne purtăm ca și cum am respecta această moștenire, sau ca și cum am vrea să o împărtășim.”
Partajează asta:
Dialog anglicano-catolic
Unii ar spune că reuniunea începută marți 16 mai 2011 în nordul Italiei, cu prezenţa a zece anglicani şi şapte catolici, din comisia de
dialog anglicano-catolică, emană un optimism pueril. Şi totuşi, a început a treia sesiune a lungului dialog dintre cele două Biserici. Obstacolele sunt tot mai mari în ultimii ani, în contextul în care anglicanii merg înainte cu hirotonirea femeilor şi a homosexualilor, în ciuda ruperilor unor fracţiuni din Comuniunea Anglicană tocmai pe această temă. Catolici în schimb sunt acuzaţi că “pescuiesc în ape anglicane”, după ce Papa Benedict al XVI-lea a stabilit o nouă structură eclezială pentru anglicanii care doresc să intre în grupuri mari în comuniune cu Sfântul Scaun.
Găzduiţi de comunitatea monastică şi ecumenică de la Bose, Italia, cele 17 minţi ecumenice sunt dedicate unui ţel final care “trebuie să rămână acelaşi”, a declarat co-preşedintele catolic al ARCIC (Comisia Internaţională Anglicano-Catolică). “Biserica Catolică şi Comuniunea Anglicană sunt angajate să lucreze şi să se roage pentru unitatea deplină şi vizibilă a Bisericii şi ARCIC contribuie în acest sens”, a spus Arhiepiscopul Bernard Longley de Birmingham, Anglia. Prelatul a admis că “actualul climat, de la ARCIC III, este foarte diferit de la cel din timpul ARCIC I sau ARCIC II. […] Desigur, trebuie să facem faţă unor obstacole ce fac şi mai dificilă călătoria.” Membrii comisiei vor sta Bose pentru zece zile, răspunzând mandatului dat de Papa Benedict al XVI-lea şi Arhiepiscopul anglican Rowan Williams, la întâlnirea lor din noiembrie 2009.
ARCIC I a avut loc în 1966, ca răspuns la Conciliul Vatican II, respectiv al vizitei Arhiepiscopul Michael Ramsey de Canterbury la Papa Paul al VI-lea. Anul acesta, a explicat Arhiepiscopul Longley, grupul va discuta despre “natura Bisericii, aşa cum este ea înţeleasă de anglicani şi de catolici”, şi despre “modul în care Biserica formulează învăţătura oficială, în special privitor la problemele morale”. “Această fază ARCIC va recunoaşte impactul acţiunilor provinciilor anglicane care au ridicat problema naturii comuniunii în Biserică. Sperăm că ARCIC III îşi va aduce contribuţia la rezolvarea unor problemele ce par de netratat astăzi.” Din cei 17, patru sunt femei: două catolice şi două anglicane
Partajează asta:
Ruşii sunt credincioşi, nu şi religioşi
Majoritatea ruşilor îşi afirmă credinţa în Dumnezeu, la 20 de ani de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, unul dintre cele mai ateiste state ale lumii. Un sondaj recent arată că 82% dintre ruşi cred în Dumnezeu, însă mulţi dintre ei nu subscriu religiei organizate.
Rezultatele sondajului plasează Rusia în topul ţărilor europene cu cele mai multe persoane care îşi declară credinţa în Dumnezeu. Sondajul realizat în aprilie de Public Opinion Fund (POF) a relevat că doar 13% dintre ruşi nu cred în Dumnezeu, informează csmonitor.com.
Rusia ar trebui să fie descrisă mai degrabă ca o ţară de oameni „credincioşi”, nu ca o ţară de „oameni religioşi”, crede sociologul Mikhail Tarusin, de la Institutul de Proiecte Publice din Moscova. „Am fost un stat oficial ateist timp de 74 de ani şi o să ne ia ceva vreme să ne revenim”, a declarat Tarusin.
Biserica Ortodoxă Rusă susţine că 70% dintre ruşi sunt membrii săi şi, în virtutea acestui fapt, a exercitat presiuni constante asupra autorităţilor de la Kremlin pentru a i se retroceda o serie de proprietăţi confiscate în perioada comunistă. Totuşi, sondajul POF a arătat că doar 50% dintre ruşi se declară membri ai Bisericii Ortodoxe, în timp ce 27% nu se asociază cu vreo biserică sau organizaţie religioasă, în ciuda faptului că şi-au exprimat credinţa în Dumnezeu.
Procentul celor care cred în Dumnezeu fără să fie afiliaţi unei biserici este şi mai mare în cazul tinerilor ruşi cu vârste între 18 şi 24 de ani, respectiv de 34%. Iar specialiştii în sociologie susţin că majoritatea ruşilor duc o viaţă seculară, fiind prea puţin implicaţi în viaţa Bisericii Ortodoxe şi prea puţin influenţaţi de eforturile acesteia de a imprima anumite direcţii morale societăţii ruse. Recent, s-a propus adoptarea unui cod vestimentar moral, de către un lider al BOR şi, de asemenea, s-a discutat despre adoptarea unor legi împotriva blasfemiei în domeniul artistic. Totuşi, aceste iniţiative au trecut aproape neobservate.
Problema este cauzată de comunicarea defectuoasă dintre BOR şi membrii săi, susţine Vladimir Gurbolikov, redactor al publicaţiei ortodoxe Foma. În opinia sa, chiar şi aceia care se consideră ortodocşi au puţine legături cu biserica şi ştiu prea puţine despre valorile şi normele acesteia.
La sondajul POF au participat 1.500 de persoane din 44 dintre cele 89 de regiuni administrative ale Rusiei. Sondajul a mai arătat că 7% dintre ruşi sunt romano-catolici, 4% sunt musulmani, 1% sunt budişti şi 1% adepţi ai religiei iudaice.
Peste 15.000 de credincioşi ortodocşi au participat duminică la liturghia oficiată de Patriarhul Chiril al Moscovei şi al întregii Rusii. Patriarhul i-a încurajat pe participanţi să susţină unitatea Bisericii Ortodoxe Ruse, notează theorthodoxchurch.info.
Sursa: semneletimpului.ro
(Foto: theorthodoxchurch.info)
Partajează asta:
Propaganda ateistă în România anilor ’50 Studiu de caz: Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii (S.R.S.C.)
Impunerea modelului politic sovietic în România după cel de-al doilea război mondial va avea ca și consecințe inițierea unei campanii antireligioase și ateiste cu scopul de a lupta împotriva religiei și a formei sale instituționalizate, Biserica. Vorbim în acest caz de o redefinire a raporturilor dintre Stat și Biserică, în contextul în care marxismul, ca și leninismul de altfel, definite ca sisteme ideologice, au declarat război religiei și au ,,înlocuit învățătura Bisericilor cu o filozofie de stat atee.” (René Rémond, Religie și secularizare în Europa. Secularizarea în secolele al XIX-lea și XX 1780-2000, Polirom, Iași, 2003, p. 177). Politică religioasă a Partidului Muncitoresc Român, devenit în 1965 Partidul Comunist Român se baza pe scrierile lui Lenin, Engels și Marx. Acesta din urmă declara că religia și Biserica sunt instrumente ale statului asupritor, ale orânduirii bazate pe exploatare. (Karl Marx, Friedrich Engels, Despre religie, Editura Politică, București, 1960, p. 134).
Cunoscută ca și activitatea de educare științifică și de combatere a misticismului și obscurantismului din conștiința maselor, propaganda ateistă realizată prin intermediul Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii (S.R.S.C.), înființată prin Decretul 652/1949 ca persoană juridică de utilitate publică era coordonată de către Secția Propagandă și Agitație a C.C. al P.M.R. (P.C.R.).
Plecând de la aspectele menționate, prin intermediul acestui studiu de caz, comunicarea își propune prezentarea obiectivelor S.R.S.C., organizarea administrativă, activitatea acesteia, răspunsul celor care erau supuși acțiunii de propagandă precum și rezultatele campanie ateiste dusă de către regim prin intermediul instituției menționate. Pentru înțelegerea resorturilor intime ale propagandei antireligioase și a relației dintre istorie și propagandă, comunicarea face apel la documente semnificative și în marea lor majoritate inedite sau foarte puțin cercetate, identificate la Arhivele Naționale Istorice Centrale Fond C.C. al P.C.R. precum și la Open Society Archive care deține un volum considerabil din Arhiva postului de Radio Europa Liberă.
Materialul reprezintă rezumatul comunicării cu același nume susținută, joi 5 mai 2011 în cadrul Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice ”Istorie și Propagandă”
Articole similare
Sesiunea Nationala de Comunicari Stiintifice a Facultatii de Istorie Bucuresti
Programul Sesiunii Nationale de Comunicari Stiintifice ”Istorie si propaganda”
Partajează asta:
Credinţa la adolescenţi, influenţată de relaţii
Atașamentul adolescenţilor faţă de credinţa creştină este influenţat de mediul social în care trăiesc. Părinţii, liderii religioşi, biserica sau comunitatea religioasă din care fac parte adolescenţii, ritualurile şi dogmele sunt factorii principali care influenţează modul în care un adolescent se raportează faţă de religie şi credinţă.
Este concluzia studiului „Seven Anchors of Religious Commitment”. Studiul a fost coordonat de profesorul David Dollahite, de la Birgham Young University. Acesta a preferat să nu facă un studiu în care să îi întrebe pe adolescenţi „cât de des merg la biserică” sau „de câte ori se roagă”, ci un studiu în care să le ofere şansa de a se exprima în mod deschis, notează christianpost.com.
„Relaţiile interumane sunt foarte importante: relaţiile cu părinţii, relaţiile cu liderii bisericii şi relaţiile cu membrii comunităţii religioase din care fac parte”, a precizat Emily Layton, una dintre persoanele care au participat la realizarea studiului. Dumnezeu şi textele religioase sacre sunt, de asemenea, printre factorii consideraţi importanţi de către adolescenţi.
(Foto: avemariapress.com)
Implicarea în activităţile comunităţii religioase, legăturile cu membrii acestei comunităţi şi împlinirea ritualurilor şi a practicilor religioase specifice îi ajută pe adolescenţi să rămână ataşaţi credinţei lor.
Au participat la studiu 80 de adolescenţi şi tineri cu vârste între 10 şi 20 de ani, provenind din rândurile a diferite confesiuni creştine şi din rândul comunităţilor musulmane. Un rezumat al studiului a fost publicat în The Journal of Adolescent Research.
Partajează asta:
Credinţa la români, în cifre
Mulțumitoare sau nu pentru credincioși, cercetarea STISOC arată importanța religiei în societatea românească și raportul ei cu știința. Profilul românului religios a fost identificat în patru caracteristici majore: femeie, cu nivel scăzut de cunoaștere științifică, superstițios și în vârstă.
Prezentat pe 30 iulie (2010), proiectul STISOC a făcut vâlvă în zilele imediat următoare, majoritatea publicațiilor citând raportul și datele acestuia din perspectiva raportării românilor la știință. Proiectul numit Ştiință şi societate. Interese şi percepții ale publicului privind cercetarea ştiințifică şi rezultatele cercetării a fost finanțat de Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică din România.
Cercetarea a vizat însă și credințele românilor. Cercetătorii afirmă din introducere faptul că, „pentru a înțelege poziția cunoașterii științifice în reprezentările despre lume ale publicului contemporan, în raport facem referiri şi la opţiuni subiective sau declaraţii privitoare la credințe şi practici religioase, precum și, pe o altă dimensiune, la credințe și atitudini privind superstiții, para-științe și pseudo-științe.”
În ce crezi?
În ceea ce privește investigarea religiozității, accentul s-a pus pe credințele şi pe practicile religioase. Conform cercetării, s-au indicat niveluri de credință şi practică religioasă relativ ridicate în rândul populației României. Un procent de 95% dintre români cred în Dumnezeu şi un procent apropiat (88%) cred în puterea rugăciunii.
Ce e biserica?
Cu privire la biserică, românii percep în mai mică măsură biserica în calitatea ei de corp spiritual şi mai mult ca pe un loc de practicare a religiei; un loc intramundan, mai mult decât o unitate de credință.
Mergi la biserică? Te rogi acasă?
Conform datelor prezentate, 53% dintre români declară că merg la biserică cel puțin o dată pe lună. Autorii studiului compară procentul cu media internațională și afirmă că, în „cifră absolută, poate să pară lipsit de semnificație; privită din perspectiva comparativă internațională, cifra indică, însă, un grad înalt de practică religioasă.” Conform datelor Studiului Valorilor Europene, România este țara ortodoxă cu practica religioasă cea mai crescută. Nivelul practicii religioase în spațiul privat este şi mai ridicat decât cel al frecventării bisericii, 73% dintre români declarând că se roagă cel puțin o dată pe săptămână. În schimb, procentul celor care se roagă zilnic este peste 50% din populație.
Cine e religios?
Au fost identificate patru caracteristici asociate semnificativ cu nivelul de religiozitate. În România, persoanele care au un grad de religiozitate relativ mai ridicat sunt femeile, cei care au mai puține cunoştințe ştiințifice, cei care sunt mai superstițioși şi cei care sunt mai înaintați în vârstă.
Concluzii
Raportul încheie capitolul privitor la credințe și practici religioase afirmând că „în România, religia joacă un rol important în viața cotidiană, reprezentată mai ales sub forma unui sprijin individual în confruntarea cu solicitările vieții cotidiene. Uneori, religia are credibilitate mai mare decât ştiința. Aproape două treimi dintre români cred că Biserica nu greșește niciodată în cele ce spune şi că ne bazăm viața prea mult pe știință şi prea puțin pe credință.” Autorii studiului notează ca „interesant” faptul că nivelul personal de cunoaştere ştiințifică nu influențează semnificativ atitudinea pro-religioasă în confruntările cu știința. „Cu alte cuvinte, îmbunătățirea bagajului de cunoştințe pe care le are individul nu schimbă semnificativ preferința acestuia pentru un model religios asupra lumii”. Autorii afirmă în schimb că „credința religioasă crescută stimulează preferința pentru explicația de tip religios.”
În final, „populația României tinde să acorde, în general, o importanță crescută religiei în explicarea realității înconjurătoare, majoritatea populației susținând existența unor fapte care se află dincolo de capacitatea ştiinței de a explica lucrurile şi afirmând că ar trebui să acordăm o mai mare prioritate credinței în fața ştiinței. În timp ce credința religioasă potențează suportul pentru explicația religioasă asupra lumii, stocul de educație şi de cunoaştere ştiințifică cresc susținerea față de ştiință.”
NB: Deși datele, ca și articolul dealtfel fac referire la anul 2010 consider că situația nu este diferită nici în anul 2011.
Partajează asta:
John Wesley (1954)
John Wesley ( 28 June [O.S. 17 June] 1703 – 2 March 1791) was a Church of England cleric and Christian theologian. Wesley is largely credited, along with his brother Charles Wesley, as founding the Methodist movement which began when he took to open-air preaching in a similar manner to George Whitefield. In contrast to George Whitefield’s Calvinism, Wesley embraced the Arminian doctrines that were dominant in the 18th-century Church of England. Methodism in both forms was a highly successful evangelical movement in the United Kingdom, which encouraged people to experience Jesus Christ personally.
Wesley’s writing and preachings provided the seeds for both the modern Methodist movement and the Holiness movement, which encompass numerous denominations across the world. In addition, he refined Arminianism with a strong evangelical emphasis on the Reformed doctrine of justification by faith.
Sorce: Wikipedia.org
O biografie a lui John Wesley găsiți și pe site-ul bbc.co.uk
Director: Norman Walker.
Starring: Leonard Sachs (John Wesley), Gerard Lohan (Wesley as a Child), Neil Heayes (Wesley as a Student), Keith Pyott (Rev. Samuel Weslwy), Curigwen Lewis (Susannah Wesley), John Witty (Peter Bohler), Derek Aylward (Charles Wesley), Patrick Barton (George Whitefield), John Slater (Condemned Man), Philip Leaver (Beau Nash).
John Wesley (28 June 1703 – 2 March 1791), founder of Methodism
Sursa filmului Pro(-)scris
Partajează asta:
Politica moderna si principiul sperantei de Mihail Neamtu
Politica modernă și principiul speranței reprezintă titlul unui excelent articol scris de către Mihail Neamțu filosof, teolog și istoric. Articolul semnalat din care am reprodus pasajul de mai jos este structurat în trei părți după cum urmează:
1. Fides, Spes et Amor,
2. Utopia marxistă,
3. Optimismul progresist
Prima parte vorbește de modelul original al speranței așa cum se regăsește el în creștinism, cea de-a doua se concentrează pe utopia marxistă și denaturarea învățăturilor creștine în regimurile totalitare fie ele de dreapta (fascism) fie de stânga (comunism). În ideologiile totalitare intervine umanismul înțeles ca acea filosofie în care omul este pus în centrul universului, el este un dumnezeu venerat de către cei din jur. Dar umanismul leninist cu al său proiect de inginerie socială cu încrederea neștirbită în om este o utopie, o pervertire a eticii creștine. ,,Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero”. Trecutul nu contează este o afirmație care se regăsește într-o anumită măsură și în discursul evanghelic contemporan -vezi cazul Răscumpărarea memoriei– nu numai în politica americană la care face referire Mihail Neamțu. Inițierea unui proiect politic sau religios fără a lua în considerare fundamentul pe care zidești este o altă formă de utopie care duce la primatul rațiunii. Acesta este afirmat în contextul progresismului care pune în discuție ,,înțelegerea clasică asupra naturii umane.
Fides, Spes et Amor,
Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creștină rafinează, între altele, o artă speranței? Acolo unde alții văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morții, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameșul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.
Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranța în relație cu alte două virtuţi: credința și iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezența lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creștinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiția omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne și spirit, dintre neputință și voință, dintre revoltă și ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.
O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuși, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, botezul lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelațiile lui Alexander Soljenițîn în plin univers concentraționar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creștin al speranței este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.
