Omul este supus pieirii

 

Omul este supus pieirii. – Se poate; ci să pierim împotrivindu-ne şi, dacă neantul ni-e scris, să nu ne purtăm într-aşa fel încît acest lucru să fie drept.

Sénancour, Obermann

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.

Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.

Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome.

„ – Care ei, Ivan Denisîci?“

„ – Ei, adică noi… “

Într-un univers concentraţionar nu existau decît două variante: trebuia să mori, fiindcă ăsta era scopul Arhipelagului, nu?, sau – dacă nu – să tragi concluzii: „Fără toate condamnările – spune Soljeniţîn –, n-aş fi scris cartea aceasta“. Cum au supravieţuit aceşti oameni tuturor etapelor detenţiei: arestarea, interogatoriul, tortura, procesele, prima celulă, transferurile de la o închisoare la alta etc.? Ce tip de rezistenţă au îmbrăţişat cei care au trecut prin toate cercurile Infernului?

„De la un moment încolo, aminteşte Steinhardt, nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“, durerea devine sihastră, e a ta, şi numai a ta. Mărturiile supravieţuitorilor reprezintă însă singura punte către cei care nu mai sînt, memoria lor şi izvorul din care au gustat viaţa, viaţa de Gulag, de zek, de încarcerat, de om în lanţuri: „Trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ“, adică, aici, să faci imposibilul posibil…

Această expresie intrată în uz devine, pentru cel a cărui nenorocire străbate universul, un legămînt teribil pe care îl face cu sine. Marea răscruce a vieţii de lagăr se regăseşte în punctul din care pornesc cele două drumuri ale deţinutului: „Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stînga îţi pierzi conştiinţa“1.

Cine nu ar vrea să supravieţuiască?, se întreabă Soljeniţîn şi noi toţi. Cine nu are acest drept?! Însă „a rezista cu orice preţ“ însemna, în lagăr, a rezista cu preţul vieţii altuia….

Se ştie de secole că închisoarea regenerează în profunzime fiinţa umană. Ne-o spun mărturiile supravieţuitorilor, scriitorii, convertirile miraculoase ale atîtor oameni: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“2. Aici, în acest spaţiu ireal, Steinhardt cunoaşte cele mai fericite zile din viaţa sa. La polul opus însă, pentru mulţi alţii, experienţa carcerală a dus la prăbuşire, la sistarea totală a oricărei acţiuni.

De exemplu, în 1951, Alice Voinescu este închisă în Ghencea pentru o perioadă de 19 luni, interval în care nu scrie nimic. Jurnalul va fi reluat în 1952, la Costeşti, unde este supusă domiciliului obligatoriu. Citez doar prima parte din acest jurnal, în care autoarea îşi refuză cu vehemenţă această experienţă:

„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea“ 3.

Găseşte însă ceva: puterea de a vedea adevărul cu ochii, adevărul care însingurează şi scapă asupritorilor, arma secretă…

Sentimentul foarte acut de inutilitate, irealitate, neconcordanţa cu spiritul vremii, conştiinţa cvasigenerală a nevinovăţiei, procesul rapid de dezumanizare anulează voinţa umană, întăresc sentimentul de ascundere şi autoflagelare, însă irigă suferinţa:

„Nu mai vreau închisoare şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat“, mărturiseşte Alice Voinescu. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“ (Galateni 5,1). Nu este libertatea o însuşire şi un dar al Duhului Sfînt?

Opusul păcatului, spune Kierkegaard, nu este virtutea, ci libertatea. Tot ceea ce trebuie să faci este să încerci să-ţi păstrezi calitatea de om liber. Hristos ne conferă această calitate, însă ne cere eforturi în a o păstra.

Dar lagărul? Există şansa de a-ţi păstra integritatea în lagăr? Elevaţia spirituală – scrie Soljeniţîn – este cu totul imposibilă în lagăr? Fiindcă, cu siguranţă, lagărele sînt, în comparaţie cu închisorile, teritorii mult mai nocive, otrăvite, hipertrofiate, sortite pieirii… Şi nu numai lagărele, ci şi toate aşezările din vecinătate erau otrăvite cu toxinele Arhipelagului.

„Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“ (Corinteni, I,15,51). Motto-ul cu care Soljeniţîn deschide capitolul „Sufletul şi sîrma ghimpată“ (volumul II, partea a 4-a) accentuează amprenta transfiguratoare lăsată asupra vieţii multora dintre deţinuţi.

Captivitatea începe să transforme în chip mirabil caracterul doar în momentul în care individul renunţă la ţelul său – acela de „a supravieţui cu orice preţ“ (cu toate capcanele inerente: trădarea ca formă de existenţă, minciuna, indiferenţa, ignoranţa generală, disimularea, suspiciunea, ciripitoria, ura etc.).

Calea salvatoare pe care o descoperă Soljeniţîn este cea creştină, pe care urcă sufletele simple şi răbdătoare, proprie atît sfinţilor, eroilor, dar şi „îndrăzneţilor“ binelui. Care şontîcăiesc pe drum, dar urcă.

Să îndrăzneşti să fii. Nu contează ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu rezultatul, ci spiritul; nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ. Cu ce preţ au putut ajunge deţinuţii la astfel de concluzii? Nu au fost toţi cei care au pierit în vintrele Arhipelagului asemenea lui Hristos, părăsiţi şi singuri? De o parte, palmele, batjocura, umilirea, de cealaltă parte, crucea?

Aceste vieţi aflate, în acelaşi timp, sub semnul tragediei şi al umilinţei, al crucii şi al cununii de spini, pe lungul drum al nopţii, nu „strigă“ oare, cum spune Steinhardt, mai presus de orice, divinul?

În orice spaţiu concentraţionar, ca de altfel pretutindeni în viaţă, nu poate fi eliberat decît cel care, în prealabil, se eliberează sufleteşte. Dacă Dumnezeu este absent în lume (afirmă Kierkegaard), El este cu desăvîrşire prezent înlăuntrul nostru, eminamente prezent sufletului, ba chiar şi imediat cognoscibil.

Închis în carceră, „Kozîrev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin cîte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. De trei ori pe zi i se aducea cîte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta. În raţia de pîine (trei sute de grame), un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin, o bucăţică de zahăr“4.

Sau:

„Vreme de o săptămînă, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Pînă astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămînă din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, cînd ai renunţat la orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.)“5

„Perioadă de înăsprire a regimului, notează Steinhardt în ’61. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate“6. Toate aceste experienţe cărora oamenii ajung să li se supună dovedesc încă o dată că jertfa care s-a făcut pe cruce n-a fost zadarnică. Oamenii mai pot găsi în deznădejde liniştea, în întuneric, lumina, în noapte, speranţa.

Martirizarea a tot ce-i lumesc este încununarea omului înzestrat cu sentimentul infinitului, acea „scînteie de divinitate“ cu care fiecare individ se naşte şi poate persevera în fiinţarea sa. Această infuzie de sacralitate se revarsă asupra „cotidianului“ precar în multe dintre paginile Arhipelagului, cu atît mai mult cu cît unii au revelaţia propriei metamorfozări: saltul omului nou, liber, botezat. (Să ne amintim, mai ales, botezul lui Steinhard din 15 martie 1960, cel mai emoţionant fragment din Jurnalul fericirii.)

Parcurgerea numeroaselor cercuri provocate de un rău incoerent, absurd şi tragic a favorizat printre altele şi deşteptarea conştiinţei, a prieteniei întru acelaşi spirit dintre deţinuţi, a discuţiilor cu adevărat umane şi intelectuale a celor deja atinşi de rigiditatea morţii, a căsătorilor oficiate între oameni care nu se văzuseră niciodată (care, în ’54, în timpul revoltei de la Kenghir, după căderea lui Beria, se vor întîlni).

„Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborît de la Dumnezeu pe pămînt! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni nu-i împiedica să se adune şi să se roage“7.

Da, mi se poate spune. Dar ceilalţi, cei care nu mai sînt?… Absenţa lor este un îndemn adresat nouă la „com-pătimire“ cu cei prezenţi, aici şi acum, care suferă în faţa noastră.

„A!, nu-i rău, spune Steinhard, să vrei binele omenirii şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăstuia care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); ş…ţ să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decît turuindu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul“8. Fapte mici, nu planuri măreţe, gesturi fireşti, nu deziderate înalte.

De-a lungul vremii, interpretarea răului, sub toate formele sale, i-a atras pe foarte mulţi. Nu evit răul, extrem şi greu de descifrat, însă acest bine, plăpînd şi nesigur, precum o rouă revărsată deasupra unui cîmp pustiu, care îndulceşte şi consolează, traversează în aceeaşi măsură inima omului şi a umanităţii. Linie mişcătoare, oscilantă, vie, fiindcă cea mai mare descoperire făcută în detenţie rămîne aceea a vocaţiei binelui şi a propriei umanităţi.

„Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui“, spune Soljeniţîn. „N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate“, adaugă şi Steinhard.

Toţi prizonierii-supravieţuitori şi-au asumat angajamentul de a descrie ceea ce se petrecea sub ochii lor. „Focule, focule!… Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vîntul smulge din flăcări o coajă de copac arzîndă. Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta“9.

Astfel de exemple sînt multe. La o coadă din faţa Lubiankăi, unde fiice, mame şi soţii încercau să trimită pachete cu mîncare celor dragi, una dintre femei, recunoscînd-o pe Anna Ahmatova, o întreabă dacă poate să scrie despre ceea ce se întîmplă sub privirile lor. Ahmatova promite şi se ţine de cuvînt scriind un poem.

Toţi cei care supravieţuiesc vor face astfel de legăminte; legăminte pentru care se făceau sacrificii ieşite din comun: oferirea infimei porţii de mîncare celui pe care vîrsta îl destina supravieţuirii, protejarea celui tînăr, aruncarea unei bucăţele de zahăr într-o carceră disciplinară etc.

Într-un astfel de context, „a supravieţui cu orice preţ“, adică „cu preţul vieţii altuia“, capătă în Gulag şi un alt sens: dacă tu trăieşti, eu nu mor, fiindcă, mistic, devin una cu tine.

Sacrificînd trupul, omul alege sufletul. Nu rămîne un număr, ci o persoană, care-şi lasă ca moştenire propria viaţă. Astfel, în mod simbolic, supravieţuitorul nu este unul singur, ci capătă chipul tuturor celor care nu mai sînt…

Într-un spaţiu predestinat pieirii, supus foamei, frigului, torturilor îngrozitoare, supravieţuirea celorlalţi, întru eternitate, se făcea pe baza unui legămînt de sînge: obligaţia de a se transmite ultimul cuvînt spus, promisiunea de a deveni mărturisitor, răscumpărarea tăcerii cu orice preţ.

În 1962, Hruşciov (deşi în ’63 dă înapoi, elogiindu-l din nou pe Stalin) va oferi, prin publicarea primei cărţi a lui Soljeniţîn, una dintre armele care va răpune regimul comunist. Ieşind din lagărul literaturii, Ivan Denisovici va deschide drumul disidenţei din Est, vocea lui Soljeniţîn auzindu-se peste tot în Occident.

În 1973 va apărea la o editură pariziană primul volum al Arhipelagului, privit, peste toate celelalte mărturii deja publicate, ca fiind o „dezrădăcinare“: „Arhipelagul se transformă repede într-un fel de Biblie pentru cei care nu ascultaseră pînă atunci pe nici unul dintre martorii contra Utopiei“10. Din această cauză, scriitorul va fi închis, condamnat pentru trădare şi expulzat.

„De ce a fost expulzat Soljeniţîn din patria sa?“, se întreabă în ’78 Havel.

Acest înveliş al „vieţii în minciună“, care atîta timp cît acoperă pare impermeabil, străpuns într-un singur loc, apare în mod neaşteptat într-o altă lumină, luînd aspect de hîrtie.

Soljeniţîn este un mărturisitor, iar „cînd mărturia îşi întîlneşte însă scriitorul, spune Monica Lovinescu, începe o sărbătoare a spusului“. O astfel de sărbătoare este Soljeniţîn. Şi Steinhard. Şi toţi cei care nu mai sînt. Cărora, după cum spune Psalmul, le sîntem datori să-i lăsăm să se odihnească mai înainte de a se duce şi de a nu mai fi…

–––––––––––––––––

1. Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 469.

2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127.

3. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 631.

4. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 397.

5. Idem, vol. II, p. 514.

6. N. Steinhardt, op. cit., p. 460.

7. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. III, p. 260.

8. N. Steinhardt, op. cit., p. 528.

9. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 111.

10. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 587.

–––––––––––––––––

Fotografiile despre Gulag din acest număr sînt reproduse după albumul Goulag, Editura Ballard – Acropole, 2003, şi aparţin fotografului Tomasz Kizny.

Alexandr SOLJENIŢÎN

Arhipelagul Gulag (3 volume)

Traducere şi note de Nicolae Iliescu

Editura Univers, colecţia „Cotidianul. Literatura“, Bucureşti, 2008

Nicolae STEINHARDT

Jurnalul fericirii

Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul

Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu

Editura Polirom, Iaşi, 2008, 756 p.

Un articol de Mirela Visan in Observator Cultural Nr.485/iulie 2009

Articol semnalat de Liviu