Arhive categorie: Istoria Bisericii

Biserica Baptistă Betel Clopotiva – 90 de ani (1922-2012)


Biserica Baptistă ” Betel” Clopotiva are deosebita bucurie de a vă invita să ne fiți oaspeți dragi la sărbătorirea celor 90 de ani de mărturie baptistă în Clopotiva.

   În data de 2 Septembrie 2012, ora 10 în locașul de închinare al bisericii situat  în JUD. HUNEDOARA
COM. RAU DE MORI SAT CLOPOTIVA

http://bcbclopotiva.ro via http://romaniaevanghelica.wordpress.com/

Lăpugean Emanuel – Prezentare a vieții și misiunii lui Mihály Kornya (Mihai Cornea) pe baza cărții lui Bertalan A. KIRNER, Viaţa misionarului Mihály Kornya


Bertalan A. KIRNER, Viaţa misionarului Mihály Kornya (Bucuresti: Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, 2009).

Faptul că Bertalan A. Kirner (1884-1973) este autorul biografiei lui Kornya, este unul dintre cele mai mari atu-uri ale cărții. Nu doar că a fost un creștin pasionat de istorie, dar lucrarea lui a fost una obținută prin multă trudă, multă căutare și multe zbateri în a afla până în cel mai mic detaliu viața pionierului Creștin Baptist, Mihaly Kornya. Un alt avantaj al paternității lui Kirner este și faptul că, acesta s-a documentat și a redactat materialul despre viața și activitatea lui Mihaly Kornya când încă lucrarea era proaspătă, fiind contemporan pentru o perioadă cu informațiile obținute. Am menționat acest aspect deoarece dă greutate și credibilitate lucrării, după cum menționau și apostolii „ceea ce am văzut cu ochii noștri și am auzit, aceea vă vestim.”

             Mihaly Kornya[1] s-a născut în anul 1844 la Salonta(Bihor), și a fost un om de credință reformată. De mic, a fost un om care a iubit munca, și în tinerețe ajunge vizitiu la o familie de oameni cu renume, care practicau disciplina și munca serioasă. Kornya își primește educația de la stăpânul casei. Înainte de convertire, Kornya avea un limbaj urât, probabil ca mulți maghiari de atunci, însă, în casa boierului unde creștea, Kornya a devenit un om mai cult și mai moral.

            După ce crește, se însoară cu Maria Pataki Szigo, o femeie la fel de sârguincioasă ca și el. Convertirea lui Kornya are loc în urma unei invitații la o seară de părtășie în Cuvânt cu niște baptiști, și în urma unei cercetări ulterioare sârguincioase în ce privește adevărurile Biblice. În 1875 (la aprox. 30 ani) mergea vestea prin Salonta, că Mihaly Kornya a devenit credincios.

            În urma întâlnirii cu Oncken, Kornya este însuflețit de Duhul de Misiune poruncit de altfel de Domnul Isus, și astfel, el își începe lucrarea misionară chiar din locul său de reședință, Salonta. Kornya începea să fie un om învățat. Era educat dinainte de a intra în lucrare (Dumnezeu ori cheamă oameni pregătiți în lucrarea de misiune, ori cheamă oameni nu prea învățați, însă îi instruiește apoi cu multă atenție). Kornya iubea Cuvântul, iubea sufletele pierdute, era plin de zel misionar.

            Contextul în care a lucrat Kornya era unul destul de greu, dar în același timp era și unul din care se putea profita. Mediul religios în care Kornya activa era unul în mare măsura reformat. Oamenii reformați, chiar dacă și ei sunt animați de un duh de religiozitate, totuși, sunt niște oameni mai deschiși la Scriptură, la studierea acesteia, și nu pun accentul pe tradiție, ci este de știut una din devizele reformei: “Sola Scriptura!” Într-un mediu ca acesta, Kornya proclamă Împărăția Veșnică a lui Hristos.

Din punct de vedere al mediului moral, chiar cum e firesc, Kornya și-a desfășurat activitatea misionară într-o “vale cu oase uscate”, într-o lume în care domina împărăția întunericului; de la naștere până la convertire, oamenii au fost depravați. Kornya merge ca un războinic, ca o oaie în mijlocul lupilor. Evident, Evanghelia a fost acceptată sau respinsă, oamenii având atitudini diferite.

Un alt fapt interesant despre el este că o parte din activitatea sa de misiune, a fost contemporană cu lucrarea efectuată de Spurgeon, și, deși amândoi Îl iubeau pe Domnul Isus, totuși, au fost caractere diferite, slujbe diferite, condiții diferite. În timp ce Spurgeon se bucura de condițiile favorabile, prielnice din Anglia (țară evoluată), Kornya deseori rămânea împotmolit prin noroaiele Bihorului.

Cartea nu vorbește foarte mult despre viața lui Kornya de rugăciune, ci mai mult despre modul cum știa să relaționeze cu oamenii, pasiunea pentru Cuvânt și Propovăduire, între ele existând un echilibru. Avea o inimă aparte pentru bolnavi, și primordial pentru el era să îi viziteze. Nu punea preț pe lucrurile pământești, deși era un om foarte harnic și ordonat. În ce privește mâncarea, era mereu un om simplu și cumpătat. Era un om de cuvânt! Chiar dacă nu avea făcută o școală teologică, totuși era în Școala Duhului Sfânt. El trăia Evanghelia, punea accent pe nașterea din nou, pe transformarea inimii cu efecte vizibile în exterior. Era un om foarte exigent, radical! Nu boteza pe oricine, ci îl testa cu Scriptura.

Avea un angajament total față de chemarea primită din partea Domnului. Deși a avut condiții grele, totuși nu se plângea de oboseală, ci înainta în Vestirea Împărăției. A fost gata să plătească prețul trezirii, chiar dacă a fost nevoit ca în 40 de ani de lucrare să facă în jur de 288.000 de km pe jos, să boteze 11.000 de oameni, să stea în apă în jur de 15 zile, (minute cumulate la fiecare botez în apă, și alteori boteza în apa rece, în toiul iernii la copcă). A fost o persoană simplă, dar cu o contribuție remarcabilă la înaintarea Împărăției.

            Kornya era convins că este chemat să predice Cuvântul, indiferent de cum ar fi fost întâmpinat. Obstacolele sale au fost și de natură morală dar și religioasă. De multe ori a suferit batjocuri, bătăi, înjurături, zile de închisoare, însă acestea nu l-au făcut să renunțe, ci l-au făcut să fie mai plin de râvnă pentru lucrare. Deși se zvoneau lucruri neadevărate despre el, totuși demonstra tuturor cine este, și ceea ce a făcut Dumnezeu în viața sa. Avea probleme și cu preoții satelor.

Kornya a plecat din sat în sat, vizitând zeci și zeci de sate, și pe unde trecea Kornya, apărea ulterior o biserică baptistă. Nu era niciodată în criză de idei, ci se folosea de orice metodă pentru a aduce sufletele la ascultarea Cuvântului. Nu toți au acceptat Evanghelia, ci unii au respins-o, însă nici pe Domnul Isus nu l-au ascultat toți. Dumnezeu nu a chemat predicatorii și misionarii la a mântui suflete, (căci aceasta este doar lucrarea Suverană a Harului lui Dumnezeu, și e o decizie personală) ci i-a chemat la credincioșie față de Cuvânt și predicarea acestuia cu încrederea neclintită că Dumnezeu va lucra.

            În 1917 Kornya se duce să se întâlnească cu Mântuitorul său iubit. La înmormântarea sa, a fost plin de norod, care îl plângea pe misionarul Domnului, zicând cu amărăciune în suflet: “S-a dus Kornya”. Însă Kornya nu s-a dus de tot, ci s-a dus la Domnul să își primească strălucita cunună, obținută după o lepădare radicală de sine, după o trăire exemplară a evangheliei, și după o dedicare totală față de predicare. Kornya se bucură acum împreună cu Mântuitorul, căci toată lucrarea sa, s-a datorat Domnului Isus, și fiecare rod al mântuirii a fost “Rodul Muncii Sufletului Domnului Isus”.

Lăpugean Emanuel

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine  Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Seminarul “90 de ani de prezență baptistă în Constanța”


Anul acesta se împlinesc 90 de ani de atestare istorica a prezentei credinciosilor baptisti in orasul Constanța.
Cu aceasta ocazie, Comunitatea Bisericilor Crestine Baptiste din Constanta organizeaza seminarul cu tema: “90 de ani de prezenta baptista in Constanta”.

La eveniment vor fi invitate pesonalitati ale bisericii baptiste alaturi de reprezentanti ai autoritatilor locale si ai altor biserici creștine din Constanta.

Seminarul va avea loc miercuri 22 august, ora 14:00 in aula bibliotecii judetene din Constanta.

Programul seminarului va fi urmatorul:

14:00 – 14:45 Deschiderea lucrarilor seminarului si cuvantul invitatilor

Președintele Comunității Baptiste Constanta – pastor Daniel Fodorean
Reprezentanții autoritatilor locale
Arhiepiscopia tomisului – I.P.S. Teodosie
Mons. Ieronim Iacob, Viicar Episcopal de Dobrogea
Mesajul Președintelui Cultului Crestin Baptist din Romania
Reprezentantul Cultului Penticostal

14:45 – 15:30 Comunicari si dezbateri
1. Istoria și doctrina Baptista – conf. univ. dr. Emil Bartos, Facultatea de Teologie Baptista din Universitatea Bucuresti
2. Începutul siu evolutia miscarii baptiste in Constanta – pastor Emanuel Grozea si dr. ing. Cornel Tudose
3. Baptiștii si Sfanta Scriptura – conf. univ. dr. Octavian Baban, director
4. Educația Teologica si Invatamantul Religios Baptist – conf. univ. dr. Daniel Maris, rectorul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti

15:30 – 15:45 Pauza de cafea

5. Cultul Baptist. Reglementari juridice si Libertatea Religioasa – conf. univ. dr. Constantin Jurca, Universitatea Ovidius
6. Promovarea valorilor baptiste prin mass-media, pastor Aurel Silivestru, director Radio Vocea Evangheliei Constanta
7. Baptistii si implicarea in societate – lector univ. dr. Daniel Fodorean, Universitatea “Titu Maiorescu”, Facultatea de Drept

17:00 – 17:15 Conferinta de presa

Radio Vocea Evangheliei Constanța via România Evanghelică

Articole relaționate

90 de ani de credință baptistă în Dobrogea. Jubileu la Constanța

Recomandări editoriale (1) – Bertalan A Kirner, Viața misionarului Mihály Kornya


La sfârșitul lunii decembrie a anului 2009, UBCBR a lansat, în cadrul Sesiunii de comunicări științifice organizată cu ocazia celebrării a 400 de ani de mărturie baptistă, Viața Misionarului Mihaly Kornya.

Lucrarea descrie modul în care au ajuns să se dezvolte baptiștii în România. Materialul prezintă în mod cronologic viața celui mai eficient misionar din România acelor vremuri.

Viaţa misionarului Mihaly Kornya” este o carte ce prezintă lucrarea unui om simplu din secolul al XIX-lea pe care Dumnezeu îl alege să fie un instrument prin care El să-şi facă Numele cunoscut.

Înzestrat cu iscusinţă şi curaj, Kornya se pune la dispoziţia lui Dumnezeu pentru a răspândi evanghelia lui Hristos în orice ocazie pe care o găseşte şi înfruntând orice adversitate. Întreaga lui viaţă s-a centrat pe pasajul din Matei 10:5-15, încercând să îndeplinească cu sârguinţă aceste îndemnuri misionare date de Isus ucenicilor Săi.

Din prezentarea de pe coperta IV:

Mihaly Kornya sau Mihai Cornea cum ii spun romanii a fost o persoana simpla dar cu o contributie remarcabila pentru miscarea baptista din Romania. Într-un fel el întruchipează un model de slujire baptistă. Deşi nu avea o educaţie deosebită el avea un angajament total faţă de chemarea pe care a primit-o din partea lui Dumnezeu. Această chemare l-a determinat să predice evanghelia între maghiarii şi românii din Transilvania ducând la extinderea semnificativă a mişcării baptiste. Mulţimea celor care s-au convertit şi s-au botezat în urma predicilor sale constituie o mărturie a pasiunii pe care Dumnezeu a pus-o în inima acestui om şi a preocupării sale de a vesti Evanghelia mântuirii tuturor celor care aveau nevoie de pocăinţă. Mihai Cornea rămâne un exemplu al modului în care Dumnezeu se foloseste cu putere de cei care se dedică in totalitate slujirii la care sunt chemati.

Otniel Ioan Bunaciu

Consider ca Mihai Cornea a fost pentru Romania ceea ce a fost Gerhard Oncken pentru Germania.Entuziasmul sau misionar, claritatea sa doctrinara si abilitatile sale organizatorice, insotite de puterea Duhului Sfant, au contribuit enorm la raspandirea credintei baptiste in Romania.Sunt convins ca studierea biografiei si a lucrarii sale va fi o importanta sursa de inspiratie pentru generatia actuala de slujitori baptisti.

Ionel Tuțac

Viața misionarului Mihaly Kornya are 200 de pagini și poate fi comandată la Uniunea Baptistă din România 021 430 00 39, pe site-ul revistei Creștinul Azi sau prin email crestinul.azi(a)gmail.com. Prețul cărții este de 15 lei la care se adaugă, dacă este cazul, cheltuielile poștale.

http://revistacrestinulazi.ro/2010/01/via%C8%9Ba-misionarului-mihaly-kornya/

Recomand această carte tuturor celor interesați de începuturile baptismului în Transilvania, de activitatea lui Mihály Kornya, precum și de condițiile în care activa un misionar în acea perioadă, respectiv cea de a doua parte a secolului al XIX-lea. Mai mult decât atât, această carte este o frescă a activității de pionierat desfășurată de Kornya, fiind prezentate detaliat aspecte ale lucrării acestuia și zecile de botezuri pe care le-a efectuat în condițiile în care standardul acestui misionar în privința statutului de baptist era destul de ridicat comparativ cu standardele din ziua de astăzi. După cum se exprima Lehel Kiss în studiul introductiv al cărții, fără această lucrare „imaginea noastră despre începuturile misiunii baptiste ar fi mult mai săracă” (p. 12).

Articole relaționate

Mihaly Kornya, “străbunicul” meu » Vestea bună

Mihály Kornya despre români

Short history of the Hungarian Baptist Church


The Hungarian Baptist mission after the previous anabaptist presence- was started by Oncken Johann Gerhard who was, one of the most decisive persons in the Europion Baptist Mission. carpenters working in Hamburg the faith and were baptized, into the church. After discussions, Janos Rottmayer and his friends were sent back to Hungary with the expressed purpose of spreading the gospel that they found and accepted. Rottmayer and his friends arrived in Hungary on May 20, 1846 – Their homecoming date was a milestone in the history of the newlyfounded Hungarian Baptist mission. However only after 1873 was there a significant growth, when Henrik Meyer came to Hungary. Meyer worked in the whole country, but first of all among the german speaking people. the of minister the by approved be must rules also are inthemselves which creed specific a to pretaining regulations that, stated law, XLIII 1895, due unsuccessful, proved attempts his However freedoms. religious guarantee for measures take began Meyer Henrik 1882 in denominotions other as well authorities persecution repetitive the, Because churches. german from separated baptists speaking hungarian leaders first become would Csopják(1865-1934) Attila with along and Hamburg, Seminary Baptist back came (1863-1919) Balogh Lajos 1865-19459 Udvarnoki András turning remarkable ministry baptist 1894, In congregations. During this time among the hungarian speaking people, Mihály Kornya and Mihály Tóth arose as the pioneers of the hungarian baptist mission. Being simple ’countryfolk’ their work was most successful in eastern Hungary and Transylvania among the peasant population. By the end of the century the number of the baptists was 5000, and after the First World War increased to 25.000 with a thousand congregations. In 1894, the hungarian baptist ministry came to a remarkable turning point. András Udvarnoki( 1865-19459 and Lajos Balogh (1863-1919) came back from the Baptist Seminary of Hamburg, and along with Attila Csopják(1865-1934) would become the first leaders of a hungarian speaking baptists separated from the german churches. Because of the, repetitive persecution by authorities as well as other denominotions in 1882 Henrik Meyer began to take measures for the guarantee religious freedoms. However his attempts proved unsuccessful, due to the 1895, XLIII law, which stated that, „all regulations pretaining to a specific creed which inthemselves are also rules must be approved by the minister of education.” Due to this law, in 1905 two purposed documents were drawn up and accepted by the minsiter. Already in 1895, two periodicals were started, Békehirnök (Herald of Peace) and Igazság Tanúja (Witness of Truth.) In 1905 the first hymnal was printed, A Hit Hangjai (Voices of Faith) and in 1913 followed . In 1910 a fellowship home was built in Hajdúböszörmény, and in 1910, Udvarnoki András and contributors founded the Baptist Theological Seminary in Budapest. Since then, the Seminary has released hundreds of pastors in to the missionary field with the purpose of „ giving true faithful, devout, humble, but intellectualy prepared pastors to the sheep of Christ.” In 1914, the Baptist Orphanage was built which functioned for forty years, providing a temporary a home for many children from all denominations. With the First World War the flowering missionary status came to a hault, due specificly to the Treaty of Trianon which reduced the land region of Hungary by two thirds, as well as the number of baptists, leaving only 7 500. In the 1920’s the missionary work was blooming again. Growth of churches was primarely in the north and northeastern part of Hungary. The number of baptists in the country doubled. The congregational leadership began to change whit the coming of a new generation. One of the most significant persons was Dr. Somogyi Imre who accepted Christ in 1921, while serving a prision sentence in Szeged, for his radical political behaviour. After studies in seminaries in the country and abroad he was voted the Hungarian Baptist Churches president in 1933. His deep faith and wide acceptance helped to secure an authoritiative presence for the Baptists Congregation in Hungary.

After the Second World War baptists in Hungary was close to 15 000. The communist ideology and the stateideology had a negative effect on our churches, as well as urbanization resulting in the loss of many rural churches.
By 1989, our congregation lost one-third of its members.

Hungary enjoys political freedom since 1989, when the communist rule broke up. It shifted toward multiparty democracy and market-oriented economy. The first freely elected government stabilized the political and economical situation. Hungary joined the NATO in 1999 and will be a member of the European Union this year. It continues to demonstrate strong economical growth, although the economy experiences some difficulties.

About the third of all Hungarians live in surrounding countries: in Romania, Slovakia, Yugoslavia, Ukraine. Since a revolt in 1956 resulted in a military intervention by the Russian government, many fled to the United States and Canada and other countries. The main minorities in Hungary include Romas (Gypsy), Ruthenians, Germans, Jews, Romanians, Slovaks. Strict controls were enforced on all Christians during the Communist era. There has been freedom of religion since 1990. Though we celebrated the 1000th anniversary of Hungary’s conversoin to Christianity, the churches continues to struggle with difficulties and try to find new ways to the nation.

According to the latest census, about 17,000 said to be related in some way to the Baptist Union. It is interesting that about two thirds of the population of the country confessed to be a member of some church, but only about 10% of it goes to church. The Baptist community is quite diverse in Hungary. We have different types of liturgy in the churches, there is difference in how we sing, etc., but we want to maintain a strong unity in keeping the Biblical principles. We accept the values that can be found in our churches. The world tempts us continuously, meaning that a balance needs to be aimed at in our attitude towards things that effects us.

Some churches try to find and keep the traditional Baptist identity, some of them would like to open a wide gate towards wordly influences, hoping that more people will come to Christ. Obviously, both of the above mentioned attitudes have values and dangers at the same time. It is our joy to see that many of our churches were able to handle these spiritual challanges in a Biblical manner. However, letting the wordly thinking influence that of our church members’ seems to be the biggest problem. Negative tendencies, moral attitudes that are not derived from the teaching of our Savior find a way to our churches at times, resulting in conflicts and sins in families, marriages and communities. We want to continue to fight these tendencies, fulfilling the command of the Word of God to live a holy life

http://www.mbe.baptist.hu

Amintiri cu Sfinți – Teodor Popescu


theophilos.3x.ro

theophilos.3x.ro

Din imensa familie a “popestilor”, in care unii au ramas “popi”, iar altii au luat-o care incotro, Tudor Popescu a fost un preot ca o scanteie lasand in urma ei o dara de lumina. La aceasta scanteie s-a aprins sa arda si Aurel Popescu, omul care a cutreierat Romania si America cu Evanghelia.

Este foarte greu sa cuprinzi in cateva randuri o viata de om. Cine s-ar putea incumeta sa o faca ? Randurile care urmeaza ne aduc inaintea ochilor ceva din viata si activitatea unui roman de exceptie.

Teodor Popescu a fost un preot ortodox care si-a luat in serios menirea, un om de o spiritualitate exemplara si un deschizator de drumuri pentru cei porniti dincolo de rutina unor ritualuri religioase spre realitatea unei umblari personale proaspete cu Isus Christos.

Cand se va rosti adevarata istorie a crestinismului din Romania, aparitia lui Teodor Popescu in neamul romanesc va fi caracterizata ca una din marile interventii ale lui Dumnezeu in viata spirituala a romanilor.

Am putea grupa aceste fragmente sub titlul: “Renasterea refuzata” sau “Regrete tarzii”. N-ar fi insa drept sa o facem. Viata si influenta lui Teodor Popescu au ramas printre noi in nenumaratele vieti atinse de el si care-i continua lucrarea. Semanatul inceput in secolul trecut n-a ajuns inca la seceris. Istoria ne mai lasa inca un timp de gandire.

Textele care urmeaza au fost preluate din cartea “Am trait atatea minuni – Viata si activitatea lui Teodor Popescu, aparuta in 1988.

Tarziu, prin 1950, amintindu-si de starea sa sufleteasca din vremea cand avea o bogata activitate in biserica, Teodor Popescu spunea: “ Cine este un om religios si se tine de ceea ce a apucat, ramane uimit cand ajunge la Cuvantul lui Dumnezeu si-l citeste. Se asteapta sa gaseasca in el ceea ce a apucat, dar nu gaseste acolo aceste lucruri, ci cu totul altele. Prin aceasta mirare am trecut si eu. Fiind preot in biserica ortodoxa, am crezut ca toate randuielile bisericesti trebuie sa fie dupa Cuvantul lui Dumnezeu. Puneam mana in foc pentru aceasta. Cand insa m-am indreptat spre Cuvantul lui Dumnezeu, am ramas uimit si mi-am zis ca poate nu-l inteleg eu bine; la mine trebuie sa fie cusurul. Citind insa, am vazut ca una este in Cuvantul lui Dumnezeu si altceva este ceea ce am apucat. “

“ Crestinatatea a trecut de mult peste “ce este scris” n-a mai tinut seama de Scriptura. Ea a pus alaturi de Scriptura traditia, a amestecat lucrurile si a iesit ce vedem. Si cine ajunge la incredintarea ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, trebuie sa se tina ori de Biblie, ori de traditie. Daca se tine de traditie, ramane cum a fost. Daca se tine numai de Biblie, gaseste pe Domnul Isus.”

Timp de vreo patru ani, parintele Teodor Popescu a incercat sa puna de acord formalismul religios in care se gasea, cu constiinta lui trezita de Scriptura. A fost o perioada de framantari sufletesti puternice. Celor ce n-au fost legati de un sistem religios cum fusese legat Teodor Popescu, nu le vine asa de greu sa se dezlipeasca de orice forma pe care o considera de prisos sau pagubitoare. El spunea: “M-am bucurat un timp de pace, cand am venit la Domnul Cristos, dar a venit apoi conflictul cu tipicul. Imi ajungea foarte grea situatia. Dar n-as putea spune ca este un moment cand am inceput sa modific tipicul. Aceasta s-a petrecut lent. La un moment dat mi se parea ca parca cineva m-ar strange de gat. Spuneam: “Pentru rugaciunile sfantului cutare, sa ne miluiasca Dumnezeu pe noi”. Si totusi in predica spuneam ca este destul sa crezi in Domnul Cristos, ca sa fii mantuit. Parca cineva imi zicea: “Mincinosule, una spui la predica si alta la slujba.”

Din aceeasi gura ies ganduri care se contrazic.

O data, intr-o discutie, Dumitru Cornilescu i-a spus: “Dar ce, tu te inchini la sfinti?” Teodor Popescu spunea: “Ca urmare a acestei discutii, am stat de vorba cu Mihalcescu. Cand i-am spus ca ma simt incurcat in legatura cu problema inchinarii catre sfinti, el mi-a spus ca poporul roman este un popor aghiolatru (inchinator la sfinti) care nu-l cunoaste pe Dumnezeu.

“Lucrul acesta nu l-am putut reproduce in convorbirile mele cu altii. Iar eu ma asteptam ca Mihalcescu sa-mi dea argumente pentru inchinarea la sfinti. O fi fost sau nu ceva in inima lui Mihalcescu, nu stiu. Dar el a recunoscut mai tarziu ca eu sunt sincer, nu umblu cu prefacatorie. Iar inchinarea catre sfinti a ramas in predica mea si dupa aceasta convorbire cu el si mi-a facut mare bucluc.”

http://amintiricusfinti.wordpress.com

Articole relaționate

Apariţii editoriale (1) – Din cuvintele lui Teodor Popescu

Teodor Popescu, inflexibil până în clipa morţii

T. Popescu, un “Luther” românesc?

T. Popescu, un „Luther” al României? (cont.)

 

 

 

90 de ani de credință baptistă în Dobrogea. Jubileu la Constanța


Biserica Crestina Baptista “Sfanta Treime” din Constanta implineste anul acesta 90 de ani de existenta. In anul 1922 un grup mic de credinciosi baptisti a pus bazele infiintarii acestei biserici.

Pe parcursul lunii august Biserica din Constanta a invitat diferiti pastori sa predice Cuvantul Sfant: Corneliu Simut-rectorul Universitatii “Emanuel” din Oradea, Ionel Tutac-secretarul general al Uniunii Baptiste din Romania, Gheorghe Dobrin-pastor al Bisericii Baptiste “Betel” din Medias, Aurel Gacea-pastor al Bisericii Baptiste din Tulcea, Daniel Maris-rectorul Institutului Teologic Baptist din Bucuresti, Octavian Baban-pastor al Bisericii Baptiste “Sfanta Treime” din Bucuresti, Daniel Fodorean-pastor al Bisericii Baptiste “Golgota” din Constanta si Doru Hnatiuc-pastor al Bisericii Baptiste “Emanuel” din Oradea (fost pastor al Bisericii timp de mai multi ani).

In perioada 20-26 august vor avea loc servicii speciale de evanghelizare, urmand ca in data de 26 august sa aiba loc o adunare speciala impreuna cu toate bisericile baptiste din oras la Casa de Cultura.
Pastori ai Bisericii sunt fratii: Marian Ghita si Emanuel Grozea.
Despre istoria Bisericii din Constanta puteti citi si in fisierul atasat (click aici pentru a-l descarca).

Matei Barbu, Biserici și temple


Cartea “Biserici si Temple”, editata de catre Matei Barbu si coordonata de catre dipl.ing.Razvan Hrenoschi, seful biroului de Cultura, Educatie si Culte din cadrul Consiliului Judetean Timis reprezinta o premiera pentru Romania. Este prima carte, editata in 3 limbi (romana, germana si engleza) ce prezinta istoria  tuturor bisericilor si lacaselor de cult din municipiul Timisoara.

 Cartea are 516 pagini, dintre care 54 prezinta fotografii ale lacaselor de cult.

Istoria bisericilor baptiste este prezentata pe  parcursul a 54 de  pagini.
Cartea poate fi procurata sunand la 0727232822(Dinu Barbu).
Informatie preluată prin intermediul evenimentcrestin.blogspot.com