Arhive categorie: Istoria Bisericii

Biserica Creştină Baptistă Emanuel din Dej, la ceas aniversar


Duminică, 9 septembrie, la Biserica Baptistă Emanuel din Dej – păstorită de Constantin Ghioancă şi Alin Pop – credincioşii acestui cult, au sărbătorit alături de oaspeți şi invitaţi, împlinirea unui secol de la constituirea comunităţii creştine baptiste din oraş.

Mesajele de felicitare ale oaspeţilor, inclusiv cele sosite de pe alte meleaguri şi evocarea istoriei aşezămîntului de către foştii şi actualii slujitori ai bisericii, punctate de rugăciuni şi cîntece religioase – în interpretarea formaţiei corale a Bisericii Baptiste din Dej, a orchestrei de mandoline şi, nu în ultimul rînd, prin vocile luiŞtefan FălcuşanVasile Danciu şi a tinereiMiriam Goja – au conturat cadrul festiv al momentului, contribuind la emoţia generală. Moment la care a participat şi primarulCostan Morar, transmiţînd credincioşilor baptişti mesajul său de apreciere şi susţinere în toate acţiunile pe care aceştia le întreprind pe plan social şi cultural.

Biserica Creştină Baptistă din Dej este o biserică mică, dar cu suflet mare, ale cărei începuturi, în 1910, se datorează primilor propovăduitori ai credinţei, Ioan Ungur şi Ioan Drăgan. Din anul 1912, comunitatea baptistă din Dej fiinţează deja într-o formă organizată, credincioşii adunîndu-se în mod regulat la rugăciune, în casa sorei Ancea Maria. În 1928, după ce mai multe locaţii au fost folosite drept casă de rugăciune, micul grup de credincioşi baptişti din Dej cumpără o clădire situată pe strada B. P. Haşdeu, loc în care se găseşte biserica de azi.

Existenţa Bisericii Baptiste nu a fost scutită de provocările istoriei. Asemenea altor culte şi confesiuni din România postbelică, baptiştii au suferit numeroase persecuţii din partea statului comunist. Inclusiv cei din Dej, cărora, în noiembrie 1970 le este demolată biserica. După numeroase şi îndelungi tratative duse cu autorităţile, în decembrie 1973, credincioşii primesc dreptul de a-şi reconstrui biserica, lucrările fiind demarate în ianuarie 1974. După doar cîteva luni, graţie muncii susţinute şi devotamentului voluntarilor sosiţi din satele din jurul Dejului, dar şi cu sprijinul financiar sosit din partea bisericilor din ţară, membre ale Uniunii Baptiste, construcţia va fi terminată. Mai încăpătoare, mai luminoasă şi mai puternică, Biserica Creştină Baptistă din Dej va deveni cea ce este astăzi: un lăcaş al Domnului.

M. Vaida

http://www.ziarulfaclia.ro/biserica-crestina-baptista-din-dej-la-aniversare/

Articole relaționate

Jubileu la Biserica Baptistă Emanuel din Dej (1912-2012)

Istoria Bisericii Baptiste din Dej – Jubileu 100 de ani

Istoria Bisericii Baptiste din Dej – Jubileu 100 de ani


Pliantul de prezentare al evenimentului

*

Material semnalat de către pastorul Bisericii Baptiste Nr. 1 Emanuel din Dej, Costel Ghioancă

http://dejulevanghelic.wordpress.com/2012/09/10/istoria-bisericii-baptiste-din-dej-jubileu-100-de-ani/

“Evanghelia a fost propovăduită în Dej în jurul anului 1910. […] Din anul 1912, grupul de credincioși s-au adunat cu regularitate la închinare. […]

Cum autoritățile comuniste au refuzat să aprobe construirea unui nou locaș de închinare, credincioșii au demolat vechea clădire în anul 1970, ridicând una nouă, corespunzătoare necesităților bisericii. Pe data de 21 noiembrie 1970, chiar după inaugurare, autoritățile au demolat clădirea cu ajutorul pușcăriașilor. […]

După îndelungi tratative duse cu autoritățile comuniste, pe data de 12 decembrie 1973. credincioșii au primit autorizația de reconstruire a bisericii pe același demisol, căruia i-au adăugat un antreu în fațăm iar în spate o sală pentru baptister, ajungând chiar la proporții mai mari decât cea anterioară.

Lucrările de reconstruire au demarat în data de 17 ianuarie 1974; credincioșii din satele din jur au ajutat prin muncă voluntară, iar bisericile din țară au trimis bani prin intermediul Uniunii Baptiste, astfel că, în decurs de câteva luni, clădirea a ajuns în stadiul final.” (p. 204-205)

Istori bisericilor baptiste din România – Ioan Bunaciu, Editura Făclia, Oradea, 2006, 691 p.

Articole relaționate

Jubileu la Biserica Baptistă Emanuel din Dej (1912-2012)

Denisa Bodeanu (ed.), Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: Baptiştii din judeţul Cluj. Mărturii şi documente. Volumul II, Argonaut, 2012


Denisa Bodeanu (cas Budeancă) este doctor în istorie la Cluj și cercetătoare la CNSAS. Volumele de față au fost realizate ca urmare a interviurilor realizate de autoare pe parcursul unei perioade mai mari de timp după reguli de istorie orală. Pe lângă sursele de istorie orală autoarea a mai folosit documente, în principal din Arhiva CNSAS precum si o serie de cărți, studii și articole de specialitate.

Mai jos aveți o prezentare a volumului I si al volumului II

„În anul 2007 a apărut la Editura „Argonaut” din Cluj-Napoca primul volum al cărţii „Neoprotestanţii din Transilvania în timpul regimului comunist. Studiu de caz: Baptiştii din judeţul Cluj” ce cuprindea: un studiu introductiv consistent în care era analizată situaţia Bisericii Baptiste din România şi a credincioşilor acesteia în perioada comunistă, 14 interviuri realizate cu baptişti din judeţul Cluj şi 15 documente din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Volumul era rezultatul unor ample cercetări de teren desfăşurate de Denisa Bodeanu în judeţul Cluj şi al unor investigaţii minuţioase întreprinse în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din Bucureşti.

CUPRINS vol. I

Cuvânt înainte…………………………………………………………………………………….7
Studiu introductiv………………………………………………………………………….11
Achim Ioan…………………………………………………………………………………31
Bojan Dragomir……………………………………………………………………………..38
Căpuşan Mircea……………………………………………………………………………..46
Cherecheş Vasile……………………………………………………………………………51
Dan Ioan Alexandru………………………………………………………………………….64
Faur Avram…………………………………………………………………………………75
Faur Malidia……………………………………………………………………………….83
Huşanu Mihai……………………………………………………………………………….98
Lazăr Victor………………………………………………………………………………116
Lehene Ioan……………………………………………………………………………….146
Mânzat Ioan……………………………………………………………………………….160
Mocan Liviu……………………………………………………………………………….171
Marhao Liviu………………………………………………………………………………176
Rusu Ioan…………………………………………………………………………………181
Rusu Nicolae………………………………………………………………………………184
Sidea Vasile………………………………………………………………………………188
Anexe……………………………………………………………………………………….
Indice de nume………………………………………………………………………………
Indice de locuri………………………………………………………………………………

După 5 ani, cu sprijinul generos al aceleiaşi edituri a apărut şi al doilea volum, ce cuprinde un număr de 12 interviuri realizate cu 3 pastori şi 9 credincioşi baptişti din judeţul Cluj şi 20 de documente selectate din fondurile „Documentar” şi „Informativ” din arhiva CNSAS.

Şi acest volum, la fel ca şi cel precedent, se adresează atât specialiştilor interesaţi de istoria evanghelicilor din România cât şi publicului larg.

Volumul poate fi comandat la Editura Argonaut (editura_argonaut@yahoo.com).

Pentru cei interesaţi redau mai jos cuprinsul volumului.

Cuvânt înainte ……………………………………………………7

Listă de abrevieri……………………………………………….. 9

Mărturii ………………………………………………………… 11

Nicolae Antonie ………………………………………………….. 13

Maria Bărbătei ………………………………………………….. 26

Anica Bocaniciu………………………………………………….. 35

Silvia Căpuşan …………………………………………………… 43

Liviu Cioflică …………………………………………………….. 56

Verginia Dan…………………………………………………….. 64

Lidia Dan………………………………………………………… 73

Avram Faur ……………………………………………………… 86

Liviu Marhao …………………………………………………… 104

Gabriel Pruneanu ……………………………………………….. 122

Ioan Rusu……………………………………………………….. 136

Vasile Tămaş……………………………………………………. 147

Documente ……………………………………………………. 163

Index general………………………………………………….. 237”

http://cosmin-budeanca.blogspot.de

Jubileu la Biserica Baptistă Emanuel din Dej (1912-2012)


 Duminică, 9 septembrie 2012, va avea loc celebrarea a 100 de ani de existență a Bisericii Creștine Baptiste Emanuel din orașul Dej.

Inceputurile bisericii penticostale in Romania – Pavel Rivis-Tipei


Calea Adevarul si Viata 380 – Inceputurile bisericii penticostale in Romania – invitat special pastorul Pavel Rivis-Tipei, președintele Cultului Penticostal din Romania
http://alfaomega.tv/mediacenter

Recomandări editoriale (3) – Ian M. Randall, Communities of Conviction: Baptist Beginnings in Europe


Ian Randall, who comes from the north of Scotland, studied Economics and History at Aberdeen University, where he met and married Janice, who is a language teacher. After university, Ian worked in human resource management. He later trained at Regent’s Park College, Oxford, and became a Baptist pastor. Since 1992 he has taught and has supervised research at Spurgeon’s College, London, and at the International Baptist Theological Seminary, Prague. He has published several books, including What a Friend we have in Jesus, The English Baptists of the Twentieth Century and Spiritual Revolution: The Story of OM. He is a Fellow of the Royal Historical Society.

* * *

Ian Randall has given us the most comprehensive overview of Baptist life in Europe since the classic study of J. H. Rusbrooke in 1923. Born amidst persecutions and struggle, the Baptist movement has grown over the centuries into a diverse but vibrant expression of the Christian faith. A story masterfully told by a superb historian.

Timothy George

Founding Dean of Beeson Divinity School of Samford University in Birmingham, Alabama (USA) and a senior editor of Christianity Today

* * *

This fascinating volume is more than a compilation of the stories of the regional beginnings of the one European Baptist family; it is a testimony of the enduring grace and goodness of God to a missionary people called Baptist.

David Coffey

President of the Baptist World Alliance

* * *

The more we are aware of our deep roots, the wider we can spread our wings to share the Gospel of Jesus Christ with the world. Easy to read and yet hard to digest when we realise just how rich and how challenging our heritage is, Randall’s book is more than a review of our past – it points to our current responsibility and our future calling as Baptists within the whole church of Jesus Christ.

Regina Claas

General Secretary of the Union of Evangelical Free Churches (Baptists) in Germany

http://www.ebf.org/coc/

Biserica Baptistă Betel Clopotiva – 90 de ani (1922-2012)


Biserica Baptistă ” Betel” Clopotiva are deosebita bucurie de a vă invita să ne fiți oaspeți dragi la sărbătorirea celor 90 de ani de mărturie baptistă în Clopotiva.

   În data de 2 Septembrie 2012, ora 10 în locașul de închinare al bisericii situat  în JUD. HUNEDOARA
COM. RAU DE MORI SAT CLOPOTIVA

http://bcbclopotiva.ro via http://romaniaevanghelica.wordpress.com/

Lăpugean Emanuel – Prezentare a vieții și misiunii lui Mihály Kornya (Mihai Cornea) pe baza cărții lui Bertalan A. KIRNER, Viaţa misionarului Mihály Kornya


Bertalan A. KIRNER, Viaţa misionarului Mihály Kornya (Bucuresti: Editura Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, 2009).

Faptul că Bertalan A. Kirner (1884-1973) este autorul biografiei lui Kornya, este unul dintre cele mai mari atu-uri ale cărții. Nu doar că a fost un creștin pasionat de istorie, dar lucrarea lui a fost una obținută prin multă trudă, multă căutare și multe zbateri în a afla până în cel mai mic detaliu viața pionierului Creștin Baptist, Mihaly Kornya. Un alt avantaj al paternității lui Kirner este și faptul că, acesta s-a documentat și a redactat materialul despre viața și activitatea lui Mihaly Kornya când încă lucrarea era proaspătă, fiind contemporan pentru o perioadă cu informațiile obținute. Am menționat acest aspect deoarece dă greutate și credibilitate lucrării, după cum menționau și apostolii „ceea ce am văzut cu ochii noștri și am auzit, aceea vă vestim.”

             Mihaly Kornya[1] s-a născut în anul 1844 la Salonta(Bihor), și a fost un om de credință reformată. De mic, a fost un om care a iubit munca, și în tinerețe ajunge vizitiu la o familie de oameni cu renume, care practicau disciplina și munca serioasă. Kornya își primește educația de la stăpânul casei. Înainte de convertire, Kornya avea un limbaj urât, probabil ca mulți maghiari de atunci, însă, în casa boierului unde creștea, Kornya a devenit un om mai cult și mai moral.

            După ce crește, se însoară cu Maria Pataki Szigo, o femeie la fel de sârguincioasă ca și el. Convertirea lui Kornya are loc în urma unei invitații la o seară de părtășie în Cuvânt cu niște baptiști, și în urma unei cercetări ulterioare sârguincioase în ce privește adevărurile Biblice. În 1875 (la aprox. 30 ani) mergea vestea prin Salonta, că Mihaly Kornya a devenit credincios.

            În urma întâlnirii cu Oncken, Kornya este însuflețit de Duhul de Misiune poruncit de altfel de Domnul Isus, și astfel, el își începe lucrarea misionară chiar din locul său de reședință, Salonta. Kornya începea să fie un om învățat. Era educat dinainte de a intra în lucrare (Dumnezeu ori cheamă oameni pregătiți în lucrarea de misiune, ori cheamă oameni nu prea învățați, însă îi instruiește apoi cu multă atenție). Kornya iubea Cuvântul, iubea sufletele pierdute, era plin de zel misionar.

            Contextul în care a lucrat Kornya era unul destul de greu, dar în același timp era și unul din care se putea profita. Mediul religios în care Kornya activa era unul în mare măsura reformat. Oamenii reformați, chiar dacă și ei sunt animați de un duh de religiozitate, totuși, sunt niște oameni mai deschiși la Scriptură, la studierea acesteia, și nu pun accentul pe tradiție, ci este de știut una din devizele reformei: “Sola Scriptura!” Într-un mediu ca acesta, Kornya proclamă Împărăția Veșnică a lui Hristos.

Din punct de vedere al mediului moral, chiar cum e firesc, Kornya și-a desfășurat activitatea misionară într-o “vale cu oase uscate”, într-o lume în care domina împărăția întunericului; de la naștere până la convertire, oamenii au fost depravați. Kornya merge ca un războinic, ca o oaie în mijlocul lupilor. Evident, Evanghelia a fost acceptată sau respinsă, oamenii având atitudini diferite.

Un alt fapt interesant despre el este că o parte din activitatea sa de misiune, a fost contemporană cu lucrarea efectuată de Spurgeon, și, deși amândoi Îl iubeau pe Domnul Isus, totuși, au fost caractere diferite, slujbe diferite, condiții diferite. În timp ce Spurgeon se bucura de condițiile favorabile, prielnice din Anglia (țară evoluată), Kornya deseori rămânea împotmolit prin noroaiele Bihorului.

Cartea nu vorbește foarte mult despre viața lui Kornya de rugăciune, ci mai mult despre modul cum știa să relaționeze cu oamenii, pasiunea pentru Cuvânt și Propovăduire, între ele existând un echilibru. Avea o inimă aparte pentru bolnavi, și primordial pentru el era să îi viziteze. Nu punea preț pe lucrurile pământești, deși era un om foarte harnic și ordonat. În ce privește mâncarea, era mereu un om simplu și cumpătat. Era un om de cuvânt! Chiar dacă nu avea făcută o școală teologică, totuși era în Școala Duhului Sfânt. El trăia Evanghelia, punea accent pe nașterea din nou, pe transformarea inimii cu efecte vizibile în exterior. Era un om foarte exigent, radical! Nu boteza pe oricine, ci îl testa cu Scriptura.

Avea un angajament total față de chemarea primită din partea Domnului. Deși a avut condiții grele, totuși nu se plângea de oboseală, ci înainta în Vestirea Împărăției. A fost gata să plătească prețul trezirii, chiar dacă a fost nevoit ca în 40 de ani de lucrare să facă în jur de 288.000 de km pe jos, să boteze 11.000 de oameni, să stea în apă în jur de 15 zile, (minute cumulate la fiecare botez în apă, și alteori boteza în apa rece, în toiul iernii la copcă). A fost o persoană simplă, dar cu o contribuție remarcabilă la înaintarea Împărăției.

            Kornya era convins că este chemat să predice Cuvântul, indiferent de cum ar fi fost întâmpinat. Obstacolele sale au fost și de natură morală dar și religioasă. De multe ori a suferit batjocuri, bătăi, înjurături, zile de închisoare, însă acestea nu l-au făcut să renunțe, ci l-au făcut să fie mai plin de râvnă pentru lucrare. Deși se zvoneau lucruri neadevărate despre el, totuși demonstra tuturor cine este, și ceea ce a făcut Dumnezeu în viața sa. Avea probleme și cu preoții satelor.

Kornya a plecat din sat în sat, vizitând zeci și zeci de sate, și pe unde trecea Kornya, apărea ulterior o biserică baptistă. Nu era niciodată în criză de idei, ci se folosea de orice metodă pentru a aduce sufletele la ascultarea Cuvântului. Nu toți au acceptat Evanghelia, ci unii au respins-o, însă nici pe Domnul Isus nu l-au ascultat toți. Dumnezeu nu a chemat predicatorii și misionarii la a mântui suflete, (căci aceasta este doar lucrarea Suverană a Harului lui Dumnezeu, și e o decizie personală) ci i-a chemat la credincioșie față de Cuvânt și predicarea acestuia cu încrederea neclintită că Dumnezeu va lucra.

            În 1917 Kornya se duce să se întâlnească cu Mântuitorul său iubit. La înmormântarea sa, a fost plin de norod, care îl plângea pe misionarul Domnului, zicând cu amărăciune în suflet: “S-a dus Kornya”. Însă Kornya nu s-a dus de tot, ci s-a dus la Domnul să își primească strălucita cunună, obținută după o lepădare radicală de sine, după o trăire exemplară a evangheliei, și după o dedicare totală față de predicare. Kornya se bucură acum împreună cu Mântuitorul, căci toată lucrarea sa, s-a datorat Domnului Isus, și fiecare rod al mântuirii a fost “Rodul Muncii Sufletului Domnului Isus”.

Lăpugean Emanuel

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie  –  iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine  Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă


Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”. 

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi pres­tigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuse­seră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte  să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire.  Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir  Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

 Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)