9 things you should know about Auschwitz and Nazi extermination camps
Today marks the 70th anniversary of the liberation of the Nazi German concentration and extermination camp Auschwitz. The first extermination of prisoners took place in September 1941, and Auschwitz II–Birkenau went on to become a major site of the Nazi „Final Solution to the Jewish question.” Here are nine things you should know about the Nazi extermination camps:
1. Hitler’s official plan for genocide was developed at the Wannsee Conference on January 20, 1942. Fifteen Nazi leaders, which included a number of state secretaries, senior officials, party leaders, SS officers, and other leaders of government departments, held the meeting to discuss plans for a „final solution to the Jewish question in Europe.” (The Nazis used the euphemistic phrases „Final Solution to the Jewish Question” and „Final Solution” to refer to the genocide of the Jews.) In the course of the meeting, Nazi official Reinhard Heydrich outlined how European Jews would be rounded up and sent to extermination camps.
2. The Nazis distinguished between extermination camps and concentration camps. The interchangeable terms extermination camp (Vernichtungslager) and death camp (Todeslager) refer to camps whose primary function was genocide. Unlike concentration camps, the Nazis did not expect the majority of prisoners taken to the extermination camps to survive more than a few hours after arrival. In the early years of the Holocaust, the Jews were primarily sent to concentration camps (where they would often die of torture and starvation), but from 1942 onwards they were mostly deported to the extermination camps.
3. Genocide at extermination camps was initially carried out in the form of mass shootings. However, the shootings proved to be too psychologically damaging to those being asked to pull the triggers. The Nazis next tried mass killing by blowing victims up with explosives, but that also was found unsuitable. The Nazis settled on gassing their victims (usually with carbon monoxide or a cyanide-based pesticide). Stationary gas chambers could kill 2,000 people at once. Once in the chambers, about one-third of the victims died immediately, though death could take up to 20 minutes.
4. The use of camps equipped with gas chambers for the purpose of systematic mass extermination of peoples was a unique feature of the Holocaust and unprecedented in history. Never before had there existed places with the express purpose of killing people en masse. These were extermination camps established at Auschwitz, Belzec, Chełmno, Jasenovac, Majdanek, Maly Trostenets, Sobibor, and Treblinka. For political and logistical reasons, the most infamous extermination camps were in Occupied Poland, since Poland had the greatest number of Jews living in Europe.
5. At various concentration and extermination camps, the Nazis conducted medical experiments on their prisoners, which included placing subjects in pressure chambers, testing drugs on them, freezing them, attempting to change eye color by injecting chemicals into children’s eyes, and various amputations and other surgeries that were often conducted without anesthesia. The most notorious of these Nazi physicians was Dr. Josef Mengele, who worked in Auschwitz. According to one witness, Mengele sewed together a set of twins named Guido and Ina, who were about 4 years old, from the back in an attempt to create Siamese twins. Their parents were able to get some morphine and kill them to end their suffering.
6. All the Nazis’ enemies imprisoned at Auschwitz were given special badges to mark them out: yellow stars for the Jews, a brown triangle for Roma (Gypsies), a pink triangle for gay prisoners, a purple triangle for Jehovah’s witnesses, a black triangle for people who were deemed „asocial elements” (mentally ill, pacifists, prostitutes), and many more marking out each minority.
7. About 200,000 inmates of the camp between 1940-45 survived. Out of a total of about 7,000 guards at Auschwitz, including 170 female staff, 750 were prosecuted and punished once Nazi Germany was defeated.
8. The most commonly cited figure for the total number of Jews killed is six million — around 78 percent of the 7.3 million Jews in occupied Europe at the time. Additionally, the Nazis murdered approximately two to three million Soviet POWs, two million ethnic Poles, up to 1,500,000 Romani, 200,000 handicapped, political and religious dissenters, 15,000 homosexuals, and 5,000 Jehovah’s Witnesses, bringing the total genocide toll to around 11 million.
9. The silent footage shown in this video is from film that was taken by a Soviet military film crew over a period of months beginning on January 27, 1945, the day that Auschwitz was liberated.
Excerpts from „Oswiecim” („Auschwitz”)
The silent footage shown in this video is from film that was taken by a Soviet military film crew over a period of months beginning on January 27, 1945, the day that Auschwitz was liberated.
United States Holocaust Memorial Museum on YouTube
Unde era Dumnezeu la Auschwitz?

Cu ocazia celor 70 de ani împliniți de la eliberarea lagărului de exterminare de la Auschwitz, vă trimit un documentar făcut la Yad Vashem, în Ierusalim, care încearcă să răspundă unei întrebări incomode, folosită masiv de propaganda ateistă atât din spațiul „creștin”, cât și „iudaic”:
Unde era Dumnezeu la Auschwitz?
Dincolo de ororile legate de acest nume, nu trebuie să uităm că acolo au murit și martiri creștini (unii dintre ei chiar evrei fiind, care au dorit să fie urmași ai Mântuitorului pentru a scăpa de persecuția antisemită), cot la cot cu evrei iudaici… dar și polonezi, ruși, țigani, comuniști sau martori ai lui Iehova…
În ciuda degradării abisale prin care a trecut acolo umanitatea să nu uităm că tot acolo au fost culmi ale măreției umanității explicabile doar prin prezența acolo a Mântuitorului!
Cu durere și sfială, cu dragoste și cu smerenie,
dar și cu înfrigurare,
Cristi Țepeș
http://inliniedreapta.net/lavedere/yad-vashem
Marius Silveșan, „Creștinii în «Epoca de Aur» a comunismului românesc” – postfață la cartea Ambasadorul de Cătălin Dupu
După cum am anunțat aici, Cătălin Dupu s-a aplecat mai mult în ultima sa carte asupra unor aspecte care țin de istoria evanghelicilor din România în perioada comunistă. Cartea Ambasadorul este într-o anumită măsură un studiu de caz privind implicarea credincioșilor evanghelici în colportajul de literatură religioasă. Specific, în transportul și distribuirea de Biblii fără acordul autorităților.
Dat fiind această particularitate a cărții, în calitate de istoric m-am simțit onorat să realizez postfața acestei cărți.
*
Creștinii în „Epoca de Aur” a comunismului românesc
Postfață la cartea Ambasadorul de Cătălin Dupu
De unde venim, în ce direcție ne îndreptăm, sunt întrebări pe care mulți din cei din jurul nostru și le pun. Ca și creștini știm că identitatea noastră este în Hristos și cu toate acestea suntem conștienți că noi trăim aici și acum. Într-o anumită măsură putem vorbi de o tensiune escatologică între ce este acum și ce va fi în viitor. Tocmai de aceea, consider că generația tânără are nevoie să cunoască ce a însemnat Epoca de Aur a comunismului românesc. Vorbim de o Românie care trăia într-o Epocă de Aur pictată peste tot în gri, una în care românii se confruntau cu lipsuri și prigoniri.
Pornind de la dorința de a face cunoscut pentru cei din ziua noastră ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, autorul descrie într-un mod realist societatea românească a anilor ˈ70-ˈ80 ai secolului XX. Perioada menționată reprezintă doar un fragment din ceea ce a însemnat comunismul românesc și persecuțiile pe care Biserica le-a înfruntat. Pe lângă lipsurile materiale, creștinii se confruntau și cu lipsa Bibliilor în bisericile lor. Or, tocmai lipsa Sfintei Scripturi și încercarea de obținere a acesteia prin aducerea din Occident a dus la implicarea credincioșilor în acțiuni de colportaj cu literatură religioasă. Pornind de la această realitate, Cătălin Dupu reconstituie acțiunile creștinilor evanghelici în „Epoca de Aur” a comunismului românesc prin intermediul unei acțiuni de colportaj cu Biblii. Dramatismul reconstrucției este dat și de sentimentul de frică, frica fiind o condiție sine qua non a comunismului, pus în paralel cu încrederea în Dumnezeu a personajelor sale. Remarcăm aici și integrarea cu succes a unor metafore precum miere, albine, stupi, limbaj codificat folosit de cei implicați în aducerea și distribuirea de Biblii.
Misiunea pe care credincioșii și-au asumat-o, una cu riscuri majore, este reflectată și în titlul romanului. Ambasadorul face trimitere la faptul că un creștin trebuie să-și asume identitatea de a fi un ambasador al valorilor creștine în orice perioadă istorică și în orice regim politic. Teza morală a cărții este că „menirea creștinului în lume este aceea de a fi un ambasador al Domnului Isus Hristos.” Ca ambasadori noi suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos, iar în această calitate „ambasadorul este imaginea cerului.”
De la a fi ambasador al cerului trecem la modul în care, atât acesta cât și activitățile lui, erau percepute în societatea comunistă. Vorbim de două concepte, ilegal vs. legal, pentru că dorim să evidențiem faptul că aveam o diferență între discursul oficial și realitatea vieții religioase din România comunistă. O paralelă exemplificatoare o putem face și cu cartea lui George Orwell, 1984, unde Ministerul Adevărului se ocupa tocmai de falsificarea acestuia. Dacă ar fi să ne referim la conceptul de ilegal putem spune că acesta era unul care făcea parte din arsenalul propagandistic al comunismului. La un moment dat, Neculai, unul din personajele cărții, se întreabă de ce este ilegal să distribuie Biblii, la care i se răspunde:
„Biblia se distribuie numai după ce noi aprobăm.
– Unde scrie?
– Unde scrie? În actele noastre.
– Și legea?
Într-o secundă Tomescu se ridică de la birou și îl pălmui pe creștin.”
Exact acest lucru evidențiază care este diferența dintre legal și ilegal. Vorbim de faptul că la nivel de discurs statul garanta libertatea religioasă și dreptul la opinie, însă, în realitate, aceasta era îngrădită. Se cunoaște faptul că dincolo de persecuții, bisericile evanghelice (baptiste, penticostale, creștine după Evanghelie) s-au bucurat și de o anumită libertate, care în perioada interbelică, numită și perioada de aur a democrației românești, nu le-a fost oferită. Ținând cont de aspectele menționate, dar și de altele, putem afirma că în sistemul comunist au existat și oameni verticali, oameni care au iertat și au trecut peste anumite lucruri deși aceștia făceau parte din sistem.
O altă temă abordată este cea a culturii, a modului de petrecere a timpului liber. Autorul afirmă că ocupația principală a intelectualului în comunism „era cititul. Românul citea mult. De la romane polițiste la cărți de călătorii.” Referirile autorului la timpul liber au rolul de a realiza o radiografie a vieții intelectuale sub comunism, dar și să avertizeze că propaganda oficială prezenta altă realitate, una paralelă, iar „cărțile creștine erau… șase – șapte.” Acest fapt se datora cenzurii comuniste care „oprea apariția multor cărți care nu mergeau pe linia partidului, erau prea occidentale.”
Așadar, Biblia nu putea fi acceptată în condițiile în care Karl Marx considera că „religia este opiu pentru popor.” Prin critica pe care acesta o aducea religiei susținea că ea „are ca scop să-i mențină pe oameni în ignoranță și să-i împiedice să gândească liber, oferindu-le în schimb o fericire iluzorie, asemenea celei produse de opiu.” Cu toate aceste piedici credincioșii baptiști reușesc în anul 1987 să tipărească la București Biblia versiunea Dumitru Cornilescu. Relatarea autorului bazată pe fapte reale, documentate de mine în cartea despre istoria Bisericilor Creștine Baptiste din România, vrea să evidențieze o situație inedită. Aceea că, deși credincioșii erau persecutați, arestați, bătuți pentru implicarea în distribuirea de material religios, Partidul a permis tipărirea Bibliei la Tipografia Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Detaliile aveam să le cunoaște și să le deslușim ani mai târziu, dar realitatea acelor zile a avut un impact încurajator în viețile multor creștini.
Totodată, în această carte este abordată și problema colaborării cu Securitatea. Exemplificator, în acest sens, este următorul pasaj: „amândoi aflară că Securitatea știa clar că în acea noapte în portbagajul mașinii el avea un sac cu Biblii. De unde? De la unul sau mai mulți turnători.” O altă exprimare este, de asemenea, exemplificatoare: „Securitatea a dat de el, turnat fiind de un om de bine.” În acest context este oportun să facem o distincție între colaboratori și cei care au semnat un angajament constrânși, dar căruia nu i-au dat curs. Sunt aspecte importante și distincții care trebuie făcute pentru că istoria pe care o regăsim pe paginile acestei cărți nu este una distantă și rece, ci este una care ne privește pe noi și familiile noastre. Este una care identifică o problematică încă prezentă în discursul public din mediul laic și religios, cea a impactului comunismului asupra vieților noastre. Vorbim de un impact la nivel ideologic, dar și unul la nivel fizic pe care autorul îl creionează cu durere prin viața personajului Neculai care a fost bătut de Securitate până a paralizat ˗ relatare bazată pe fapte reale.
Este evidentă, în aceste condiții, dorința de implicare a credincioșilor evanghelici în Revoluția de la Timișoara din decembrie 1989. Conform mai multor mărturii, pastorul baptist Petru Dugulescu, una din figurile marcante ale revoluției de la Timișoara, împreună cu un grup de credincioși au „fost printre primii timișoreni care s-au alăturat în 16 decembrie 1989 protestului din fața casei lui László Tőkés”, fapt care a dat un nou impuls revoluției. Pastorul Petru Dugulescu fiind și cel care în decembrie 1989 din balconul Operei din Timișoara „a condus zeci de mii de români în rugăciunea Tatăl Nostru.”
După 1990 implicarea socială a credincioșilor evanghelici s-a extins prin fundații și organizații cu un rol deosebit în lucrarea cu copii străzii, cu bătrânii și alte categorii defavorizate. Trist este că aceste activități ale lor au fost înțelese ca mijloace de prozelitism religios și nu ca îndeplinirea unei îndatoriri sociale. Dar, în tot acest tumult mediatic și-a găsit „un loc cuvenit în mai multe orașe din țară, nu fără jertfe, și Radio Vocea Evangheliei.”
Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu împreună cu acțiunile în care credincioșii și bisericile s-au implicat după Revoluția din Decembrie 1989 duc istoria mai departe. O aduc în zilele noastre. Prin urmare, romanul Ambasadorul este și o carte de istorie, una care dorește să reconstruiască viața de zi cu zi așa cum a fost ea, cu bucuriile și tristețile sale. Una care ne arată că fericirea poate fi atinsă prin intermediul mulțumirii adresată Creatorului.
Cătălin Dupu, Ambasadorul, Editura Cetate Deva, Deva, 2014. Postfață de Marius Silveșan cu titlul „Creștinii în „Epoca de Aur” a comunismului românesc”
Apariții editoriale (26) Cătălin Dupu, Ambasadorul
Informațiile bibliografice sunt următoarele:
Cătălin Dupu, Ambasadorul, Editura Cetate Deva, Deva, 2014, 122 p. Postfață de Marius Silveșan
Lucrarea Ambasadorul, care este un roman istoric, este cea de a 12 carte scrisă de Cătălin Dupu prin intermediul căreia autorul transpune în scris o poveste reală privind transportul de Biblii în România comunistă, acțiune care se continuă cu informații despre viața personajelor și după anul 1990.
În prefața cărții autorul scrie următoarele:
„Textul este necesar astăzi, ca și mâine, pentru a lăsa vie amintirea acelor credincioși din România și împrejurimi, care au fost gata, cu prețul închisorii sau chiar cel al morții, să ducă la propriu mesajul Bibliei, acolo unde era atât de puțin.
Trebuie precizat din start faptul că povestea nu are nimic exagerat, nimic adăugat doar de dragul unui efect; și pentru că generațiile de azi aleargă după senzații tari, în Ambasadorul avem mai mult decât atât – este credință adevărată.
Am avut ocazia să îi cunosc pe cei doi protagoniști ai cărții, Neculai și Dumitru, alături de soțiile lor (la unul dintre ei numele a fost schimbat în carte; așa s-a dorit.) M-a uimit la ei modestia, credința și dedicarea. Nu îi vorbeau de urât pe torționari, ci doar relatau faptele.
Când l-am întrebat pe Dumitru cum a reacționat în momentul în care a aflat cine a fost turnătorul, a zâmbit, mi-a povestit cele descrise în roman și a concluzionat: Asta a fost… Asta e viața…
Recomandăm cartea și acelora care țintesc numai spre adrenalină și doar aceea din fața computerului. A sosit clipa unei trăiri autentice, din toate punctele de vedere.
Câteva capitole din partea I am reușit să le transpun într-un film TV intitulat Cartea care a schimbat lumea. Interesul celor care l-au văzut pentru subiect, alături de alte semnale, m-au determinat să scriu aceste pagini. Textul a fost gata în mai puțin de șase luni în anul 2014, având doar câteva capitole, din prima parte, conturate din anul 2010. Între timp am publicat patru cărți.
Mulțumesc soției mele pentru timpul acordat să lucrez la această carte și prof. univ. dr. Otniel Ioan Bunaciu, actualul Președinte al Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România, pentru discuțiile avute pe marginea unor subiecte tratate în roman.
Pentru unii, martirii sunt acei creștini care în primele secole și-au dat viața pentru credința creștină. Dar mai sunt și alți martiri, fără poze, picturi și alte cele. Sunt acei oameni de lângă noi, care de Dragul Domnului Isus Hristos, înainte de 1989, au renunțat la faima lumii pentru Gloria Cerească, Veșnică, alături de Mântuitor…
Romanul motivează la trăire creștinească autentică, cu fapte bine conturate și mai puține vorbe; dintr-un singur motiv – este Chemarea Împărăției, să ducem împreună Mesajul Unic al Salvării din Crucea Domnului Isus.
Iar Biblia ne mai spune ceva:
Și tu poți fi un Ambasador…”
Pentru informații și comenzi scrieți la adresa birouapv@yahoo.com
La frontieră – un film document despre transportul ilegal de Biblii în România comunistă
La frontieră este un film filmul de mediu metraj inspirat după un caz real care spune povestea a doi distribuitori de Biblii din anul 1983 din România comunistă.
Dintre actori menționez: Cătălin Dupu, Mihai Dragoman
Partea a 2 – se intitulează Cartea care a schimbat lumea.
CARTEA CARE A SCHIMBAT LUMEA – trailer
CARTEA CARE A SCHIMBAT LUMEA este povestea adevărată a doi prieteni care în 1983 trebuie să facă un transport de Biblii. Nimănui nu îi este ușor. Oare vor reusi?
O producție New Image Impact – Alege Viața – Proiectul România. Scenariul și regia: Cătălin Dupu Imaginea și montajul: Florin Dima
Vedeți și mărturia fratelui Lungu Dumitru despre transportul ilegal de Biblii
Episcopul emerit de Hong Kong, Cardinalul Joseph Zen: “Suntem gata să mergem la închisoare pentru democraţie”

Episcopul emerit de Hong Kong, Cardinalul Joseph Zen (82 de ani): “Ȋn sfârşit putem vedea toţi adevărata faţă a Beijingului, vor supunere absolută şi nu intenţionează să ne dea ceea ce ne aparţine: democraţia”
R: Eminenţa Voastră, ce cere poporul din Hong Kong?
În Constituţie este prevăzut că Hong Kong-ul, după reîntoarcerea sub China (în 1997), are dreptul să organizeze alegeri, fie pentru şeful guvernului regiunii autonome, cât şi pentru consiliul legislativ. China a făcut promisiuni în 2004, în 2007 şi în 2010, dar de fiecare dată a amânat.
R: De ce?
Deoarece nu doresc să ne dea libertatea de a putea organiza adevărate alegeri, Beijingul doreşte să controleze totul. Noi cerem doar un sufragiu universal valabil pentru alegerile din 2017 şi, în schimb, guvernul central a decis să ne dea posibilitatea de a vota, dar numai candidaţii aleşi de ei. În această situaţie la ce foloseşte votul? La nimic. Iată de ce protestăm!
R: China v-a descris ca fiind “extremişti” şi “subversivi”
Eu am participat la proteste şi pot spune că poporul din Hong Kong este fantastic: în primul rând am organizat un referendum la care au participat 800 de mii de persoane, apoi circa 500 de mii de persoane au ieşit în pieţe pentru democraţie. Acum, poporul încă protestează, dar este disciplinat: nu a răsturnat nici o maşină, nu a spart nici o fereastră şi nici nu a atacat vreun poliţist. Dar ştim toţi că acesta este un act de neascultare civilă: noi ocupăm o parte importantă a oraşului, blocăm traficul. Aceasta este împotriva legii, dar suntem dispuşi să mergem la închisoare dacă vom fi arestaţi, dar este împotriva moralei. Este legitim să luptăm împotriva unui sistem nedrept.”
70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Expoziţie „Memoria Holocaustului – Sighetu Marmaţiei 1944-2014”

„Memoria Holocaustului – Sighetu Marmaţiei 1944-2014”, expoziţie care face parte din seria de evenimente dedicate celor 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord, precum şi a Zilei Naţionale de Comemorare a Holocaustului, va putea fi vizionată la sediul ICR din Israel înbcepând cu data de 21 septembrie. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Al Doilea Război Mondial: Cine a fost Witold Pilecki, omul care s-a of… Expoziţia reprezintă o reproducere a mărturiilor documentare şi fotografice cuprinse în expoziţia permanentă organizată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” în colaborare cu United States Holocaust Memorial Museum din Washington, la Casa memorială „Elie Wiesel” din Sighetu Marmaţiei. Institutul Cultural Român de la Tel Aviv, în colaborare cu Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, organizează, la sediul ICR din Israel, în perioada 21 septembrie – 21 octombrie 2014, o serie de evenimente dedicate marcării a 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Masa rotundă „70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord” va avea loc duminică, 21 septembrie 2014, de la ora 14:00, potrivit informaţiilor furnizate de către ICR.
Citește mai mult pe adevărul.ro
Patriarhul Sako: 100.000 de creștini din Irak au fost strămutați, jihadiștii scot crucile din biserici
Jihadiștii care au cucerit joi mai multe orașe din nordul Irakului au determinat refugierea a 100.000 de creștini și au scos crucile din biserici, a declarat patriarhul caldeean irakian Louis Sako, evocând ”un dezastru umanitar”, relatează AFP.

Foto: (c) GRIGORE POPESCU / AGERPRES ARHIVA
”Sunt 100.000 de strămutați creștini care au fugit doar cu hainele pe ei, unii pe jos, ducându-se în regiunea Kurdistan”, a explicat patriarhul pentru AFP la Kirkuk (nord). ”Este un dezastru umanitar. Bisericile (din orașele cucerite) sunt ocupate, crucile lor scoase”, a afirmat patriarhul, adăugând că peste 1.500 de manuscrise au fost arse.
Continuarea pe Agerpres.ro














