Arhive categorie: Politică

Adam Michnik: Cei care regreta comunismul sufera de sindromul detinutului


„Cei care regretă comunismul suferă de sindromul deţinutului. Când ieşi din închisoare, te bucuri de soare şi liberate. Dar îşi aminteşti repede că la puşcărie aveai casa şi masa asigurate. Libertatea e responsabilitatea fiecăruia”.Este declaraţia luiAdam Michnick, fost disident, care a petrecut 6 ani în spatele gratiilor în Polonia comunistă.

Unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali polonezi,  director al celui mai important ziar din Varşovia, Gazeta Wyborcza, Michnik a fost în această săptămână la Bucureşti, la invitaţia Institutului Polonez şi a ICR.

Ce sentiment îl domină pe fostul disident polonez, când vede ce se întâmplă în lumea arabă?

De ce anume le este dor nostalgicilor perioadei comuniste?

Sunt doar două dintre întrebările la care răspunde Michnik, într-un interviu acordat lui Luca Niculescu, în exclusivitate pentru TVR.

Din emisiunea „Fără frontiere” difuzată sâmbătă la ora 13.00 la TVR1

Sursa: TVR

Mihail Neamtu despre incompatibilitatea dintre democratie si totalitarism


A apărut în librăriile din România volumul lui Mihail Neamțu intitulat Zeitgeist: tipare culturale

Mihail Neamțu, Zeitgeist

și conflicte ideologice. Cartea conține ample comentarii asupra  relației întotdeauna tensionate dintre ideologia comunistă și idealul libertății.

Predau în aceste zile problematica alienării (scrie Vladimir Tismăneanu), a obiectivarii si a reificarii la tânărul Marx, discutam despre Fichte, Hegel, tanarul Lukacs, Heidegger, Kojeve

, Korsch, Aron, Camus, Sartre si Merleau-Ponty, am recitit „Manuscrisele economico-filosofice” si am constatat, inca o data, ruptura dintre ganditorul hegelian de stanga, pasionat de destinul subiectivitatii, si Marx-maturul, tot mai putin interesat de spatiul libertatii, tot mai prins in studierea structurilor socio-economice si in activitatile miscarilor inspirate de ideile sale. In acelasi an, deci exact in 1844, Soeren Kierkegaard (un ganditor drag inimii lui Mihail Neamtu) scria  despre conceptul de anxietate, deschizand un camp filosofic si literar ce avea sa marcheze deceniile urmatoare.  Despre aceste aventuri ale spiritului, despre incompatibilitatea dintre democratie si totalitarism, despre sansele libertatii intr-o lume plina de capcane, visuri si arome ideologice, scrie cu erudita acuratete, cu vibranta luciditate, autorul acestei carti.  (….)

Sursa: Vladimir Tismăneanu

Pacea intr-o lume fără imperi


Conceptia pacii imperiale este un termen folosit pentru prima data de Edward Gibbon intr-una din cele mai importante lucrari istorice din toate timpurile, “Declinul şi căderea imperiului Roman.” Istoria  umanitatii a cunoscut astfel de perioade in care hiper-puterea dominanta  care a impus o pacificare fortata in teritoriile de influenta (sau ocupate) pentru o perioada de timp mai mult sau mai putin indelungata. Putem mentiona in afara de consacrata Pax Romana si Pax Mongolica, Pax Hispanica, Pax Britannica si in sfarsit, ultima dintre toate, Pax Americana.

Pax Romana este (a fost) un concept politic, caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman. Pax Romana însemna în primul rând ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri.

Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă patricieni, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare. Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu.

Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite, statul multietnic cu centrul în Mediterana, a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni. Aporturi esenţiale în acest proces l-au avut şcoala, administraţia şi armata. Legislaţia, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor Imperiului şi a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma şi Constantinopol; această legislaţie a stimulat voinţa supuşilor de a fi cetăţeni romani – ca şi mândria lor – şi a favorizat ataşamentul faţă de statul roman şi patria comună. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, ilire – inclusiv a geto-dacilor – s-a obţinut o omogenizare etno-culturală a Imperiului (cu excepţia Orientului), proces cu urmări decisive în apariţia popoarelor romanice moderne.

Pacea romană, asociată personalităţii împăratului şi strălucirii Romei, a fost şi un subiect predilect al artei oficiale. Comenzile de stat şi cele ale particularilor (mecenatul, de la Mecena, un apropiat al lui Augustus) au transformat Roma (un milion locuitori) într-un impresionant centru. Pax romana a durat aproape doua secole (207 ani) intre 27 î.Hr si 180 d.Hr.

O a doua “pace imperiala”, care adurat aproximativ un secol si jumatate (aproape doua), a fost Pax Mongolica sau Pax Tatarica. Perioada de dominatie mongola asupra majoritatii teritoriilor din Estul Asiei si pana in Centrul si Estul Europei a durat pe majoritatea teritoriilor mentionate cam un secol si jumatate, de la inceputul secolului al XIII-lea pana la mijlocul secolului al XIV-lea.  O administratie competenta (de sorginte chineza) a dus la dezvoltarea comertului si siguranta legaturilor comerciale printr-o retea de drumuri conectate la “Drumul Matasii.” Infiintarea unui  serviciu postal eficient, o integrare a supusilor si o toleranta religioasa de durata care au transformat aceasta perioada intr-una infloritoare din multe puncte de vedere, infirmand multe din neadevarurile istorice legate de hegemonia Mongola.

O alta perioada de hegemonie imperiala dupa razboaiele napoleonice si pana in preajma primului Razboi Mondial a fost caracterizata drept Pax Britanica. Perioada in care Imperiul Britanic domina oceanele lumii si facea jocurile geopolitice, cele mai  importante devenind “imperiul in care soarele nu apune niciodata.” Imperiul Britanic a fost fara indoiala primul imperiu capitalist, insotit din nefericire de un colonialism atroce si lipsit de scrupule, care se razbuna din plin astazi pe Marea Britanie a zilelor noastre.

In sfarsit, se poate vorbi de o hegemonie americana “intre doua doctrine”. Ambele din nefericire nerespectate. Hegemonia americana incepe cu devenirea Americii intr-un pol de putere absolut in continentele Americane (Sud si Nord) prin aplicarea doctrinei Monroe, acceptata de voie sau nevoie de puterile Europene. Doctrina Monroe proclama la 2 decembrie 1823 că puterile europene nu vor mai coloniza şi nu se vor mai amesteca în afacerile interne ale Americilor. Statele Unite ale Americii urmau să se proclame neutre în războaiele dintre puterile europene şi coloniile lor. Daca aceste războaie ar fi apărut totuşi, SUA ar fi urmat să considere astfel de conflagraţii ca pe nişte acţiuni ostile la adresa lor. Preşedintele SUA, James Monroe, a fost primul care a prezentat public această doctrină în timpul discursului anual asupra stării Uniunii, ţinut în faţa Congresului SUA. Acesta este considerat unul dintre cele mai importante momente ale dezvoltării politicii externe ale SUA.

De fapt, interventionismul (aproape silit) in treburile mondiale in general si in cele ale Europei in special sunt considerate de mine o incalcare a acestei doctrine. Interventionismul american este stopat dupa Primul Razboi Mondial, cand exista o presiune a opiniei publice americane pentru o reconstructie si o iesire din “afacerile altora”. Aceasta perioada a fost numita “izolationism” si a fost caracterizata prin  “neintervenirea” in politica externa a altor state (realizata extrem de precar) si prin protectionism economic si bariere vamale pentru importurile de produse finite (aproape nerealizate). Aceasta politica s-a terminat de facto dupa inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Secolul American” (American Century), inceput in 1918, s-a terminat in mai putin de un secol. Din punct de vedere istoric, consider finalul acestui “secol american” in 2005, mai exact pe data de 26 ianuarie 2005, cand  Colin L. Powell a demisonat si a parasit administratia Bush. Doctrina care a permis hegemonia aceptata si acceptabila a Statelor Unite, numita si “Doctrina Powell”,  a fost bazata pe principii care,  de consens, care includeau punctele urmatoare:

1. Interventie numai daca interesul vital al SUA este amenintat;
2. Este necesara fezabilitatea si succesul obiectivelor interventiei;
3. Analizarea riscurilor si verificarea adevarata a acestora;
4. Toate mijloacele neviolente trebuie epuizate anterior;
5. Existenta unei strategii plauzibile de iesire din conflict inainte de declansarea lui;
6. Toate consecintele posibile trebuie luate in considerare;
7. Trebuie sa existe o sustinere a majoritatii poporului American;
8. Interventia trebuie sa fie conform normelor constitutionale Americane si legilor internationale;

O mare parte din aceste puncte nu au fost respectate in conflictul din Irak. Conflictul din Afganistan a intrunit majoritatea celor 8 puncte, inclusiv strategia de iesire.

Despre o posibila, dar improbabila Pax Sinica, intr-o postare viitoare. Deocamdata vom trai intr-o lume multipolara, sa speram ca alegerile noastre vor fi cele benefice Romaniei.

Bibliografie, note si citate:

Michael Prawdin. The Mongol Empire: its rise and legacy. New Brunswick: Transaction, 2006.
Laurence Bergreen. Marco Polo: From Venice to Xanadu. New York: Vintage, 2007.
Herring, George C., From Colony to Superpower: U.S. Foreign Relations Since 1776, 2008
Donald Dozer. The Monroe Doctrine: Its Modern Significance. New York: Knopf, 1965.
Politeia Geopolitical Analyses – din seria “Lumea in care traim”.
Wikicomons (poze si citate)

Pacea intr-o lume fără imperii from Contributors by Theophyle (12.02.2011)

Principalele modificari aduse de Legea Educatiei Nationale care intra in vigoare incepand de miercuri 10 februarie 2011


 

Rectorii nu pot detine functii de demnitate publica si nici functii de conducere in cadrul unui partid politic. Prevederea face parte din Legea Educatiei Nationale si a intrat de miercuri in vigoare, ca urmare a trecerii celor 30 de zile de la publicarea actului legislativ in Monitorul Oficial. Cei mai afectati de aceasta masura sunt politicieni cu state vechi atat in Parlament, cat si la sefia unor universitati. Legea le da de astazi un ultimatum: pana in luna martie trebuie sa hotarasca ce aleg – functia de rector, pe cea de parlamentar sau o functie de conducere in partid. Printre ei: Ecaterina Andronescu, Nicolae Robu si Sefan Iosif Dragulescu.  

I. Rectorii sunt obligati sa aleaga intre functia de la universitate si cea de demnitar

„Persoanele care ocupa o functie de conducere sau de demnitate publica nu pot exercita functia de rector pe perioada indeplinirii mandatului. Functia de rector este incompatibila cu detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic, pe perioada exercitarii mandatului”, spune noua lege a Educatiei.

Afectati de prima masura sunt patru rectori parlamentari: Nicolae Robu, Ecaterina Andronescu, Sefan Dragulescu si Florian Popa. Incepand de miercuri, acestia au la dispozitie 30 de zile pentru a alege functia la care renunta, transmite Mediafax.

Nicolae Robu detine functia de rector al Universitatii Politehnice din Timisoara si este, in acelasi timp, senator din partea PNL. Acesta sustine ca actualii rectori pot fi schimbati doar dupa finalizarea mandatelor si ca, personal, considera ca nu ar trebui sa ”abdice” din una dintre cele doua functii. ”Legea Educatiei, la articolul 364 al. 2, spune foarte limpede ca la epuizarea actualelor mandate, viitoarele vor fi stabilite pe baza prezentei legi. De aici intelegem ca mandatele se deruleaza pana la finele lor, in termenii in care au fost obtinute. Exista un principiu al neretroactivitatii legilor care ar fi trebuit sa functioneze. Sper ca inca suntem un stat de drept si ca se vor respecta aceste prevederi”, a declarat Robu, citat de Agerpres.

Intrebat la ce functie va renunta, senatorul a replicat: ”eu nu am ajuns nici rector si nici parlamentar pentru ca am dorit eu sa ajung. Am fost ales rector cu o majoritate consistenta la primul mandat, la a doua – cu unanimitate de voturi, prin vot secret, iar ca senator am fost ales de cetatenii Timisoarei pentru patru ani. Nici nu as avea voie sa abdic de la mandatul pe care mi l-au dat cetatenii, adica membrii comunitatii academice din Timisoara”.

Ecaterina Andronescu este rector al Universitatii Politehnica din Bucuresti si senator PSD.

Sefan Iosif Dragulescu este rectorul Universitatii de Medicina si Farmacie „Victor Babes” Timisoara si ocupa in acelasi timp un loc de parlamentar, fiind deputat PDL.

Florian Popa detine functia de rector al Universitatii de Medicina si Farmacie „Carol Davila” Bucuresti si este deputat ales pe listele PSD.

Printre cei afectati de lege se numara si rectorul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, Andrei Marga, care implineste anul acesta 65 de ani. In cazul sau, articolele care il afecteaza sunt urmatoarele: „Personalul didactic si de cercetare se pensioneaza la implinirea varstei de 65 de ani” si „in invatamantul superior de stat, particular si confesional se interzice ocuparea oricarei functii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universitatii, dupa pensionare”.

Legea mai prevede si faptul ca sotii, afinii si rudele pana la gradul III inclusiv nu mai pot ocupa concomitent functii de conducere intr-o universitate. „Persoanele care se afla in relatie de soti, afini si rude pana la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent functii astfel incat unul sau una sa se afle fata de celalalt sau cealalta intr-o pozitie de conducere, control, autoritate sau evaluare institutionala la orice nivel in aceeasi universitate si nu pot fi numiti in comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale caror decizii afecteaza sotii, rudele sau afinii pana la gradul al III-lea inclusiv”, se arata in cadrul normativ.

Tot in cazul rectorilor, legea spune ca durata mandatului este de 4 ani si ca acesta poate fi innoit cel mult o data, in urma unui nou concurs. „O persoana nu poate fi rector al aceleiasi institutii de invatamant superior pentru mai mult de 8 ani, indiferent de perioada in care s-au derulat mandatele si de intreruperile acestora”, mai precizeaza legea.

II. Peste 1.500 de profesori universitari vor fi pensionati prin noua lege

Noua lege a Educatiei a fost publicata in Monitorul Oficial pe 10 ianuarie, cu termen de intrare in vigoare de 30 de zile de la publicare. Cu alte cuvinte, astazi se implineste termenul de la care anumite prevederi ale actului legislativ trebuie sa fie aplicate. Printre masurile care trebuie aplicate incepand de miercuri se afla si urmatoarea prevedere: „Personalul didactic si de cercetare se pensioneaza la implinirea varstei de 65 de ani”. Masura care duce la pensionarea a peste 1.500 de cadre didactice universitare si de cercetare, sustin rectorii citati de Mediafax.

Legea prevede si ca „in invatamantul superior de stat, particular si confesional se interzice ocuparea oricarei functii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universitatii, dupa pensionare”. Cu alte cuvinte, vor inceta mandatele celor care detin functii de conducere sau de administrare in universitati, exceptie facand functiile de membru al consiliului de administratie al universitatilor particulare.

In ceea ce priveste momentul pensionarii profesorilor care implinesc 65 de ani, legea spune ca, „pentru motive temeinice, pensionarea personalului didactic de conducere, de indrumare si de control se poate face si in timpul anului scolar, cu aprobarea consiliului de administratie al unitatii de invatamant, respectiv al inspectoratului scolar”.

III. 80% dintre cadrele universitare care vor fi pensionate sunt conducatori de doctorat

Potrivit noii legi, „cadrele didactice si de cercetare care conduc doctorate se pensioneaza la implinirea varstei de 65 de ani”. Acestia pot conduce doctoratele in desfasurare la data pensionarii pana la implinirea varstei de 70 de ani sau pot conduce noi studenti-doctoranzi, dupa implinirea varstei de 65 de ani, dar numai in regim de cotutela impreuna cu un cadru didactic si de cercetare care nu implineste varsta de pensionare pe toata durata desfasurarii doctoratului respectiv.

Cadrul legislativ mai precizeaza ca profesorii care conduc doctorate pana la implinirea varstei de 70 de ani, conform legii, o vor face in regim de plata cu ora.

In acest context, „admiterea la doctorat va fi ratata in toamna, intrucat majoritatea celor care vor fi pensionati, aproximativ 80 la suta, sunt conducatori de doctorat, iar altii candidati nu sunt”, a declarat pentru Mediafax decanul Facultatii de Comunicare din cadrul SNSPA, Remus Pricopie.

IV. Reactia profesorilor universitari la modificarile aduse de Lege

Andrei Marga: Niciun profesor nu are privilegii. Iar clanurile, daca au existat, au fost tocmai in universitatile protejate de Traian Basescu

Intr-un comunicat remis la inceputul lunii ianuarie, Andrei Marga, rectorul Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, a declarat ca Traian Basescu „promulga la repezeala o lege a educatiei prin care vrea sa transforme din timp directori de scoli si licee si rectori in agentii sai electorali”. „Toate, absolut toate solutiile din Legea 2011, cu care se lauda Traian Basescu – curriculum la dispozitia scolii, descentralizare si integrare in comunitate, raspunderea publica a universitatilor, finantarea per capita, ierarhizarea universitatilor, abolirea vechimii in accesul pe postul de profesor, concursul pentru decanat si rectorat, masurile anticoruptie – si multe altele sunt preluate din „reforma Marga”, pentru a-l cita pe preopinent. Traian Basescu a integrat solutiile plagiate intr-o politizare primitiva, care nu se mai practica in Europa, a invatamantului”, a precizat Marga, citat de Mediafax.

„Ce nepotism e mai exemplar decat promovarea unei odrasle agramate in institutii respectabile ale noii Europe? Niciun profesor nu are privilegii. Iar clanurile, daca au existat, au fost tocmai in universitatile protejate de Traian Basescu. Una a si creat, de altfel, un partid de buzunar al acestuia”, sustine Marga.

Scrisoare deschisa a profesorilor de la Universitatea „Babes-Bolyai” catre Ministerul Educatiei: Anulati Legea Educatiei

Mai multi profesori din cadrul universitatii au solicitat miercuri Ministerului Educatiei „anularea Legii Educatiei Nationale”, potrivit Agerpres. Intr-o scrisoare deschisa, acestia sustin ca „pensionarea profesorilor universitari la implinirea varstei de 65 de ani, cu pierderea calitatii, pe de o parte, si blocarea scoaterii la concurs a posturilor vacante, pe de alta parte, creeaza in Universitate o situatie dificila, deoarece se perturba si se dezorganizeaza anul universitar in desfasurare, pune Universitatea in situatia de a nu mai indeplini criteriile de acreditare, o lipseste de resursa umana cea mai calificata, reduce potentialul de cercetare stiintifica si cel al scolilor doctorale”. Semnatarii scrisorii sustin ca pensionarea „va afecta grav un sistem aflat in criza de specialisti, al carui efectiv real este inca sub nevoile tarii”.

Consiliul National al Rectorilor – despre legea care „decapiteaza 2.000 de profesori universitari”

Consiliul National al Rectorilor (CNR) s-a intrunit in urma cu aproape doua saptamani la Cluj, unde i-a cerut ministrului Educatiei, Daniel Funeriu, sa amendeze in regim de urgenta noua lege. Pensionarea profesorilor universitari la 65 de ani, cu pierderea calitatii de titulari, pe de o parte, si blocarea scoaterii la concurs a posturilor vacante, „creeaza in universitati o situatie foarte dificila”, sustine CNR, citat de ziarul Faclia.

„Ca urmare, se solicita solutionarea, de urgenta: pentru a nu perturba anul universitar in desfasurare; pentru a nu pune universitatile in situatia de a nu mai indeplini criteriile de acreditare; pentru a beneficia de resursa umana cu cea mai inalta calificare; pentru a nu reduce potentialul de cercetare stiintifica si de conducere a lucrarilor de doctorat; pentru a nu decapita invatamintul superior prin pensionarea in acest an universitar a circa 2.000 de profesori universitari”, se arata in apelul lansat de Consiliul National al Rectorilor.

Potrivit acestora, „obligativitatea la pensionare imediata ridica probleme importante cu privire la continuitatea cursurilor si examenelor in anul universitar aflat in desfasurare. De asemeni, actualele norme ale legii educatiei vor genera migrarea profesorilor universitari si a conducatorilor de doctorat spre tarile cu un sistem educational simplificat si eficient (conditii clare pentru obtinerea titlului de conducator de doctorat, proces birocratic simplificat, sistem educational inteligibil si stabil etc.)”

Jumatate dintre conducatorii de doctorate de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu – scosi la pensie

Legea afecteaza jumatate dintre conducatorii de doctorate de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, a declarat pentru ziarul Tribuna rectorul Universitatii, Constantin Oprean. Potrivit acestuia, din cei 70 de conducatori de doctorat, aproximativ jumatate au depasit varsta de pensionare.

„Ca sa ai dreptul de a conduce doctorate, trebuie sa ai productie stiintifica, trebuie sa ai vizibilitate internationala ca si cercetator, ca specialist. De obicei, se ajunge la stadiul acesta abia dupa o anumita varsta, care e apropiata de varsta de pensionare. Faptul ca nu se mai pot conduce doctoranzi dupa varsta pensionarii e grav pentru ca atunci ai un colectiv format in jurul tau, atunci vezi roadele muncii de atatia ani. Este o decapitare a experientei profesionale”, a explicat rectorul Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu.

V. Mai multe specializari si programe de facultati se desfiinteaza, incepand de astazi

Incepand de miercuri, „institutiile de invatamant superior acreditate inceteaza procesul didactic la toate specializarile/programele de studii care nu au fost autorizate sa functioneze provizoriu sau acreditate”. Cu alte cuvinte, universitatile sunt obligate sa inchida acele specializari care nu au fost acreditate sau care nu au fost autorizate.

In cazul in care o facultate nu respecta legea si nu desfiinteaza specializarile fara autorizatie sau acreditare, aceasta va intra in lichidare. „Continuarea procesului didactic la aceste specializari/programe de studii sau initierea procesului didactic la alte specializari/programe de studii neautorizate ori neacreditate reprezinta o incalcare a legii, institutia de invatamant superior fiind sanctionata cu intrarea in lichidare, iar vinovatii urmand a fi sanctionati potrivit prevederilor legale”, se arata in textul legii.

In ceea ce-i priveste pe studentii si absolventii care urmeaza sau au urmat o astfel de specializare, ei „au dreptul sa isi finalizeze studiile la specializari/programe de studii identice sau similare din acelasi domeniu al specializarii/programului de studii, autorizate sa functioneze provizoriu ori acreditate”. Mai exact, acestia au dreptul sa se transfere la alte facultati.

Vezi aici specializarile/programele de studii universitare de licenta acreditate sau autorizate sa functioneze provizoriu.

VI. Prevederile Legii Educatiei care intra in vigoare incepand din 2012

Pe langa masurile de mai sus, prevazute sa intre in vigoare la 30 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial, noua Lege a Educatiei Nationale contine si o serie de prevederi care intra in vigoare la alte date.

  • Clasa pregatitoare va fi introdusa in invatamantul primar incepand cu anul scolar 2012-2013.
  • Odata cu trecerea clasei pregatitoare la invatamantul primar, invatamantul devine obligatoriu de la varsta de 6 ani.
  • Clasa a IX-a va fi integrata in invatamantul gimnazial incepand cu generatia de elevi care intra in clasa a V-a in anul scolar 2011 – 2012.
  • Examenul de bacalaureat va avea loc dupa noile prevederi ale legii abia in 2016, cand va termina liceul generatia de elevi care incepe clasa a IX-a in anul scolar 2012 -2013.
  • Costul standard per elev si principiul „finantarea urmeaza elevul” se vor aplica incepand cu 2012.

Mai exact, legea prevede ca „Ministerul Educatiei (…) stabileste anual costul standard per prescolar/elev, cost care sta la baza finantarii de baza. De suma aferenta beneficiaza toti prescolarii si elevii din invatamantul preuniversitar de stat, precum si prescolarii si elevii din invatamantul general obligatoriu, profesional si liceal, particular si confesional, care studiaza in unitati de invatamant acreditate si evaluate periodic, conform legislatiei in vigoare. Finantarea de baza a invatamantului preuniversitar se face dupa principiul ‘resursa financiara urmeaza elevul’, in baza caruia alocatia bugetara aferenta unui elev sau unui prescolar se transfera la unitatea de invatamant la care acesta invata”.

  • Sprijinul de stat pentru exercitarea dreptului la educatie permanenta prin acordarea sumei reprezentand echivalentul in lei a 500 euro, care se acorda tuturor copiilor nou-nascuti, intra in vigoare din 2013.

Principalele modificari aduse de Legea Educatiei Nationale care intra in vigoare incepand de miercuri:

  • Personalul didactic si de cercetare se pensioneaza la implinirea varstei de 65 de ani.
  • In invatamantul superior de stat, particular si confesional se interzice ocuparea oricarei functii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universitatii, dupa pensionare.
  • Cadrele didactice si de cercetare care conduc doctorate se pensioneaza la implinirea varstei de 65 de ani si:
  • a) pot conduce doctoratele in desfasurare la data pensionarii pana la implinirea varstei de 70 de ani;
  • b) dupa implinirea varstei de 65 de ani, pot conduce noi studenti-doctoranzi numai in regim de cotutela impreuna cu un cadru didactic si de cercetare care nu implineste varsta de pensionare pe toata durata desfasurarii doctoratului respectiv.
  • Personalul didactic de conducere, de indrumare si de control din invatamantul de stat se pensioneaza la data implinirii varstei legale de pensionare. Dupa data implinirii varstei legale de pensionare, se interzice indeplinirea oricarei functii de conducere, de indrumare sau de control.
  • Studentii-doctoranzi sunt incadrati (…) ca asistenti de cercetare ori asistenti universitari pe perioada determinata.
  • Studentii-doctoranzi beneficiaza de toate drepturile asistentilor de cercetare sau asistentilor universitari, inclusiv de vechimea in munca.
  • Un conducator de doctorat poate indruma simultan maximum 8 studenti-doctoranzi, aflati in diverse stadii ale studiilor de doctorat. (Pana acum, numarul maxim de doctoranzi indrumati de un conducator era de 15)
  • Persoanele care ocupa o functie de conducere sau de demnitate publica nu pot exercita functia de rector pe perioada indeplinirii mandatului.
  • Functia de rector este incompatibila cu detinerea de functii de conducere in cadrul unui partid politic, pe perioada exercitarii mandatului.
  • Durata mandatului de rector este de 4 ani. Mandatul poate fi innoit cel mult o data, in urma unui nou concurs, conform prevederilor Cartei universitare. O persoana nu poate fi rector al aceleiasi institutii de invatamant superior pentru mai mult de 8 ani, indiferent de perioada in care s-au derulat mandatele si de intreruperile acestora.
  • La data intrarii in vigoare a prezentei legi, institutiile de invatamant superior acreditate inceteaza procesul didactic la toate specializarile/programele de studii care nu au fost autorizate sa functioneze provizoriu sau acreditate.
  • Continuarea procesului didactic la aceste specializari/programe de studii sau initierea procesului didactic la alte specializari/programe de studii neautorizate ori neacreditate reprezinta o incalcare a legii, institutia de invatamant superior fiind sanctionata cu intrarea in lichidare, iar vinovatii urmand a fi sanctionati potrivit prevederilor legale.
  • Studentii si absolventii care au fost inmatriculati la specializarile/programele de studii care si-au incetat procesul didactic (…) au dreptul sa isi finalizeze studiile la specializari/programe de studii identice sau similare din acelasi domeniu al specializarii/programului de studii, autorizate sa functioneze provizoriu ori acreditate. Aspectele legate de finalizarea studiilor mentionate in prezentul alineat sunt reglementate prin ordin al ministrului educatiei, cercetarii, tineretului si sportului, la propunerea ARACIS si cu consultarea Consiliului National al Rectorilor.

Sursa: HotNews.ro

Tony Blair despre convertirea sa la catolicism


Tony BlairCu ocazia vizitei papale în Marea Britanie, Tony Blair a vorbit pentru prima dată despre convertirea sa la Biserica Catolică, într-un interviu pentru radio BBC. Acest interviu a apărut în revista austriacă Kirche In. Chiar dacă materialul în sine este mai vechi, astăzi a apărut în traducerea pr. Iosif Mareş, paroh de Vestenthal (Vestenthal.net). Sunt doar câteva fragmente din interviul originar.

– L-aţi întâlnit pe Papă. Ce impresie v-a făcut!

– Este o persoană foarte prietenoasă şi inteligenţă. Nivelul său de inteligenţă ne face să credem că ar fi rece şi distanţat. Însă eu l-am găsit ca fiind foarte călduros şi inimos. Un mare gânditor, dar şi o persoană simplă, care iradiază multă omenie. Cred că s-a putut vedea acest lucru în cursul vizitei sale.

– Trecerea dvs. la Biserica Catolică acum doi ani a dat naştere a dat naştere la multe discuţii. De ce aţi făcut acest pas?

– A fost ca o întoarcere acasă. Conştientizam faptul că Biserica Catolică este o instituţie universală prezentă în toate ţările. Şi ea este religia soţiei şi copiilor mei. Trecând la religia catolică, respectul meu faţă de Biserica Anglicană nu s-a micşorat. Această problemă mă priveşte numai pe mine. De altfel, sunt un promotor al unirii tuturor confesiunilor creştine şi al dialogului cu celelalte comunităţi ecleziale.

– De ce aţi schimbat confesiunea creştină înainte de retragerea din funcţia de prim-ministru?

– Hotărârea fusese luată cu mult înainte. Dacă m-aş fi convertit înainte, în timpul cât eram prim-ministru, m-ar fi atacat foarte mult mass-media. Pe atunci aveam destule probleme.

– Aţi fost educat religios?

– Da şi nu. Mama nu era o anglicană prea practicantă, iar tata era ateu. Mai târziu, în timpul studiilor de la Oxford, un profesor deosebit m-a adus aproape de credinţa. El m-a convins că credinţa şi raţiunea nu pot fi contrare. Mi-era dor de credinţă şi învăţătorul meu m-a ajutat în această privinţă.

– Purtătorul dvs. de cuvânt a spus odată că în Downing Street despre Dumnezeu nu se vorbeşte deloc. Dvs. aţi afirmat mai târziu că v-ar fi declarat nebun dacă lumea ar fi ştiut că vă rugaţi şi că cereţi ajutorul Creatorului.

– Această este o problemă a culturii noastre europene. Dacă Obama încheie discursul sau prin cuvintele: “Binecuvântează, Doamne, America!”, nu se miră nimeni. Dacă aş fi spus: “Doamne, binecuvântează Anglia!”, toţi ar fi spus că aşa ceva nu se poate face. M-ar fi crezut drept adept al teocraţiei.

– Credinţa v-a schimbat felul de a face politică?

– Am dobândit mai mult curaj în diferite situaţii Nu m-am aşezat într-un colţ şi nu l-am întrebat pe Dumnezeu dacă primesc răsplată cea mai mică. Credinţa nu ajută dacă o hotărâre este corectă. Dar ea îţi da puterea necesară pentru hotărâre.

– Chiar şi atunci când e vorba de a duce un război cu mii de morţi?

– Aici e hotărârea foarte grea. Dar şi împotrivă războiului, când, de exemplu, în Bosnia sau Ruanda pot muri mii de oameni.

– Vă rugaţi des?

– Mă rog şi citesc Biblia. Chiar şi Coranul. Chiar şi ieri. Mă ajută să înţeleg că toate confesiunile au ceva comun. Secolul XX a fost secolul conflictelor ideologice. Secolul XXI va fi dominat de conflicte religioase. Noi le putem împiedică dacă ducem un dialog şi dacă ne cunoaştem reciproc. Chiar şi vizita Papei a fost foarte folositoare.

catholica.ro

Memorialul Sighet la majorat. „Memoria ca forma de justitie“


Romulus Rușan

Cu ce sentimente priviţi Memorialul Sighet acum, când el a împlinit 18 ani?
Cu sentimentul că, Ana Blandiana şi cu mine, am crescut un copil care nu ne mai aparţine. El stă acum pe propriile picioare, este vizitat de sute de mii de oameni, apreciat şi uneori criticat, dar pentru tot ce face el răspundem tot noi. Într-un fel, suntem legaţi, logodiţi, căsătoriţi pentru a doua oară prin acest adolescent ajuns la majorat, dacă vreţi, la care ne gândim zi de zi, uneori noapte de noapte, de la o distanţă (650 kilometri) care ne amplifică gândurile, îngrijorările şi planurile de viitor. Căci depărtarea fizică dilată atât exaltările, cât şi angoasele…

De ce nu aţi făcut acest Memorial la Bucureşti?
Pentru a nu mai repeta motivele serioase, cunoscute (acela că Sighetul este, cronologic, prima închisoare comunistă din România şi acela că acolo au fost exterminate elitele politice, spirituale şi culturale ale României interbelice), aş putea să răspund că, pe de o parte, pentru că întâmplarea domină soarta unor sentimentali ca noi. Ni s-a părut din prima clipă că o provincie atât de originală şi primitoare ca Maramureşul îşi va exercita vraja şi asupra lucrării noastre. Şi aşa s-a întâmplat: oamenii, autorităţile, opinia publică, societatea din Sighet au fost bucuroase să ne primească. Într-un fel, voiau să exorcizeze clădirea blestemată, devenită ruină promiscuă, care în plin centrul oraşului amintea de asasinarea rituală a elitelor româneşti în anii 50 – crimă colectivă care s-a petrecut nu numai la Sighet, ci în toate închisorile din ţară. Pe de altă parte, Bucureştiul nu este un loc în care să poţi realiza ceva fără să stârneşti invidia, împotrivirea şi chiar ura celor ce se laudă că ar fi putut face ei aşa ceva, chiar dacă nici nu le-a trecut prin cap să facă. Asemenea oameni încep prin a te bârfi că ai un interes ocult în ceea ce faci; apoi îţi fac atmosferă negativă, îi stârnesc pe alţii să te împiedice, îţi scot vorbe că eşti fascist, mason sau vânzător de ţară, după care – din clipa când ai trecut peste toate aceste scorneli – se străduiesc să te îngroape în tăcere şi să afirme chiar că nu exişti.

Vă referiţi la anul 1993, când aţi început?
La 1993, dar şi la prezent. Pe câţi intelectuali de vază, pe câţi universitari (unii dintre ei vizitatori ai Memorialului sau chiar conferenţiari la şcoala noastră de vară) nu i-aţi auzit sau citit plângându-se că România nu are un muzeu al comunismului?
Că trebuie neapărat făcut unul, şi chiar la Bucureşti? Dar întrebaţi-i de ce nu au făcut ei unul până acum? De ce nu s-au ocupat cu studenţii de problemele comunismului, de crimele comunismului real, de ce au diluat analiza acestuia într-o problematică abstractă, politologică, lipsită de orice concreteţe? Iar dacă este vorba de necesitatea unui „memorial“ la Bucureşti, cunosc cel puţin două proiecte de monumente, amândouă abandonate între timp: statuia Elisabetei Rizea şi monumentul Luptătorului Anticomunist. Pentru primul dintre acestea începuse acum câţiva ani chiar o colectă publică; pentru ultimul, Constantin Ticu Dumitrescu avea aprobată finanţarea şi amplasarea în Piaţa Presei Libere (autor era sculptorul Mihai Buculei, iar execuţia tehnică se făcea la o uzină din Ploieşti). Dar totul a fost dat uitării imediat ce domnul Ticu a murit.

Există, în schimb, asemenea monumente în ţară?
Aproape nu cunosc oraş în care să nu existe unul. AFDPR a editat, de altfel, tot prin grija domnului Ticu, un album cu imaginile lor.

Aţi încercat şi dvs. să faceţi un „mic Sighet“ în Capitală?
Am încercat în mai multe rânduri, căci materialele din computer ar fi putut fi reproduse cu uşurinţă. Am încercat, oarecum enervaţi de năvala turiştilor occidentali la Casa Poporului, unde plăteau 100.000 lei vechi pentru a se extazia în faţa arhitecturii interioare, prezentată ca martor al comunismului. Am căutat, deci, sedii potrivite: fosta închisoare Malmaison (ni s-a spus că azi este proprietatea unui sindicat), un loc viran în preajma Casei Poporului (era şi el proprietate particulară). Împreună cu d-l Nicolae Noica am cerut primăriilor locuri virane pentru a construi acolo. Nu ni s-a dat nimic şi am renunţat. Pentru politicianul din Bucureşti, societatea civilă este o ficţiune bună de folosit doar în campaniile electorale.

Să ne întoarcem la intrigile anilor de început…
În 1993, când am cerut Consiliului Europei sprijinul pentru Memorial, România era încă neprimită la Strasbourg, dizgraţiată de mineriadele repetate. Când, totuşi, două comisii de experţi ai CE au venit în ţară, autorităţile le-au întâmpinat cu dispreţ şi scepticism: în Vocea României (organul oficial al Guvernului Văcăroiu) au apărut succesiv două editoriale intitulate Sacrilegiul de la Sighet şi Îţi vine să râzi!, în care se spunea cu un sarcasm gros că vrem să vindem Consiliului Europei suferinţa românească şi încă folosindu-ne de banii contribuabilului român. Soluţia, după Vocea României, era ca ruina Sighetului să fi rămas aşa cum era, ca să se poată pune acolo o floare şi să se aprindă o lumânare.

Aţi primit, totuşi, ajutorul Consiliului Europei…
Egida, da, însă nu şi ajutor logistic, cum vă închipuiţi probabil. Egida era, totuşi, foarte importantă, pentru că ne apăra de adversităţile din interior. Dimpotrivă, doamna Karin Fogg, ambasadoarea de atunci a Comisiei Europene de la Bruxelles, bine instruită de guvernanţii bucureşteni, le-a aruncat celor de la Strasbourg dosarul în faţă, spunându-le că nu poate fi acceptat, fiind vorba de un proiect partizan. „Partizan“ însemna, în acea vreme, un proiect nefesenist; drept care adversarii proiectului (cunoscut deja din presă) s-au năpustit asupra lui. Au urmat episoade oribile, care s-au propagat în cascadă. Un ziarist năimit a venit de la Berlin şi a făcut un film în care spunea că la Sighet sunt celebraţi fasciştii (un portret al Regelui Ferdinand, văzut pe un perete, era prezentat ca fiind al mareşalului Antonescu). Acelaşi ins (John Goetz, un apropiat al grupului Baader-Meinhoff) s-a adresat cu aceeaşi calomnie Fundaţiei „Simon Wiesenthal“, după ce – nota bene – îl calomniase la televiziunea germană pentru „corupţie“ şi „lipsă de combativitate“ pe însuşi Simon Wiesenthal. Nu apucam să dezminţim o calomnie într-un loc, că ea era reprodusă, ca într-un tonomat, în altă parte, de altcineva, cap de serie fiind Alexandra Laignel-Lavastine… Niciunul dintre aceşti inşi nu s-a obosit, însă, să vadă, să cerceteze, să meargă până la Sighet. Memorialul le bătea la ochi pentru că îndrăznea să adauge crimele comunismului celor datorate fasciştilor. Şi atunci atacau orbeşte, confundând cu rea-credinţă consemnarea cu omagierea, calitatea de victimă cu aceea de erou, actul de memorie cu acela de celebrare. Culmea este că, dinspre extrema dreaptă, Memorialul era la fel de atacat, acuzată fiind… influenţa finanţelor mondiale, a masoneriei, a unor forţe oculte. Un site de dată recentă spunea că imobilul Memorialului a fost construit de… George Soros, că este vizitat de câteva ori pe an de un rabin american (un fel de cenzor), că statuile marelui artist Camilian Demetrescu, donate Memorialului, sunt de fapt nişte cruci blasfemiate, sub formă de organe genitale.

Este greu să mergi printre extreme. Şi atunci, cum aţi învins atâtea adversităţi?
Am ales „lupta cea dreaptă“. N-am plecat urechea la jigniri, la ameninţări. Am reuşit să dezminţim prin muncă, având adesea senzaţia că mergem pe cuie. Am strâns tot ce am putut din memoria gulagului: 6.000 de ore de înregistrări de istorie orală (la început fiind suspectaţi chiar şi de unii dintre cei înregistraţi, care nu ne cunoşteau şi se temeau de noi, ca şi cum i-am fi invitat la o a doua anchetă). Am organizat la Sighet zece mari simpozioane (200-300 de participanţi fiecare) şi am publicat comunicările în 10 volume (Analele Sighet – în total circa 7.500 de pagini de carte). Cu alte câteva colecţii (Documente, Biblioteca Sighet, Viaţa cotidiană, Interval, Şcoala Memoriei, Ora de istorie) am completat materialul documentar. Pentru mine, cel puţin, care am citit ca editor fiecare pagină de 2-3 ori (au fost câteva zeci de mii), asta a fost ca o adevărată universitate. Adăugând între timp cele peste 90.000 de fişe de detenţie şi cele aproape 9.000 de acte de deces obţinute din arhivele oficiale, avem azi o inestimabilă mină de explorat. Cu fotografiile şi obiectele a fost mai greu. Am făcut numeroase apeluri în ziare şi mulţi le-au scos din tainiţele familiei. Astfel am reuşit ca, după punerea pe picioare a ruinei, să transformăm, din 1997 până azi, 50 dintre fostele celule de închisoare în săli de muzeu. Fiecare sală am compus-o la Bucureşti, la Centrul nostru (Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului), după care am „trecut-o munţii“ la Sighet. Totul, cu o echipă ştiinţifică extrem de redusă (4 cercetători la Bucureşti şi 2 muzeografi la Sighet, aceştia din urmă ocupându-se mai mult cu inventarierea şi conservarea exponatelor). La Sighet mai avem câţiva ghizi, supraveghetori şi paznici şi bineînţeles un manager. Nu le este nici lor uşor, căci programul Memorialului este nonstop, 7 zile pe săptămână, 363 zile pe an…

Câţi vizitatori ai muzeului sunt înregistraţi?
Numărul a crescut constant, chiar în vremuri de criză, depăşind în ultimii 2 ani câte 60.000. Dar sunt perioade, mai ales în lunile august, când vin câte 1.300 vizitatori pe zi. Ghizilor le este extrem de greu şi am introdus în plus ghidaje automate. În acele zile ai impresia că te afli într-un stup uriaş, plin cu albine care stochează memoria. Majoritatea sunt tineri. Dar şi mulţi adulţi din toate categoriile sociale (intelectuali, ţărani, muncitori). Şi mulţi, foarte mulţi turişti străini.

Aveţi programe speciale pentru tineri?
Am creat o colecţie de cărţi pentru elevi şi studenţi (Ora de istorie), ţinând cont de faptul că istoria predată în şcoli este schematică şi neatractivă. Dar – lucru cu adevărat important – începând din 1998 organizăm la Memorial o şcoală de vară cu elevi de elită (în ultimii 2 ani au participat şi 50 profesori de liceu). Este un eveniment nu numai didactic, ci şi ştiinţific, pentru că an de an publicăm contribuţiile… şi nu sunt unele oarecare, ci chiar de nivel internaţional. Printre vorbitori au fost prezenţi Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Pierre Hassner, Tom Blanton, Christian Östermann, Thierry Wolton, Anneli Ute Gabany, Leon Volovici, Libuše Valentová, numeroşi membri ai Solidarităţii, ai Kartei din Varşovia, ai Chartei 77 din Cehia, ai Oficiului Gauck… ca să mă rezum la cei veniţi din străinătate.

Sunt prelegeri urmate de discuţii extrem de antrenante, am participat şi eu ca vorbitor. Elevii se dovedesc curioşi, intrepizi, ofensivi.
De dimineaţa până seara rezistă la 9-10 ore, Şcoala este extensivă şi multidisciplinară, nu se plâng de încărcarea programului… sau a memoriei… cum e obiceiul acum. Uneori programul continuă chiar până noaptea târziu, căci oferim filme, concerte, spectacole de teatru şi recitaluri de poezie (bineînţeles, cu prezenţă facultativă). Pe scena improvizată a Celularului sau în Spaţiul de Rugăciune s-au perindat Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Grigore Leşe, Ada Milea, Dan Iordăchescu, Ioana Voicu-Arnăuţoiu, Rodica Mandache, Rodica Negrea, Dorina Lazăr, Dan Puric, iar pe ecran au rulat filme de Andrzej Wajda, Lucian Pintilie, Patrick Rotman, Lucia Hossu-Longin, Sorin Ilieşiu, Mihai Constantinescu, Erich Nussbaum.

Care este relaţia cu universităţile?
Cea mai bună este cu Universitatea din Jena, care a organizat excursii speciale şi practici ştiinţifice la Sighet şi dă teme de masterat sau de doctorat despre Memorial. Din ţară, cei mai interesaţi sunt clujenii de la Litere şi Jurnalism, care vin o dată pe an, ajutaţi de Fundaţia Memoria, filiala Cluj.

Facultăţile de istorie?
Tot clujenii, şi nu fiindcă sunt mai aproape, ci pentru că acolo există un gust mai dezvoltat pentru cercetare. Din Iaşi şi Bucureşti vin magiştrii Alexandru Zub şi Şerban Papacostea, cărora împrejurările (amândoi sunt foşti deţinuţi politici) le-au diversificat domeniul de cercetare, ilustrând cu strălucire şi istoria recentă.

Istoricii mai tineri?
Am impresia că noul curs academic i-a îndepărtat de practica de teren (deşi în vremea simpozioanelor, prin anii 90, participau cu entuziasm şi prospeţime la dezbaterile de la Sighet). Acum, când programele analitice se îndepărtează vizibil de concreteţea faptelor şi recomandă mai degrabă „competenţa“ (adică sinteza abstractă) decât „memorizarea, care încarcă memoria“ (dar oare ce Istorie poate fi aceea fără Memorie?), studenţii ajung la Sighet mai mult în expediţii personale decât în stagii pedagogice. Primim, e adevărat, multe cereri de ajutor din partea masteranzilor şi doctoranzilor, dar prin e-mail: expeditorii vor doar să se documenteze din banca noastră de date decât să facă ei înşişi cercetare aplicată. E bine şi aşa, mai bine decât să fure prin copy-paste. Unul dintre profesorii mei de liceu obişnuia să dea nota 5 câte unui coleg pe care-l prindea răsfoind în timpul tezei o carte pe sub bancă („îţi dau 5, măcar tu ştii ce şi unde să cauţi“). Lăsând gluma la o parte, riscăm să devenim, de la această a doua generaţie care a trecut în decembrie 1989 Rubiconul, un popor fără memorie, hrănit cu divertismente, vorbind limba de lemn şi dăruindu-şi toată senzualitatea Internetului.

S-a făcut, totuşi, destulă cercetare de istorie…
S-a făcut, dar polemicile din jurul ei îi întunecă sensurile. Multă vreme totul a fost blocat în arhive. Treptat, a venit un relativ dezgheţ, au apărut institute specializate, cercetarea s-a structurat, a fost publicat un raport oficial de condamnare a comunismului, dar (aici vine veşnicul „dar“ românesc) au apărut alte şi alte rapoarte (sau intenţii de a face rapoarte), încât maliţioşii au început să vorbească de o „bătaie pe anticomunism“. N-a trecut mult timp şi, motivaţi de această luptă de orgolii, unii au început să pună vina eşecului reformelor şi, implicit, a nostalgiei pentru comunism din sânul populaţiei pe seama inadecvării discursului anticomunist. Cu alte cuvinte, responsabilitatea adâncii crize sociale ar purta-o cei ce au condamnat comunismul. Acest „anti-anticomunism“ sofisticat ne invită să renunţăm la cercetarea de până acum, considerând-o tendenţioasă, propagandistică şi parţială, pentru că n-ar fi abordat, vezi Doamne, totalitarismul în ansamblul său. Ne întoarcem, deci, la situaţia imediat postdecembristă, când nu puteai deranja tabuurile comuniste, potrivit cărora „orice anticomunist este un fascist“. Cu durere observ cum ne învârtim în jurul vorbelor, în timp ce vechii nomenclaturişti, fiii, nepoţii, emulii şi epigonii lor merg înainte râzând de zâzania democraţilor. Nu vedeţi cu cât aplomb se mişcă vechii torţionari, care sfidează democraţia folosindu-i libertăţile nelimitate? „Abia aşteaptă să murim, şi până atunci neagă şi amână orice adevăr“, mi-a spus un fost deţinut politic. Iar altul, trecut prin infernul de la Aiud, şi-a amintit – făcând haz de impertinenţa cu care foştii torţionari se declară „pensionari NATO“ – cum Gheorghe Crăciun, directorul închisorii, îi biciuia pe deţinuţi cu următoarea sudalmă: „Ce mai aşteptaţi, nenorociţilor? Pe americani? Degeaba-i aşteptaţi, căci ei – dac-or veni cândva – tot cu noi vor sta de vorbă, că noi suntem gradaţi ca ei, nu nişte bandiţi nenorociţi ca voi!“.

Şi cum rămâne atunci cu „procesul de la Nürnberg“?
Aici am o remarcă de făcut. Există iluzii lansate oarecum folcloric. Aşa a fost „Vin americanii“, aşa se întâmplă şi cu „Nürnbergul românesc“. Vladimir Bukovski, plecat din 1976 în Occident, cerea, cu mult înainte de căderea comunismului, un asemenea proces. Dar, după experienţa lui în Rusia (chemarea în ajutor a lui Elţîn, urmată de reexpulzarea lui), ne-a spus câţiva ani mai târziu la Sighet: „Comunismul a fost doar oprit, nu a fost înfrânt“. Eu cred, la rândul meu (şi nu-i un joc de cuvinte), că acel ipotetic „Nürnberg“, ca şi o democratizare reală a societăţii noastre, bazată nu numai pe libertatea de care răul profită mai mult decât binele, ci şi pe dreptatea celor mulţi, n-au avut loc dintr-un motiv simplu şi evident: Războiul Rece nu s-a terminat, oprirea lui în 1989-1991 nu a dus la o pace întreagă, ci la un simplu armistiţiu, condiţionat de împăcarea provizorie a părţilor, de amnezia istoriei consumate şi de amnistierea vinovaţilor. Aşa se explică ambiguitatea în care trăim, dominaţia foştilor torţionari, care parcă abia aşteaptă momentul când fostele lor victime vor pieri. Acum, ei sunt cu sutele de mii, au pensii uriaşe, în timp ce bieţii deţinuţi, decimaţi de vârstă şi boli, au scăzut la câteva zeci de mii şi aşteaptă de 21 de ani să li se recunoască suferinţa. Cinismul s-a întins peste tot. În Ucraina, de pildă, statuilor lui Lenin le-a fost adăugată de curând una dedicată lui Stalin. Comuniştii au ridicat-o în faţa sediului lor şi, pentru că protestele n-au fost luate în seamă, a fost detonată, într-o noapte, de către autori necunoscuţi. Cred că şi la noi ar putea apărea în curând o statuie a lui Ceauşescu, pe care, în scopuri electorale, ar putea-o ridica chiar ucigaşii săi. În fond, am mai văzut la Bucureşti afişe cu Guevara şi tricouri cu Mao.

Retoric, vă întreb: cei ce au scris istoria comunismului sunt autorii morali ai revirimentului nostalgiei după comunism?
Dimpotrivă, cred că „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie“. Este deviza Memorialului, datorată Anei Blandiana şi adăugată încă din 1993 proiectului trimis Consiliului Europei. Atunci când statul de drept este zgâlţâit de politicianism şi corupţie, memoria este o ancoră fermă care ne fixează în istorie. Acesta este rolul imediat, dar şi de durată al Memorialului…

Cum aţi concentrat imensa cantitate de date şi teme?
Clădirea însăşi, prin topografia ei, ne-a obligat la concizie şi sistematizare. Mare parte din celule sunt simple dreptunghiuri de 2/4 metri; uşa şi – pe peretele opus – geamul oblonit reduc spaţiul disponibil la doi pereţi. Într-un perimetru de 8 metri liniari şi pe o fâşie lată de doar 1,5 metri trebuie să concentrezi o temă monografică majoră, cum ar fi, de pildă (vezi paginile 8 şi 9) istoria anilor 1945 sau 1948, sinteza alegerilor trucate din 1947, a loviturii de stat din 30 decembrie 1947, a distrugerii partidelor politice, a comunizării armatei, învăţământului, culturii, a fenomenului Piteşti sau a poeziei din închisori. Sau a revoluţiei maghiare, a revoltei berlineze din 1993, a Primăverii de la Praga…
Abia în sălile mai mari, care nu depăşesc nici ele 4/5 metri, am putut dezvolta teme mai ample, cum ar fi Munca forţată, Demolările, Colectivizarea, Securitatea, Persecuţiile religioase, Rezistenţa din munţi.
Şi într-un caz, şi în altul am fost obligaţi să concentrăm la maximum documentarea, să armonizăm textele cu imaginile, care – în treacăt fie spus – ne-au parvenit mai mult întâmplător, dată fiind secretoşenia de care suferă securiştii şi temnicerii. S-a întâmplat ca la anumite săli să nu dispunem decât de materiale de propagandă şi atunci am compensat – ca în sala Anul 1948 – lozincăria din articolele şi pozele Scânteii, cu fragmente din jurnalele unor personalităţi care vorbesc normal, ca Rădulescu-Motru, Alice Voinescu sau Mărgărita Vulcănescu.

Cum se explică lipsa imaginilor oficiale, câtă vreme imagistica din Gulag şi Holocaust este atât de bogată? Gestapoviştii nu s-au sfiit să-şi filmeze victimele chiar în timpul execuţiilor.
S-ar putea să fie o caracteristică a felului cum ştim noi să ne ştergem trecutul, de la o generaţie la alta. Arhivele, înainte de a fi blocate, au fost şi hăcuite, dar de multe ori, documentele uzuale, fie ele pandecte juridice sau procese verbale de partid, acte de naţionalizare sau acte de moarte, n-au mai fost nici măcar trecute pe hârtie, ci consumate verbal. Aşa s-a ajuns la o realitate tragică din punct de vedere atât uman şi social, cât şi ştiinţific: falsul alegerilor din 1946 n-a fost raportat „la partid“ decât în două judeţe, sute şi mii de deţinuţi au fost asasinaţi în „trenurile morţii“, în urma unor note sibilinice ale capilor Securităţii, numărul morţilor din închisori şi lagăre este imposibil de stabilit (tocmai lucrăm la un asemenea proiect şi am găsit date plauzibile la 25.000 cazuri, ceea ce este, evident, mult inferior realităţii). Aşa se explică (dacă ajungem la anii 80) fantasmagoria cifrelor raportate lui Ceauşescu în întrecerea pentru recolte-record şi pentru titlul de Erou al marii revoluţii agrare. Aşa se explică faptul că istoricii de la CNSAS trebuie să pună cu greu ordine în haosul lăsat de securişti prin metoda ştergerii urmelor. Aşa se explică retuşurile ordinare din fotografiile de partid, în care diferite capete apăreau, erau înlocuite sau adăugate în funcţie de cota politică a nomenclaturiştilor din momentul dat. Arhivele oficiale erau, în bună parte, lipsite de credibilitate, căci erau – evident – făcute doar ca să ascundă aparenţele.

Cu ce aţi înlocuit aceste lipsuri grave?
Din fericire, în multe cazuri ne-au ajutat victimele represiunii sau familiile lor, care ne-au oferit fotografii „furate“ în timpul deportării sau al domiciliului forţat (din păcate, nu şi din închisori). Cât priveşte mărturiile, să nu uităm cele şase mii de ore de istorie orală; fragmente din ele le-am pus la dispoziţia vizitatorilor tocmai în balans cu textele în limbă de lemn din materialele oficiale. Am ataşat în bună parte dintre săli CD playere care pot fi utilizate folosind căştile.

Faţă de 1993, accesul la arhive s-a îmbunătăţit progresiv. Nu v-aţi simţit debordaţi de noua cantitate de informaţii? Cum aţi procedat?
Am revenit asupra multor săli, aşa cum arătau ele în prima lor formă. În multe cazuri (ca în cazul Colectivizării sau al Canalului Dunăre-Marea Neagră) am refăcut complet documentarea, organizând şi mari expoziţii itinerante, prin care am „externalizat“ Memorialul. O altă expoziţie de amploare – pe care am plasat-o chiar în spaţiul de deschidere al muzeului – este O cronologie a Războiului Rece. Este, poate, cea mai completă dintre cercetările noastre – dovadă selecţia ei în programul Cultura 2000 al Comisiei Europene şi, în consecinţă, itinerarea expoziţiei la Institutul „Hannah Arendt“ din Dresda, la Open Society Archive din Budapesta, la Institutul de Istorie Universală din Praga şi la Casa Întâlnirilor cu Istoria din Varşovia, dar şi, mai târziu, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Şi aş dori ca, în anii ce vin, înainte şi după despărţirea mea de Memorial, asemenea sinteze să continue, pentru ca forarea în trecut să fie cât mai adâncă, transformând muzeul într-o adevărată arhivă murală.

Cum aţi defini faimoasa Şcoală de Vară, care este atât de des citată?
Vladimir Bukovski o găsea unică în felul ei, pentru că se adresează unei generaţii virgine din punctul de vedere al cunoaşterii comunismului. Cât îi priveşte pe Dennis Deletant şi Stéphane Courtois, au fost rectori (onorifici, îşi spun ei) ai acestei fermecătoare întâlniri între elita liceenilor umanişti şi elita specialiştilor în istorie recentă din numeroase ţări europene şi din America lui Blanton şi Östermann.

Sunteţi editorul tuturor cărţilor publicate de Academia Civică. Ce ne puteţi spune despre cărţile pe care le-aţi editat?
Unele sunt transcrieri ale simpozioanelor de la Sighet (10 ediţii cu peste 600 de participanţi = 7.500 pagini) sau ale Şcolii de Vară (13 ediţii, cu peste 1.200 de participanţi şi 180 de lectori). Un fel de autoarhivă ştiinţifică, ale cărei pagini le-am completat cu alte câteva zeci de cărţi de documente, memorii, interviuri, studii, sinteze. Deşi toate mi-au trecut prin mână, de la redactare şi până la ultima corectură, de câte ori le redeschid descopăr un alt relief al informaţiei şi mă speriu – cu o emoţie şi orgolioasă, şi îngrijorată, şi vinovată – de cei 18 ani pe care i-am dăruit muncii de editare şi cercetare. Orgolioasă, pentru că ştiu că voi da de lucru (la propriu) celor ce în viitor vor avea răbdarea să le citească şi să le aprofundeze ca materie primă, descifrându-le detaliile şi sensurile ştiinţifice. Îngrijorată, pentru că în jungla Internetului şi copy-paste-ului pot să fie înghiţite de orice autor, fără să se mai menţioneze măcar sursa lor. Vinovată, pentru că – dacă aceste mii de pagini le-am semnat doar ca editor – mi-am scăzut, în schimb, toţi aceşti ani din cariera literară. Îmi rămâne doar viitorul – cât va fi el – pentru ca să completez Memorialul nostru cu memorialul meu, altfel spus, cu amintirile trecute pe hârtie, pagini la care – sunt convins – nu râvneşte nimeni şi nu pot fi înstrăinate.

Interviu realizat de RODICA PALADE

Sursa: Revista 22


Memorialul Durerii (1-35) integral on-line pe site-ul istorieevanghelica.ro (6.02.2011)


Memorialul Durerii

Image via Wikipedia

Pagina Memorialul Durerii a fost actualizată.  Am înlocuit si completat episoadele documentarului, astfel încât cei interesați să poată urmări integral cele 35 de episoade la o calitate cât mai bună.

https://istorieevanghelica.ro/memorialul-durerii/

Voi încerca să adaug și alte episoade în măsura timpului și a identificării lor.

 

 

Memorialul Durerii – gest de reverenta in fata martirilor rezistentei anticomuniste. Armand Goșu în dialog cu Lucia Hossu Longin

Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creatie poetica crestina” – 1978 p.2


Public acum referatul Departamentului Cultelor referitor la Memoriul depus de Maier Ion privind publicarea unei ,,Antologii de creație poetică creștina”.

Prima parte a seriei de documente referitoare la publicarea unei antologii de ,,creație poetică creștină” care să includă și poeziile lui Traian Dorz a fost publicată sub titlul:  Memoriul lui Maier Ion catre CC al PCR privind publicarea unei ,,Antologii de poezie crestina” – 1978

 

 

Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion

 

Referat avand ca obiect Memoriul lui Maier Ion p.2

Știe cineva ce s-a întâmplat cu cele zece volume (caiete) de poezii însumând circa 3000 de titluri din creația lui Traian Dorz?

Sacralizarea Partidului, cultul Liderului via Memorie, libertate, moderatie


Intrebat in 1988, in ultimul sau important interviu acordat unei  reviste occidentale (Newsweek International) care este hobby-ul sau, secretarul general al PCR raspundea laconic, fara umor si fara echivoc: “Construirea socialismului in Romania”. Miturile politice au insa o durata de viata, as spune chiar o incapatanare si o persistenta  uluitoare. Sunt inca destui cei care se amagesc cu credinta ca Nicolae Ceausescu, patronul unui sistem intemeiat pe dispretul absolut pentru lege si pentru demnitatea umana, ar fi fost un veritabil patriot, un comunist antisovietic, un cavaler al rezistentei impotriva imperialismului rus.

Ceausescu a fost un militant din categoria dura, un spirit inflexibil, rigid, inversunat si intunecat. In fapt, partidul pe care Ceausescu l-a venerat n-ar fi ajuns la putere in anii postbelici fara sprijinul militar si politic al lui Stalin. Desatelitizarea, atata cata a fost, s-a facut printr-o continua re-stalinizare.  Comunismul romanesc a interiorizat cu frenezie fixatiile cominternist-cominformiste, chiar si atunci cand pretindea a se debarasa de ele.  Ideea unei lupte intestine intre o factiune pro-moscovita (pasamite dominata de “minoritari”) si una “patriotica” a fost si este inca sustinuta de cei care refuza sa vada structurile adnaci ale sistemului.  In fapt, Ceausescu nu a fost mai “patriot” decat un Enver Hoxha.

Citește mai mult despre  Un mistic al revoluției comuniste: Nicolae Ceaușescu între internaționalism și șovinism by Vladimir Tismăneanu

Iosif Ton ,,Eu sunt chemat nu sa lupt impotriva comunismului, ci sa-L aduc pe Cristos in comunism”


Eu sunt chemat nu să lupt împotriva comunismului, ci să-L aduc pe Cristos în comunism…

Iosif Țon, Poziţia mea în Uniunea Baptistă şi cu privire la unele evenimente recente din cadrul Uniunii Baptiste, Oradea, 26 noiembrie 1978.

Pentru a citi și alte pasaje din această scrisoare apasă aici.

Ideea conviețuirii dintre comunism și creștinism se regăsește expusă pe larg în Manifestul Creștin, lucrare publicată în Anglia, al cărui titlu inițial era Locul creștinului în socialism. Spre deosebire de Iosif Țon, Richard Wurmbrand considera că nu putem vorbi de o colaborare a creștinismului cu comunismul, o ideologie atee cu origini satanice. A se vedea în acest sens Richard Wurmbrand, Marx și Satan. menționez în acest context și faptul că, comunismul are caracteristicile unei religii politice și și-a propus prin întemeietorii săi să lupte împotriva creștinismului. Celor interesați de subiectul religiilor politice le recomand Eric Voegelin-Religiile politice, Editura Humanitas, București, 2010.

Articole similare

Canonul libertatii: “Religiile politice” de Eric Voegelin

“Sa tremure clasele dominante”: Profetul Marx si ucenicii sai