Costel Ghioancă – Ce să facem când familia este sub asediu?
În ultima perioadă de timp am asistat la atacuri tot mai susținute și mai sistematice la adresa familiei creștine. Sigur, ultima dezbatere aprinsă – referendumul pentru modificarea Constituției în privința definirii familiei – nu constituie doar o încolțire a valorilor moral-creștine (cum este cazul în alte situații), ci are în vizor însăși deconstrucția ideii de familie, o lovitură în fibra fundamentală din care este țesută celula societății, o ridiculizare a conceptului de umanitate. Subiectul este, oricum, extrem de sensibil, iar când în joc sunt implicate și instituții, evident că panica unora – în paralel cu extazul altora – atinge cote care ies din matricea unui ”calm social”.
Atacul continuă cu arsenalul ”nevinovatului Halloween”, o sărbătoare fățiș ocultă, menită să domesticească lumea spiritelor rele – de parcă nu s-ar simți și așa destul de mult ”acasă” în lumea noastră – , impusă prin presiune socială chiar și copiilor de grădiniță.
Putem să adăugăm multe alte strategii de destabilizare a familiei: violența și imoralitatea din mass media – chiar și din desenele animate – ”educația sexuală” livrată elevilor în școli, carierismul, materialismul, nerespectarea rolurilor rânduite de Dumnezeu în familie etc.
Ce să facem când familia este sub asediu? Încerc să indic o serie de repere care poate vor fi utile pentru unii dintre noi:
1. Îndepărtarea ”elementului-surpriză” și a așteptărilor nerealiste
Să nu lăsăm ca aceste atacuri să ne ia prin surprindere. Păstrând o viziune biblică asupra lumii, ne amintim că trăim într-o lume căzută, nerăscumpărată încă pe deplin. Statul nu va sluji Biserica, iar când o va face, va emite o factură mult prea scumpă. Istoria încă vorbește.
2. Să nu fim nepăsători
Chiar dacă nu trăim cu iluzia unui ”stat creștin/moral”, nu înseamnă că trebuie să renunțăm să fim „sare și lumină” în societatea în care trăim. Izolaționismul nu este sănătos nici pentru Stat și nici pentru Biserică. Este nevoie să ne pronunțăm asupra direcțiilor în care merge societatea și cred într-o implicare a creștinilor în toate sferele societății, cea politică, culturală, socială, economică etc. Dumnezeu a folosit și poate folosi asemenea slujiri. Cu toate acestea, să nu uităm că luptele spirituale pot fi câștigate doar prin adevărul Evangheliei. De aceea răspunsul nostru trebuie să fie după modelul Domnului Isus: Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. (1 Petru 2:12-15)
3. Paradoxal, adevărata luptă nu e în Societate, ci în Biserică
Noi nu putem câștiga lupta cu Statul (nici măcar nu este lupta noastră). Singurul care îi ridică și coboară pe împărați, Cel de stabilește cursul istoriei este Dumnezeul Suveran. Pentru mulți, iluzia este că dacă vor lupta cu Statul va fi apărată familia. Nu rezonez cu această perspectivă. Cred că trebuie să avem o mărturie pentru Stat, să ne exprimăm public într-un mod christic, însă avem de luptat – în sensul bun al cuvântului – în Biserică. Acolo avem ”societatea lui Dumnezeu”, acolo găsim oameni modelați de Evanghelie și favorabili valorilor creștine. De membrii noștri trebuie să avem grijă: să investim în familii, să predicăm Scriptura – nu povești nemuritoare – să indicăm cu precizie care este modelul biblic al familiei, să ne pronunțăm fără frică asupra rolurilor în familie, să promovăm o cultură a ”altarului familiei”, ca loc de părtășie regulată și închinare înaintea lui Dumnezeu, să promovăm smerenia și decența, nu divertismentul religios, să vorbim despre suferință nu despre Evanghelia prosperității, să prețuim mai mult identitatea creștină decât membralitatea eclezială, să postim împreună cu copiii noștri și câte altele…
Dacă bisericile sunt sănătoase spiritual, nimic nu va putea să distrugă familiile noastre, fiindcă atunci când Statul va veni să ne ceară ceea ce este contrar voii Domnului, vom prefera mai degrabă să murim decât să renunțăm la ce credem. Biserica și-a apărat valorile cu Evanghelia și cu sânge – al ei nu al altora –, nu prin politică! Întrebarea cu adevărat relevantă este: cât de pregătite sunt Bisericile? Aici este lupta! Să nu ne trezim că ducem „războaiele altora”.
4. Să ne încredem în Dumnezeu
Știu că sună a ”clișeu”, dar se întâmplă adeseori să ratăm cel mai evident lucru. Devenim tot mai sofisticați, ne considerăm atât de înțelepți încât „încrederea în Dumnezeu” devine doar o lozincă religios-corectă, iar nu o realitate plină de har și de speranță. Mărturia Bibliei ne arată că Dumnezeu a răsturnat de atât de multe ori planurile celui rău, că a schimbat cursul istoriei, că El este în controlul tuturor lucrurilor. Ce adevăruri minunate în care să ne găsim odihna sufletelor noastre!
Pastor, Costel Ghioancă
Material publicat pe bisericaadonai.ro și preluat cu permisiunea autorului
Partajează asta:
Biserica Creștină Baptistă „Adonai” București – Inaugurarea noului loc de închinare
Duminică, 6 septembrie 2015, începând cu ora 10 Biserica Creștină Baptistă Adonai din București vă invită să fiți parte la bucuria inaugurării noului loc de închinare. Situat în cartierul Crângași, în Clădirea Itaoui Center, la 10 minute de stația de metrou Piața Crângași, acest nou loc de închinare vine în întâmpinarea nevoilor Bisericii Adonai. La acest eveniment vor participa o serie de oaspeți din țară și străinătate, invitați alături de ei fiind toți aceia care doresc să asculte Evanghelia.
Vezi AICI un interviu cu pastorul Bisericii Adonai, Costel Ghioancă, în acesta vorbește despre ce înseamnă Biserica Adonai și care sunt obiectivele acesteia.
Partajează asta:
Ştefan Cornu: Ce spune judecarea altora despre tine
„De aceea, tu, omule, care-i judeci pe alţii, n-ai nici o scuză, căci prin faptul că-l judeci pe altul te
condamni pe tine însuţi, pentru că tu, care-l judeci, înfăptuieşti aceleaşi lucruri!” (Romani 2:1)
Pentru Pavel, fariseismul și păcătoșenia ascunsă sunt date în vileag de acest principiu: judecarea altora. Având în vedere că Dumnezeu „va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2:16), singura neprihănire care va rezista acestei judecății este cea lăuntrică sau ascunsă.
În schimb, „tu, omule, care-i judeci pe cei ce înfăptuiesc astfel de lucruri [hoție, lăcomie, invidie, ceartă, înșelătorie, ucidere, bârfă, aroganță, s.a., cf. Romani 1:29-31], dar pe care le faci şi tu, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? (Romani 2:3). Evident că nu. Fariseismul și corupția interioară bine mușamalizate sunt păcatele care te aduc cel mai aproape 
de buza abisului veșnic.
Cum funcționează deci, această judecată și acest fariseism? Apostolul vede o legătură intrinsecă între judecarea cuiva și înfăptuirea acelui lucru pe care îl judeci în altul. Care este această legătură? Când cineva judecă pe altcineva demonstrează că același principiu care l-a făcut pe inculpat să păcătuiască sălășluiește și în cel ce judecă.
Iată cum: Să presupunem că stai la coadă la un ghișeu și dintr-o dată vezi că cineva trece nestingherit și nejenat pe lângă tine și pe lângă ceilalți și se așează al doilea la ghișeu. Mâinile încep să ți se umezească, fața ți se înroșește și instant auzi în jurul tău șușoteli din în ce în ce mai puternice. Efectul judecății s-a generalizat. De ce ai reacționat așa? Care este motivul? Ei bine există două lucruri care stau la baza manifestării tale de judecată:
(1) Faptul că stai la coadă nu-ți face plăcere, de fapt îți displace teribil. Ți-ar plăcea, dacă ar exista posibilitatea, să te faci nevăzut, să depășești fără nicio grijă tot rândul și să te așezi frumos în față. Totuși, de dragul normei publice, strângi din dinți și te auto-abții. Din această cauză urăști comportamentul impostorului care ți-a luat-o înainte: totuși, tu te-ai chinuit atât să stai la coadă…
(2) Disconfortul pe care tu ți-l asumi trebuie să și-l asume toată lumea. Înduri supliciul celor 20 de minute pierdute fiindcă toți le îndură. Neplăcerea ta este suportabilă numai dacă toată lumea o suportă. Dar în momentul când cineva scurtcircuitează chinul pe care tu l-ai răbdat, o furie dezlănțuită începe să erupă în tine.
Observați punctul central al judecății: disconfortul care izvorăște din auto-abținere. Acest fapt arată că intenţiile inimii tale sunt aceleaşi ca ale celui ce scurtcircuitează norma, doar că tu te-ai abţinut de la acel lucru, şi asta prin puterea ta şi prin voinţa ta. Practic nu este nicio diferenţă între intenţiile aceluia şi intențiile tale, ambele sunt exact la fel: egoiste până in măduva oaselor. Diferenţa constă în chinul pe care tu ți l-ai asumat prin puterea voinței.
Reversul judecății l-am putea exemplifica în felul următor: să presupunem că ești cu grupul tău de prieteni și ați cumpărat 3 ciocolate, una cu 75% cacao, alta cu lapte și alta cu alune. Ție îți place cel mai mult cea cu lapte, și cu uimire sesizezi că prietenii tăi nu gustă deloc din cea cu lapte, pe motiv că nu le prea place. Nu-i așa că ți s-ar umple sufletul de bucurie. Ciocolată e numai a ta, nu trebuie s-o împarți cu nimeni. Iată reversul judecății: faptul că prietenilor tăi nu le place ciocolata cu lapte nu îți provoacă transpirații și mânie, ci dimpotrivă, bucurie, plăcere și chiar uimire.
Dacă am aplica aceste lucruri la viața noastră spirituală ne-am putea radiografia corect acțiunile și ființa, așa încât să ne-o aliniem realmente voii lui Dumnezeu care „judecă lucrurile ascunse ale oamenilor”. De ce judecăm pe frații care nu participă la ora de rugăciune; de ce judecăm pe cei ce nu vin la Biserică; de ce judecăm pe cei ce nu-și aduc zeciuielile; de ce judecăm pe aceia care nu pun mâna în nicio acțiune a Bisericii; de ce judecăm pe aceia care totdeauna sunt primii când vin ajutoarele, dar ultimii la slujire; de ce?
Pentru că de fapt nouă ne-ar plăcea să facem ce fac ei, însă noi ne abținem. Ne-ar plăcea să venim o dată sau de două ori pe lună la Biserică, și dacă se poate doar atunci când începe predica, ne-ar plăcea să cheltuim zeciuiala pe care o dăm Bisericii pentru scopurile noastre egoiste, ne-ar plăcea să fim doar serviți, dar nu să servim pe alții, ne-ar plăcea să inspectăm primii ajutoarele și să luăm pentru noi ce este mai bun de acolo, și lista poate continua. Observați fariseismul, observați cum principiul celui judecat locuiește în inima celui ce judecă.
Nu este nicio diferență între cel judecat și cel ce judecă: ambii au aceeași inimă depravată, ambii au aceleași impulsuri și intenții și ambii vor fi judecați pe baza acelorași lucruri ascunse, și nu pe baza acțiunilor exterioare mușamalizate. Dacă însă acel principiu ar fi străin vieții tale, atunci nu l-ai judeca pe fratele tău, dimpotrivă, ai rămâne uimit de faptul că el nu participă la ceea tu ai experimentat ca fiind o mare bucurie și probabil, când l-ai întâlni i-ai spune ceva de genul: m-am bucurat atât de mult duminică, aproape că l-am văzut pe Dumnezeu, și sufletul mi-e plin de iubirea Lui. Vă asigur, că această „reclamă” izvorâtă din realitatea experienței tale îl va mișca atât de tare pe „inculpat” încât în duminica următoare l-ai vedea pe băncile Bisericii.
Având în vedere că mulți dintre noi ne-am confruntat cu o astfel de judecată, care ar fi soluția? Bineînțeles că soluția constă în înțelegerea depravării noastre și în pocăință dar și într-o întoarcere la Dumnezeu ca sursă a bucuriei și plăcerii noastre.
Dacă l-am vedea pe Dumnezeu ca fiind totul pentru noi, sursa bucuriei și împlinirii vieții noastre, mersul la Biserică ar fi o mare plăcere, dărnicia ar fi un extaz și slujirea o fericire. Lui Dumnezeu îi place de cel ce dă cu bucurie (2 Corinteni 9:7), fie că vorbim de bani, fie că vorbim de timp, sau de orice altceva. Darea noastră ar trebui să fie caracterizată de bucurie în Dumnezeu – numai aceasta îl glorifică pe Dumnezeu și numai aceasta stă în picioare în fața judecății a tot pătrunzătoare a lui Dumnezeu. „Un astfel de om îşi primeşte lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu” (Romani 2:29).
Ştefan Cornu
http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Costel Ghioancă: Papa Francisc are dreptate… dar numai pe jumătate!
Creştinii care cunosc puţină istorie nu se lasă uşor impresionaţi de traiectoriile mentalităţilor şi perspectivelor contemporane. Da, chiar şi atunci când e vorba de Papa Francisc. Personalitate de talie mondială şi, desigur, model pentru mulţi oameni, Papa s-a pronunţat de curând asupra unor probleme vechi de când lumea: chestiuni legate de homosexualitate şi divorţ.
Potrivit relatărilor de pe site-ulwww.huffingtonpost.com, Papa a declarat în faţa a circa 70.00 de mii de credincioşi că „Dumnezeu nu se teme de lucrurile noi. De aceea, ne surprinde în permanenţă, deschizându-ne inimile şi conducându-ne pe drumuri neaşteptate.” Evident, cum noi trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu ar trebui să fim și noi netemători și toleranți cu chestiuni precum homosexualitatea și celelalte.
Cei care se opun unor astfel de acomodări la cultura decăzută în care trăim nu vor avea chiar o viață ușoară. Spre exemplu, se pare că din cauza opoziției față de noua viziune papală, cardinalul Raymond Burke va fi retrogradat.
Eu nu pot decât să spun că Papa Francisc are dreptate, dar numai pe jumătate! Are dreptate când spune că „Dumnezeu nu se teme de lucrurile noi”. Normal, El este în controlul istoriei. Și, fie vorba între noi, aceste lucruri nu sunt chiar atât de inedite. Parcă s-a mai confruntat El cu asemenea „noutăți” prin Sodoma și Gomora, prin Roma antică, prin Evul Mediu, prin modernitate și până astăzi. De fiecare dată Dumnezeu, „același ieri, azi și în veci” a dovedit că este Domn peste toate izvodirile minții umane și a dus mai departe planul Său: a pregătit un popor din care să se nască Mesia, a înfăptuit lucrarea de mântuire prin moartea lui Hristos pe Golgota, L-a înălțat pe Hristos la cer și i-a „pus totul sub picioare”, L-a trimis pe Duhul Sfânt, și-a zidit și își zidește Biserica și urmează ca Hristos să revină a doua oară.
Da, nimic nu l-a speriat și nu l-a oprit pe Dumnezeu. El își face lucrarea mai departe. Adevărurile Sale absolute și planurile desăvârșite nu vor fi clătinate de nimicnicia umană.
Dumnezeu nu se sperie și nu are nimic de pierdut. Aici Papa are dreptate. Ce nu a spus Papa Francisc e faptul că avem noi pentru ce să ne temem. Decadența morală a coincis întotdeauna în istorie cu perioade de mare suferință: escaladarea bolilor, a abuzurilor asupra persoanelor defavorizate, sărăcia, creșterea numărului de orfani, lipsa de compasiune pentru semeni, o rată ridicată a mortalității. Istoria arată că îndepărtarea de adevărurile absolute ale lui Dumnezeu a dus la decadența pluriformă a societăților și chiar a marilor imperii.
Atunci când nu mai știm să deosebim binele de rău – sau când nici măcar nu mai îndrăznim să gândim în acești termeni – când adevărații credincioși sunt „surzi și orbi”, când ne dărâmăm singuri valorile morale, propriul eșafodaj pe care existăm ca ființe sociale, avem de ce să ne temem. Nu ne putem aștepta la „vremuri roz”, oricât de mult ar fi promovată această culoare prin tot felul de parade…
Dumnezeu își va duce planurile mai departe. Domnia lui nu poate fi clintită. Adevărații creștini, însă, trebuie să-și deschidă gura. Iubindu-i pe semenii noștri, trebuie să avem curajul de a afirma că binecuvântarea noastră ca familii și națiuni depinde de ascultarea de Dumnezeu. Trebuie să proclamăm că avem un Domn. El nu are de ce să se teamă, însă noi trebuie să ne temem de El. Autonomia umană nu este în ultimă instanță decât o iluzie provizorie.
Pastor Costel Ghioancă
Sursa: http://bisericaadonai.ro
Partajează asta:
Stephen Etches, Istoria Bisericii – p. 1 (free download)
Pe site-ul http://bisericaadonai.ro/ este publicat următorul anunț:
Ne bucurăm să vă aducem la cunoştinţă ca puteţi descărca, gratis, o nouă carte despre istoria bisericii scrisă de dr. Stephen Etches.
Puteţi vizualiza şi descărca cartea AICI
.
Partajează asta:
Costel Ghioancă, Barbă și pedeapsă
Din când în când suntem zguduiți de câte o calamitate naturală. Cutremurele, tsunami, alunecările de teren, inundaţiile, incendiile şi alte dezastre naturale sunt dovadă că lumea aceasta nu este niciodată „sigură”. Spre exemplu, Serbia a fost lovită, de curând, cu cele mai grave inundații din ultimul secol.
De ce? De ce se întâmplă așa? De ce au loc atât de multe nenorociri pe pământ?
Se pare că patriarhul Serbiei a intuit o legătura între… barbă și pedeapsă! Da, la ea mă refer, la „femeia cu barbă”, câștigătoare a Euro-ghinionului de anul acesta. Conform The Economist, în viziunea patriarhului, nenorocirile care au venit peste Serbia sunt pedeapsa divină pentru păcatele homo(sexualității), cu exponenți precum Conchita Wurst, femeia-cu-barbă.
Da, putem gândi și în felul acesta… Barba, în cazul mult mediatizat, nu e la locul ei, e de-a-ndoaselea. E pe invers. Încalcă legile naturii(ale). Este un dezastru (ne)natural. Și atunci, cum o nenorocire nu vine niciodată singură, te poți aștepta și la alte dezastre, la o legătură între „barbă și pedeapsă”!
Cu toate acestea, aș spune că deși patriarhul are întrucâtva dreptate, este mult prea reductiv și selectiv în analiza domniei sale. Oare de ce nu vede și alte „bărbi” care nu sunt la locul lor? „Barba” lăcomiei, cea a corupției, a minciunii, a furturilor, a idolatriei, a fățărniciei, a nedreptății sociale, a divorțurilor, a avorturilor și câte altele! Oare aceste „bărbi” nu atrag și ele după sine tot felul de nenorociri? Răul din lume este o consecință a păcatului, fără îndoială, dar nu ține doar de barba Conchitei, ține de „barba” noastră a tuturor. Toți avem nevoie de pocăință și este bine ca atunci când vorbim despre păcat să avem curajul să-l denunțăm în toate formele sale.
Cred că până și patriarhul, care este și el om, trebuie să fie atent și să nu incrimineze doar anumite păcate, ci tot ceea ce Sfânta Scriptură numește păcat. La urma urmei, chiar și domnia sa pare-mi-se că are are… barbă!
Costel Ghioancă
Partajează asta:
Costel Ghioancă, Euro-viziunea „Femeii cu barbă”
Un articol de Costel Ghioancă pentru bisericaadonai.ro
Îmi amintesc de o glumită prostească de pe vremea când eram doar un copil: „Idealul meu în viață e femeia cu mustață!” Se pare că între timp lucrurile au „evoluat”, iar acum există o euro-viziune a „femeii cu barbă”. V-ați dat probabil seama că fac referire la faptul că pe continentul european a fost întronat în jilțul Eurovisionului un „transsexual”. Evident, combinația de „barbă cu plete” și punerea în scenă a unui spectacol grețos nu ne-a încântat așa de mult pe noi cei „mai limitați”, aflați sub anumite rigori și opreliști, pe noi cei mai puțin „trans- …”
Criticii vor sări ca arși spunând că suntem intoleranți… Nu, nu avem nicio problemă cu bietul suflet zbuciumat (…) Nu cu „sufletul rătăcitor” avem probleme, ci cu o Europă care votează așa ceva!
Alții vor spune că asta e! Oamenii au votat prestația impecabilă, vocea, cântecul etc. Nu știu dacă a fost așa… Ce știu, însă, este că s-au întâmplat câteva „coincidențe” care ne dau de gândit: „femeia cu barbă” câștigă Euro-viziunea, camerele de vederi surprind în mod „accidental”, în prim plan, sărutul dintre doi homosexuali aflați în mulțime și apoi, la conferința de presă, femeia cu barbă îi transmite un mesaj lui Vladimir Putin, personaj controversat în zilele noastre și cu vederi homofobe, că „suntem de neoprit!”. Toate acestea s-au întâmplat în același pachet al Euro-viziunii.
Părerea mea este că nu putem ignora o agendă politic-propagandistică în toate aceste evenimente, că am început „să ne-o luăm în barbă”, că am primit un croșeu după care vor urma și altele, poate mai bine țintite. Mai cred că e vremea să ieșim din văgăunile în care ne-am ascuns și să fim mult mai atenți și mai vocali cu privire la ce se întâmplă în societate. „Separarea bisericii de stat” nu înseamnă că trebuie să dormim. Poate mai mult ca oricând, sub presiunea uriașă a secularizării, Biserica trebuie să se implice în societate cu îndrăzneală, să afirme valorile creștine, cu tot cu iubirea păcătosului, dar nu și a păcatului, și să promoveze o altfel de viziune, cea a Împărăției lui Dumnezeu.
Partajează asta:
Conferința „Însetat” la Biserica Adonai București (11 mai 2014)
Biserica Adonai din București vă invită duminică, 11 mai 2014, de la ora 18 la o conferință și o dezbatere despre „Semnificație în viață”.
Partajează asta:
Când negociezi cu Dumnezeu!
Un articol de Costel Ghioancă
Negocierile fac parte din viața noastră. Negociem acasă, în relația cu copiii și partenerul de viață, negociem cu prietenii, negociem la locul de muncă, negociem la bancă sau în piața auto. Fie că este vorba despre mici „favoruri” pe care ni le facem unii altora, locul unde să ne petrecem concediul, sau un contract important pe care trebuie să-l semnăm, negocierea s-a înscris în ADN-ul nostru bio-social.
Doar că, nu de puține ori, se întâmplă să fim tentați să negociem chiar și cu Dumnezeu. Ni se pare nouă că dreptatea este de partea noastră, că am merita ceva mai mult, că avem ce oferi, că suntem mai buni decât mulți alții, că ne-am implicat cu dedicare în lucrarea Domnului etc. Pe scurt, credem că avem „monedă de schimb” și ne și vedem la masa negocierilor cu Dumnezeu.
Aș vrea să înțelegem ce se întâmplă când negociezi cu Dumnezeu! Unul dintre cele mai celebre cazuri este cel al lui Avraam, care negociază pentru Sodoma (Geneza 25:16-33). Avraam află că Dumnezeu intenționează să distrugă cetățile Sodoma și Gomora și începe negocierea. Punctul forte pe care mizează este „dreptatea lui Dumnezeu”: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, așa ca cel bun să aibă aceeași soartă ca cel rău, departe de Tine așa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25).
Logica este simplă: Dumnezeu este drept și nu va omorî pe cel bun împreună cu cei răi. Dar câți oameni buni or fi în Sodoma? Poate 50! Și Avraam este gata să înceapă negocierile. Doar că pe măsură ce negociază, Avraam realizează că sunt șanse tot mai mici ca oamenii să fie buni, și șanse tot mai mari ca Dumnezeu să fie îndurător.Așa că el coboară mereu standardul, ajungând până la numărul 10. Poate se vor găsi 10 oameni buni în Sodoma!
Deci, Avraam negociază cu Dumnezeu mizând pe dreptatea Sa, dar foarte curând se vede nevoit să migreze spre un alt atribut divin, cel al îndurării! Când negociezi cu Dumnezeu, singurul lucru la care putem apela este îndurarea lui Dumnezeu.
De multe ori și noi începem negocierele cu multă încredere, fiind convinși că un Dumnezeu drept nu are cum să nu ne dea ceea ce ne dorim. Doar că, la o privire mai atentă asupra realității, ne îndreptăm încet, încet spre îndurarea Domnului spunând, la fel ca mulți oameni din Scriptură: „Ai milă de mine, Dumnezeule!”
Cred că ar fi înțelept să începem direct cu îndurarea Domnului, având credință în El și știind că Dumnezeu ne dă, oricum, nespus mai mult decât merităm noi. Așa vom fi scutiți de situații, oarecum stânjenitoare, ca cele prin care a trecut Avraam: „Să nu te mânii Doamne, dacă voi vorbi numai de data asta.” (Geneza 18:32)
Istorie Evanghelica 