Arhive etichetă: Ziarul Adevărul

Ziarul Adevărul: Klaus Iohannis, somat „să se exprime pro creştinism“

De Marius Silvesan pe 19/10/2016 | Lasă un comentariu

Klaus Iohannis, somat „să se exprime pro creştinism“: „Dacă nu, ne vom exprima noi pro schimbare, inclusiv a dumneavoastră“

http://adevarul.ro/locale/timisoara/klaus-iohannis-somat-sa-exprime-pro-crestinism-daca-nu-vom-exprima-pro-schimbare-inclusiv-dumneavoastra-1_58067fc05ab6550cb8aecb79/index.html

Președintele României, domnul Klaus Iohannis este chemat de Alianța evanghelică din România prin vocea pastorului Viorel Iuga, președintele în exercițiu al Alianței, să susțină familia tradițională.

Publicat în: Articole, Creștinism, Evanghelici, Politică, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: Alianța Evanghelică din România, Klaus Iohannis, Viorel Iuga, Ziarul Adevărul

„Stăteam în genunchi şi ne rugam“. Lupta pentru viaţă a românilor evadaţi din coşmarul terorist

De Marius Silvesan pe 21/01/2013 | Lasă un comentariu

Articol preluat din Ziarul ADEVĂRUL via inliniedreapta.net

George Iachim, constănţeanul în vârstă de 40 ani care a supravieţuit atacului terorist din Algeria, a fost la un pas să îşi piardă viaţa, chiar şi după evadare. El a fugit împreună cu alţi 7 colegi din rafinăria din deşert, dar la un moment dat a fost nevoit să se oprească din drumul spre salvare.

Inginerul constănţean George Iachim (40 ani) a reușit să scape împreună cu Liviu Floria (46 ani), colegul său din Piteşti.

În dimineața de miercuri, 16 ianuarie, cei doi au ajuns devreme la cantina rafinăriei, acolo unde obişnuiau să se întâlnească și cu ceilalți români, dar şi cu alţi colegi. La doar 3 minute a început infernul.

„Miercuri dimineața eram în afara biroului şi am văzut teroriștii venind. Au început să tragă în agenţii de securitate de la poartă. Apoi au intrat în birourile clădirii şi au început să ia ostatici. M-am baricadat împreună cu un alt coleg, tot din România, într-unul dintre birouri, am încuiat uşa şi am pus biroul în uşă“, a povestit George Iachim televiziunii algeriene.

„Am avut noroc că nu ne-am întâlnit cu teroriştii. Trei minute mai devreme dacă veneam, dădeam de ei. Atât a fost diferenţa dintre viaţă şi moarte – trei minute“, a relatat Liviu Floria.

La ora 13, teroriştii au aruncat comunicaţiile în aer. Până atunci, românii mai ţinuseră legătura prin SMS-uri cu ceilalţi colegi care nu reuşiseră să se ascundă.

Unul dintre ei, Mihail Marius Bucur din Ploieşti, le-a transmis că se află în cantină cu doi englezi, dintre care unul este grav rănit. Ultimul mesaj pe care Bucur l-a transmis către Floria a fost scurt: „Sunt ostatic“.

„Dacă nu ar fi întârziat în acea dimineaţă, ar fi fost în viaţă“, a spus Liviu Floria.

Un englez cu un curaj ieşit din comun, care cunoştea foarte bine locul, a reuşit să îi găsească şi să îi mobilizeze pe cei care se ascunseseră în cele 4 module de birouri. Riscându-şi viaţa, ei au acordat ajutor altor 2 colegi, un malaiez şi un filipinez, a căror maşină fusese detonată de terorişti.

Dar atacatorii s-au întors să caute victimele exploziei şi când au văzut că li se acordase prim-ajutor, şi-au dat seama că mai sunt ascunşi oameni în birouri. Ei i-au executat pe cei 2 asiatici, apoi au început să răscolească birourile, dar cei 8 erau bine baricadaţi după uşile închise. Teroriştii au tras rafale de armă în uşi, iar norocul a făcut ca gloanţele să nu nimerească pe vreunul dintre angajaţi.

„Era clar că ne descoperiseră şi urmau să vină după noi. Englezul Lou Field ne-a întrebat dacă vrem să fugim cu ei şi n-am ezitat nicio clipă. Mai bine muream în deşert, pe cont propriu, nu ca şoarecii în cuşcă. Era singura noastră scăpare“, povesteşte românul.

Din grupul evadaţilor făceau parte cei 2 români, 3 englezi, 2 norvegieni şi 1 algerian. Era în noaptea de joi spre vineri, la ora 2.10, când fugarii au sărit gardul şi au dispărut în bezna deşertului.

„Ne-am ghidat în noapte după o faclă şi am mers aşa până dimineaţa. Aveam de parcurs vreo 10 kilometri până la punctul de control al Jandarmeriei algeriene. Dar dimineaţa am pierdut reperul, că se luminase. Am mers mai bine de 30 kilometri, până când am decis să se despărţim, ca să avem şanse mai multe“, relatează Floria.

George Iachim, împreună cu 2 englezi şi 1 norvegian, n-a mai putut continua drumul. Era deshidrataţi, iar şocul prin care trecuseră le afectase rezistența Cei 4 au rămas la un punct de control al rafinăriei, situat în apropierea drumului patrulat de autorităţile algeriene.

Liviu Floria a relatat momentul despărțirii de George Iachim şi de ceilalți 3 colegi. Constănțeanul l-a rugat disperat să îl salveze şi să trimită ajutoare după ei: „Nu mă lăsa, fratele meu! Am trecut prin prea multe împreună. Te rog frumos să-mi trimiți apă, că nu mai pot!“.

După o oră şi jumătate, în jurul orei 17, Floria şi cei 3 colegi au ajuns cu precauții la drumul de unde au fost găsiţi de jandarmi. Din motive pe care românul n-a vrut să le dezvăluie, algerienii nu au vrut însă să meargă să-i recupereze pe cei lăsaţi în deşert, deşi era un drum de 15 minute de făcut cu mașina.

Românul şi ceilalţi fugari au fost duşi la centrul de operaţiuni al Jandarmeriei din In Amenas. Europenii au fost preluaţi de Armata SUA şi transportaţi cu un avion special la baza militară din Rammstein – Germania. Atunci fugarii au reuşit să adoarmă, preţ de 3 ore.

După o noapte petrecută printre militari, Liviu Floria a reuşit să ia legătura cu George Iachim, de care nu mai ştia nimic. Aşa a aflat că Iachim şi ceilalţi 3 colegi rămaşi în deşert s-au salvat pe cont propriu, pentru că nimeni nu s-a dus după ei.

„După ce aţi plecat voi, am stat acolo până la ora 9 seara. Îngheţasem de frig, apă nu mai aveam. Ne-am ridicat şi am plecat aşa cum am putut. Era unica noastră şansă“, a relatat George Iachim colegului său.

În relatările sale cutremurătoare, Liviu Floria a pus salvarea lor pe seama divinităţii: „Când răsunau împuşcăturile, ne întindeam la pământ. Când era linişte, eu şi George stăteam în genunchi şi ne rugam. Mai mult ca oricând am simțit atunci puterea lui Dumnezeu.“

Publicat în: Politică | Etichetat: Algeria, George Iachim, inliniedreapta.net, Ziarul Adevărul

Clerul din Principate: neinstruit, vicios, corupt

De Marius Silvesan pe 23/08/2012 | Lasă un comentariu

Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

Putin instruit, leneş, corupt, cuprins de patima beţiei – aşa le-a apărut călătorilor prin spaţiul românesc clerul mărunt din Principate.

Starea Principatelor în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a atras atenţia călătorilor străini. Organizarea politică, boierii, ţăranii, moravurile, economia, aspectul oraşelor – toate acestea, şi multe altele, au fost consemnate uneori cu simpatie, alteori cu maliţie. Starea clerului – înalt şi mărunt – nu a trecut neobservată musafirilor. Pe baza scrierilor lăsate de aceştia cu precădere, la care s-au adăugat câteva mărturii autohtone, Pompiliu Eliade i-a făcut clerului un portret colectiv deloc măgulitor. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, Pompiliu Eliade a susţinut doctoratul la Sorbona, în 1898, cu teza „De l’influence francaise sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines”. Autorul şi-a propus mai mult o istorie a mentalităţilor decât înşiruirea faptelor în ordine cronologică.

O castă divizată

Casta preoţească era alcătuită din clerul înalt – mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, în general ceicare deţineau funcţii în ierarhia bisericească – şi clerul de rând. O altă distincţie se făcea între clerul mănăstiresc şi cel nemănăstiresc, zis „de mir”. În „Învăţătorul copiilor. Carte de citire în clasele primare”, manual alcătuit de învăţătorul Ion Creangă, diferenţa dintre preoţii de mir şi clerul monahal este explicată pe înţelesul celor mici. „Preoţii şi diaconii însuraţi alcătuiesc clerul de mir; aceştia au dreptul de a fi la bisericile din sate şi oraşe. Iar călugării şi călugăriţele alcătuiesc clerul monahal şi trăiesc în monastiri”.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria statului şi a bisericii au mers mână-n mână. Din acest motiv, faptele mitropoliţilor şi episcopilor, implicaţi în decizia politică, sunt mai bine cunoscute. Mai puţin a atras atenţia starea preoţilor obişnuiţi, cei presupuşi a călăuzi turma credincioşilor pe calea cea dreaptă. Aceştia, mai mult decât înalţii arhierei, ar fi trebuit să întreţină vie flacăra credinţei în norod şi să contribuie la înălţarea lui spirituală. În realitate, scrie Pompiliu Eliade citând călători străini, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Pe musafirii din Apus şi din Răsărit i-a frapat starea jalnică a clerului mărunt. Lipsa de pregătire şi moravurile îndoielnice au atras atenţia în mod deosebit.

Instrucţie precară

Cercetând scrierile din epocă, rezultă că, în veacul al XVIII-lea, aproape oricine putea deveni preot. „Acest cler era recrutat la întâmplare, scrie Eliade: haimanale de prin ţară, fii de mici negustori, sârbi, bulgari, greci fără căpătâi, feciori de boiernaşi, în sfârşit, oameni a căror condiţie i-ar fi obligat să plătească un bir greu, îndeosebi ţărani ce posedă câţiva ducaţi cu care să poată cumpăra o preoţie – iată din ce e alcătuit clerul nemănăstiresc (…). Între tâlhărie şi slujba de preot, socoteau că aceasta din urmă prezintă mai puţine primejdii, este mai tihnită şi poate mai bănoasă”.

Trei-patru ducaţi preoţia

Lipsa şcolilor de teologie şi corupţia sunt identificate de Eliade drept cauze ale acestei stări de lucruri. Şcolile de pe lângă mănăstiri erau puţine şi funcţionau neregulat. Şi le frecventau doar viitorii călugări, dintre care se alegeau apoi înalţii ierarhi. Pentru preoţii „de mir”, care slujeau la sate, nu exista nicio şcoală. Locul în altar se obţinea contra unei sume de bani, a observat I.-S. Raicevich, consulul Austriei la Iaşi într-o lucrare publicată la Paris, în 1822. Însuşi mitropolitul a hirotonit câteva mii de oameni, la preţul de trei-patru ducaţi preoţia, scrie Eliade, citând observaţiile consulului austriac care a zăbovit în Principate 11 ani.

Cu aşa „criterii de selecţie”, nu mai miră ştiinţa redusă de carte a preoţimii de la ţară. „Toată ştiinţa lor se mărgineşte la a citi, de bine, de rău, cele patruzeci şi trei de slove ale scrierii chirilice şi la a cânta pe nas în strană”, observa acelaşi consul austriac. Până şi pe huliţii domnitori fanarioţi îi revolta uneori redusa ştiinţă de carte a slujitorilor bisericii, scrie Pompiliu Eliade, sprijinindu-se de această dată pe o sursă internă. „Constantin Mavrocordat (fiul lui Nicolae Mavrocordat, domn al Principatelor în mai multe rânduri, n.red. – foto) a decretat o anchetă menită să-i descopere pe preoţii fără şcoală şi să-i supună amenzilor. Majoritatea lor uitaseră demult buchiile, şi s-au găsit unii care se strecuraseră în rândul bisericii fără să le ştie vreodată”.

Moravuri îndoielnice

Lipsa de educaţie a clerului obişnuit se oglindea lesne în moravurile acestuia. Despre ele, a scris şi francezul F.-G. Laurençon. „Este greu să găseşti în Europa un cler mai neştiutor, mai superstiţios şi mai dedat desfrâului decât cel din Ţara Românească. Întâlnirile lor obişnuite, după slujba bisericească, sunt la cârciumi şi în locuri de perdiţie”.

Laurençon aducea astfel în discuţie două metehne ale preoţimii mărunte: patima beţiei şi slăbiciunea pentru sexul frumos.

Preoţii de mir nu aveau prea multe cunoştinţe nici despre dogmele religiei creştine. Religia majorităţii populaţiei Principatelor la 1800, scrie Pompiliu Eliade, era o urzeală de superstiţii, unde strigoi, stafii, năluci, arătări, duhuri de tot felul îşi dădeau mâna cu sfinţii bisericii. Consecinţa – stingerea progresivă a credinţei în sânul poporului valah. „De fapt, românii au rămas, poate, dintre toate popoarele, cei mai străini de sentimentul religios”, concluzionează Pompiliu Eliade.

Dezamăgirile ministrului francez

O relatare despre Ţările Române o datorăm lui Edouard Antoine Thouvenel. În 1838, când era foarte tânăr, a întreprins o călătorie în Principate, pe Dunăre până la Marea Neagră. Materialul a fost publicat în 1840. Ulterior, a devenit unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai Franţei secolului al XIX-lea, fiind, între altele, ambasador al Franţei la Constantinopol (1855-1860) şi ministru de externe (1860-1862). Prezentăm în continuare impresiile viitorului diplomat despre religia românilor, publicate în volumul. „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea”. Serie nouă. Volumul 3: 1831-1840.

Obstacol în calea progresului

„Portretul lui Edouard Antoine Thouvenel, ambasadorul Franţei la Constantinopol“, pictură a lui Adolph Diedrich

„Bucureştiul nu are monumente. Este imposibil să numeşti astfel numeroasele biserici pe care superstiţia şi remuşcările, mai mult decât credinţa, le-au ridicat în acest ultim secol. Statui informe, fresce unde subiectele religioase şi profane se amestecă în modul cel mai comic, totul este o mostră a prostului gust. Altarul este, după ritul grecesc, separat de restul bisericii de către un voal, care nu se ridică decât în anumite momente ale slujbei; vitralii de diverse culori dau în lumina zilei culori sclipitoare şi bizare. Aceste lucruri pot surprinde ochii şi încânta imaginaţia, dar nu au alt scop; nu se adresează sufletului. Dacă o religie îl ridică pe om deasupra nevoilor terestre, dacă dogma sa, fără a fi cea catolică, îi reaminteşte originea şi scopul său, ea trebuie respectată, şi cea care foloseşte şi alte mijloace decât raţionamentul şi persuasiunea este vinovată.

Din păcate, religia ortodoxă, practicată de preoţii români, în loc de a fi un mijloc de civilizaţie, nu a fost până în prezent decât un obstacol în calea progresului social. Superstiţiile cele mai ridicole sunt luate drept credinţă, taina cea mai sfântă, cea a confesiunii, este exploatată într-o manieră nedemnă. Clerul de jos, constituit din preoţi căsătoriţi, împărtăşesc alături de mulţime păcate, pe care episcopii nu le demască. (…)

Episcopii şi corupţia

Clerul ocupă în Ţara Românească un loc important; din nefericire, cum deja am observat, corupţia şi ignoranţa domnesc în rândurile membrilor săi: legile pe care le impun trebuie să fie supuse unei revizii complete; dar această reformă nu se va putea face decât prin îmbunătăţirea moravurilor. (…) Cei trei episcopi din Râmnic, Buzău şi Argeş se află în fruntea clerului român. Titularii actuali nu se bucură de aceeaşi consideraţie în sânul opiniei publice; dar cum adunarea naţională poate alege episcopii, ea posedă şi mijlocul de a pune capăt într-o zi corupţiei şi intrigilor din scaunele episcopale. Mănăstirile din Ţara Românească sunt amintirea a ceea ce au fost, adică un loc de trândăvie şi superstiţii; au pierdut singurul avantaj pe care îl aveau sub guvernarea turcilor, acela de a constitui un refugiu împotriva tiraniei.

Trândăvie şi superstiţii

Treisprezece mănăstiri de călugări şi cinci case de retragere pentru femei, treisprezece mănăstiri rumeliote, şase mănăstiri dependente de patriarhul de la Ierusalim, şi alte trei închinate Muntelui Sinai deţin împreună o cincime din terenurile cultivate.

Călugării sunt agenţii cei mai zeloşi ai politicii ruseşti; icoanele, relicvele, ornamentele bisericeşti, darurile de tot felul sunt trimise de la Sankt-Petersburg şi răspândite cu abilitate, le întreţin sentimentele cele mai favorabile către ţar, pe care îl privesc ca un conducător veritabil al ortodoxismului”, scrie diplomatul francez.

Publicat în: Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: adevarul.ro, Cristina Diac, Edouard Antoine Thouvenel, Pompiliu Eliade, Ziarul Adevărul

Secularizarea averilor mânăstirești de către Cuza Vodă

De Marius Silvesan pe 22/08/2012 | 1 comentariu

Cristina Diac pentru Ziarul Adevărul

În Parlament, Legea secularizării a trecut cu majoritate de voturi

După cum i-a urat Mihail Kogălniceanu în ziua când a fost ales domn al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza a fost bun „mai ales cu acei pentru care mai toți Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.

Iubit de țărani, cărora le dăduse pământ şi şcoli primare, domnul Unirii nu s-a bucurat de simpatia preoţilor. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea – evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp – au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.

Lipsirea Bisericii de resurse şi prestigiu în comunitate a fost criticată de Nicolae Iorga: „Vodă-Cuza… voia să desăvârşească opera începută de Al. Ghica şi Mihail Sturdza, a dezbrăcării de orice autonomie, putere şi autoritate a bisericii, surghiunită în regiuni pur spirituale care sunt, bisericeşte, vecine cu moartea”.

Confiscarea averii Bisericii a fost singura reformă a lui Cuza care nu s-a lovit de nicio împotrivire din partea oamenilor politici ai vremii. La început s-a spus că sunt avute în vedere doar averile mănăstirilor „închinate”. Adică cele aflate sub ascultarea canonică a unor înalte instanţe bisericeşti aflate în afara graniţelor ţării. Nu cele duhovniceşti prezentau interes la momentul respectiv. Suprafeţele considerabile de teren deţinute de mănăstiri erau necesare statului modern pentru împroprietărirea ţăranilor.

O „daraveră seculară”

Chestiunea mănăstirilor închinate se pierdea în negura veacurilor. Sau era „o daraveră seculară”, după cum i-a spus istoricul A.D. Xenopol în lucrarea „Domnia lui Cuza Vodă”, apărută la Iaşi în 1903. Pentru rezolvarea ei în sensul dorit de Cuza, s-a scotocit adânc în istorie, căutându-se temeiuri juridice pentru exproprierea terenurilor deţinute de mănăstirile închinate. Problema era însă complicată. Înaintea lui Cuza, şi alţi domni încercaseră să-i găsească rezolvarea. Alexandru Ilieş, Matei Basarab, Ioniţă Sandu Sturdza şi Gheorghe Bibescu o avuseseră în vedere.

Cercetând vechile acte, s-a refăcut „istoricul problemei”. Începând din secolul al XIV-lea, domnitorii Ţărilor Române au pus unele dintre ctitoriile lor sub ascultarea canonică a Patriarhiilor de la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Alexandria, precum şi a mănăstirilor de la Muntele Athos, din Peninsula Balcanică şi din Orientul creştin. Superiorii egumenilor şi călugărilor din aceste mănăstiri erau înaltele feţe bisericeşti din marile centre ale ortodoxiei. Procedând astfel,
voievozii au dorit să crească prestigiul ctitoriilor şi să le pună la adăpost de vicisitudinile vremurilor.

Lăcomia călugărilor greci

Pe lângă partea spirituală, „închinarea” prezenta şi o importantă latură lumească. Când hotăra să ridice o biserică sau mănăstire, ctitorul o înzestra cu terenuri şi alte bunuri, precum mori, hanuri, cârciumi. Prin actul de „închinare”, toate acestea ajungeau în posesia patriarhiilor străine sau mănăstirilor de la Athos.

Totuşi, în actele de donaţie, ctitorii au condiţionat folosirea veniturilor obţinute din exploatarea bunurilor. Astfel, o parte să fie folosite pentru întreţinerea mănăstirii. Altă parte – pentru întreţinerea de spitale, şcoli, aziluri. Prin actele de danie, mănăstirile închinate mai aveau obligaţia să dea pomeni săracilor şi să ofere zestre fetelor sărace. Doar prisosul rămas după îndeplinirea acestor obligaţii putea fi însuşit de Locurile Sfinte. Faţă de stat, mănăstirile nu aveau obligaţii clar prevăzute. Prin tradiţie, Biserica ajuta cu bani domnia, ori de câte ori era necesar, fie prin împrumuturi, fie prin donaţii nerambursabile.

Cu timpul, călugării greci de la Athos şi cei din Orientul creştin au uitat de obligaţiile spre folos obştesc, ajungând să-şi însuşească întreg câştigul. Mănăstirile din Ţara Românească şi Moldova erau doar o bună sursă de venit. În plus, călugării străini s-au dovedit răi administratori, sub ocârmuirea lor lăcaşurile ajungând într-o stare de plâns.

Rusia, apărătoarea ortodoxiei

Situaţia s-a înrăutăţit în cursul veacului al XIX-lea. Puterea Rusiei devenea din ce în ce mai mare, Imperiul Ţarilor visând să se instaleze la Constantinopol. Până acolo, a înglobat treptat teritorii ale Imperiului Otoman din Asia şi din Europa, între care şi Basarabia românească. Şi a câştigat, totodată, dreptul să intervină în afacerile interne ale Principatelor dunărene.

Pretextul expansiunii ruseşti în Balcani fusese protejarea fraţilor ortodocşi aflaţi sub jugul apăsător al păgânului. Sub masca panortodoxismului se ascundea, de fapt, politica de cucerire a ţarilor. Rusia şi-a făcut un act de onoare din protejarea mănăstirilor închinate. Sprijiniţi de ruşi, călugării greci au refuzat să mai dea vreun ban statelor române, sub motiv că trebuie să repare mănăstirile deteriorate. Situaţia s-a tot prelungit până la începutul domniei lui Cuza, care a decis să-i pună capăt.

Cu majoritate de voturi

În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”. Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului. Legea mai prevedea angajamentul statului român de a plăti călugărilor străini o despăgubire. Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional.

Confiscare generalizată

Guvernul a avut în vedere pentru deposedări numai mănăstirile închinate. Însă legea votată în decembrie 1863 lua în calcul averile tuturor, închinate şi neînchinate. Confiscarea averilor celor din urmă a fost socotită de ierarhii din ţară un abuz. Teama de a nu fi acuzaţi de discriminare i-a determinat să acţioneze aşa, şi-a motivat guvernul gestul.

Un sfert din suprafaţa ţării, deţinută de Biserică

Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă. Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă. Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.

Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert. În schimb, raportul între proprietăţile mănăstirilor închinate şi cele neînchinate stătea invers decât în Muntenia. La nord de Milcov, mai bogate erau cele închinate, care aveau 12,16% din suprafaţă, iar cele neînchinate – numai 10,17%.

În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.

Trafic de influenţă la nivel înalt

Bătălia pentru confiscarea moşiilor deţinute de mănăstirile închinate s-a jucat pe terenul diplomaţiei. În plan intern, legea a fost aprobată de toate forţele politice. În străinătate însă a stârnit reacţii negative.

S-au opus vehement Rusia şi Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în „Viaţa şi opera lui Cuza Vodă” interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.

Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.

Sedus de o „dulcinee fanariotă”

Franţa singură a apărat punctul de vedere românesc, prin chiar vocea împăratului Napoleon al III-lea. O poziţie ieşită din comun a avut Anglia. Tradiţional, diplomaţia engleză susţinea mereu Imperiul Otoman, care îi apăra cel mai bine interesele în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. De această dată însă, ambasadorul Londrei la Constantinopol, Sir Henry Bulwer, a făcut exces de zel întru apărarea călugărilor greci. Avea şi motive personale, au remarcat diplomaţii acreditaţi în capitala Imperiului Otoman. Ambasadorul era complet subjugat de farmecele doamnei Elena Aristarchi, o doamnă influentă în cercurile constantinopolitane. În chestia mănăstirilor, scria în ţară diplomatul N. Boldeanu, sir Henry „e dus de nas de scumpa sa dulcinee fanariotă”.

40.000 de lire sterline mită

După adoptarea legii, în decembrie 1863, guvernul român s-a oferit să ofere călugărilor greci despăgubiri. Trei ani s-a negociat intens suma. Bucureştiul a tot crescut oferta, dar călugării greci au refuzat. Sperând la mai mult, până la urmă nu s-au ales cu nimic.

În cursul negocierilor a intervenit şi ambasadorul englez. Acesta a transmis la Bucureşti că se oferă să rezolve definitiv chestiunea, contra unui comision de 40.000 de lire sterline pentru doamna Aristarchi. Tentat în primă fază să accepte, până la urmă guvernul român a refuzat.

Cuza şi „hoţii” de călugări

Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.

„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spunea legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor danii mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.

Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.

Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.

„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.

Puteți citi mai multe despre acest subiect în următoarele articole:

Legea secularizarii averilor manastiresti (1863)

Secularizarea averilor mănăstireşti în Enciclopedia României

Nicolae Iorga, CUZA VODĂ ŞI „REFORMELE” SALE BISERICEŞTI (paginile 1-5)

Pr.Prof.Dr. Mircea Păcurariu, BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂÎN TIMPUL DOMNIEI LUI ALEXANDRU IOAN CUZAREFORMELE SALE BISERICEŞTI (articolul se regăsește la pagina 6)

Publicat în: Creștinism, Istoria Bisericii, Istorie, Ortodocși, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: adevarul.ro, Alexandru Ioan Cuza, Constantin C. Giurescu, Cristina Diac, legislație, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sturdza, resurse, secularizare, secularizarea averilor mânăstirești, Ziarul Adevărul

Povestea unui supravieţuitor de pe frontul de Est: „Nemţii plăteau pentru tot ce luau, sovieticii au jefuit şi au distrus tot în calea lor“

De Marius Silvesan pe 21/08/2012 | Lasă un comentariu

Autor: Ştefan Both

Constantin Călina în curtea Castelului Huniazilor din Timişoara

Constantin Călina este unul din cei cinci veterani de război ai Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, care au mai rămas în viaţă. Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

Generalul Constantin Călina este un personaj care ar putea să îşi povestească zi şi noapte. Nu ai cum să te plictiseşti. Are 91 de ani, dar nu ai zice. Gândeşte limpede, e plin de energie şi umor. A acceptat o întîlnire la o şuetă, la Castelul Hunaizulor, un loc care are o semnificaţie aparte pentru el: actualul Muzeu al Banatului a fost sediul Regimentului 6 Artilerie Grea, între 1940-1945.

Amintiri din Castelul Huniazilor

Constantin Călina, Cetăţean de Onoare al Timişoarei, s-a născut pe 13 august 1921, într-un sat din judeţul Mehedinţi, iar apoi a făcut liceul la Turnu Severin, unde şi-a făcut uceinicia ca vânzător.

„Când s-au făcut înrolările în armată, am ales Regimentului 6 Artilerie Grea, unde nu ajungea oricine. Trebuia să ai liceul, eu aveam şi carnet de şofer pentru că am lucrat la cel mai mare magazin din Severin. Am ajuns aici în 1942. Acest castel are multe amintiri pentru mine.

Îmi amintesc că eu dormeam la etajul doi. Aici în curte ne adunam la apel. Era o viaţă bună pentru noi, eram singura unitate care avea hrană foarte bună. Bănăţenii care reveneau din permisie aduceau cu ei colaci cu maci şi nuci. Pe atunci se făceau glume, iar aveam câţiva din gorjeni care spuneau că vin de la Târgu Jiu, locul unde şi-a rupt gâtul foamea”, a povesitit Călina.

Era perioada în care România se afla în război alături de armatele germane şi ungare. În Timişoara staţionau şi trupe SS, astfel că militarii români au primit ordine să nu iasă pe corso, în centrul oraşului, dar nu de teama de vreun incident.

„Militarii din armata germană aveau haine elegante, călcate la dungă. Noi, vai de capul nostru, eram rupţi în coate. Mergeam doar la instrucţii în Mehala, iar locul de întâlnire în timpul liber era în Parcul Central, acolo unde este acum statuia. Nu aveam voie în centrul oraşului, cine era prins acolo făcea arest. Stăteam nemişcaţi în cazarmă două-trei luni”, a mai spus Călina.

Pe frontul de la Iaşi

Constantin Călina a participat la campania armatei române împotriva Uniunii Sovietice, din vara anului 1944, sprijinind acţiunile trupelor germane. Regimentul său a supravieţuit ofensivei sovietice declanşată la 20 august 1944 pe aliniamentul Iaşi-Chişinău.

„Ruşii au vrut să ocupe Iaşul, iar Antonescu dorea să întăreasca frontul. Am fost cam 800 de ostaşi. Nu am reuşit să îi mişcăm pe ruşi, Stalin trimitea atâţia oameni cât vroia. Pe 20 august a urmat o ploaie de proiectile de parcă s-a spart cerul. România a pierdut mii de oameni acolo.

Eu am scăpat miraculos, Dumnezeul a fost cu mine. Dar în jurul meu era plin de sânge şi bucăţi de carne. Până la urmă am luat bătaie de la ruşi şi a trebuit să ne retragem. Au fost luaţi prizonieri şi trimiţi în Ural, în Siberia, 180.000 de ostaşi”, a povestit Călina.

Au întors armele fără plăcere

La drumul de întoarcere, pe 23 august 1944, Regele Mihai comunică prin radio că România a semnat pactul cu Rusia şi că va întoarce armele împotriva celor cu care au mers în război.

„La început ne-am bucurat că războiul s-a încheiat, dar apoi am înţeles că trebuie să ne luptăm împotriva germanilor. Sovieticii veneau să ne elibereze, dar ei jefuiau tot în drumul lor. Au luat tot din pivniţele oamenilor, din gospodării, au distrus tot, erau violenţi, obraznici, violau femeile. Nemţii plăteau pentru tot ce consumau, erau civilizaţi.

Noi i-am ajutat pe nemţi să se retragă. Ruşii îi omorau dacă îi prindeau. Toată lumea fugea de ruşi. Războiul este o nenorocire pentru toată lumea”, a mai spus veteranul de război.

Regimentului 6 Artilerie Grea a fost îndrumată spre Ploieşti pentru a apăra rafinăriile de germani. Apoi au avut misiunea să elibereze Transilvania de Nord. O altă întâmplare legată de „eliberarea” făcută de către sovietici are loc la Turda.

„Acolo era o fabrică de spirtoase, iar soldaţii ruşi erau două-trei zile beţi, timp în care veneau nemţii şi ungurii şi îi omorau. Comandanţii lor nu înţelegeau de ce nu ocupă oraşul şi am fost trimişi noi. Într-o săptămână am ocupat Turda. Tot din cauza ruşilor au murit 11.000 de ostaşi români la Târgu Mureş. Nu ni s-a permis să atacăm prin învăluire, au vrut să ne testeze dacă suntem loiali lor şi a ieşit un măcel”, a mai spus Călina.

Sub ocupaţia sovietică

Generalul Constantin Călina susţine că a fost o greşeala că România a întors armele, pentru că după ce România a fost ocupată de trupele Sovietice, numeroşi generali din armata română au fost executaţi, iar numărul victimelor a fost mai mare după război.

„România a pierdut în răboi, pe fronturi, cam 800.000 de oameni. Dar numărul celor care au pierit apoi după ocupaţia sovieticilor a fos mult mai mare. Antonescu a rămas singur, deşi era un om corect. Din păcate şi atunci politicienii au decis pentru ei, nu pentru popor. Este la fel ca acum”, a mai declarat veteranul de război.

Viaţa de după război

Constantin Călina a revenit la Timişoara, unde s-a căsătorit imediat după război. A încercat să se angajeze ca vânzător, dar spune că nu a putut găsi de lucru pentru că toţi patronii vorbeau limba maghiară şi se cerea această limbă şi de la vânzători.

„Eram un vânzător de elită, dar unde mergeam mă întrebau dacă ştiu ungureşte. Am fost luat până la urmă la o fabrică de pălări de la Jimbolia. Acolo am stat până în 1948, când a început naţionalizarea. Am găsit apoi de lucru la primul magazin de stat din Timişoara, la Materna.

La început am lucrat la depozit, apoi am ajuns vânzător comercial şi şef de raion. Am trecut la director la controlul de calitate şi apoi şef la Cooperativa de Stat”

http://www.adevarul.ro

Publicat în: Istorie | Etichetat: adevarul.ro, Constantin Călina, Ion Antonescu, Regimentului 6 Artilerie Grea Timişoara, Romania, Timișoara, World War II, Ziarul Adevărul, Ştefan Both

Cristian Bădiliţă, teolog: „Apocalipsa e cartea speranţei, nu a sfârşitului lumii“

De Marius Silvesan pe 21/07/2012 | Lasă un comentariu

Cristian Bădiliţă este, probabil, la această oră cel mai cunoscut specialist român al creştinismului timpuriu. De numele său şi al echipei sale se leagă traducerea recentă a „Septuagintei”, adică a textelor Vechiului Testament stabilite de evreii din diaspora. (…)â

„Apocalipsa lui Ioan”, (apărută la Editura Adevărul) e un volum bilingv, în care am inclus textul grecesc aşa cum a fost el stabilit conform criteriilor agreate de cei mai apreciaţi savanţi occidentali în domeniu, care au luat în calcul cele mai bune manuscrise care au ajuns până la noi. Nu trebuie uitat că Biblia nu s-a tipărit direct într-o tiparniţă, la sfârşitul primului veac de creştinism, aşa cum suntem noi obişnuiţi astăzi. (…)

Sensurile „Apocalipsei”

Ca să înţelegem conţinutul ultimei cărţi din Noul Testament trebuie să ne întoarcem în primul rând asupra sensului termenului care-i dă chiar titlul. Apocalipsa e pe toate buzele, e folosită în varii împrejurări, cu sensuri diferite. Sensul cel mai frecvent e acela de lucru teribil care se va întâmpla la sfârşitul lumii. Or, termenul grecesc înseamnă dezvăluire. Nu înseamnă dezastru, nu înseamnă sfârşitul lumii, nu înseamnă război atomic, nu înseamnă catastrofă cosmică. La origine, termenul de apocalipsă înseamnă dezvăluire, deschidere, adică revelaţie. Apocalipsa este, în esenţă, un text prin care Dumnezeu face revelaţii cu totul şi cu totul ieşite din comun unui grup de credincioşi, prin gura unui profet sau a unui vizionar. Viziunile sau revelaţiile pot fi şi despre sfârşitul lumii, dar nu trebuie uitat că este vorba de o viziune despre lumea divinităţii, cealaltă lume, una la care noi, muritorii, nu avem acces. Lumea transcendenţei scapă simţurilor comune. (…)

Cum ar trebui citită Apocalipsa? Există o reţetă anume?

Nu. Sau, dacă preferaţi, da. Primul pas e să deschizi cartea. Nu întâmplător Apocalipsa e ultimul text propus în canonul Noului Testament. E mesajul speranţei. Dacă ar fi să împărţim textele care alcătuiesc Noul Testament pe segmente, aş lua ca titlu pentru fiecare capitol câte una din cele trei virtuţi cardinale ale creştinilor. Astfel, evangheliile ar sta sub semnul iubirii, iubirea discipolilor faţă de Iisus, iubirea lui Iisus faţă de discipoli şi faţă de toţi cei care alcătuiesc Biserica, începând cu grupul celor 12 apostoli şi până la cei de azi. Ar urma Faptele Apostolilor şi scrisorile, care ar sta sub semnul credinţei, doctrina creştină fiind inclusă în acest corpus.

La final, sub semnul speranţei aş aşeza Apocalipsa. Speranţa în vremurile atroce! Să nu uităm că acest text a fost redactat, cel mai probabil, la finele primului secol de după moartea lui Hristos, sub domnia împăratului roman Domiţian, un persecutor al creştinilor. Perioadele de persecuţie s-au repetat de-a lungul istoriei creştinismului şi, din păcate, trăim şi azi sub semnul persecuţiilor, morale sau fizice sau chiar psihice. Există persecuţii psihologice sau de natură intelectuală în Occidentul ateizant, dar nu numai acolo. Există persecuţii în China sau în ţările musulmane împotriva creştinilor. Ei bine, în tot acest context, Apocalipsa e o carte care alimentează speranţa, care o ţine trează. (…)

Există nenumărate simboluri legate de Apocalipsă. V-aş ruga să vorbim despre Antihrist şi numărul 666.

Apocalipsa e unul din textele fundamentale pe care s-a constituit credinţa în Antihrist, adică acel personaj care va veni la sfârşitul lumii, precedând a doua venire a lui Iisus Hristos, Parusia. Acest Antihrist îi va teroriza în primul rând pe credincioşi, dar, în cele din urmă, va fi biruit de Mântuitor. Pentru constituirea mitului Antihristului avem în primul rând Cartea lui Daniel, despre care am vorbit deja, în special capitolele 2 şi 7, cu apariţia acelei statui cu capul de aur şi picioarele fragile, din lut. Ea conţine o întreagă filosofie a istoriei fiindcă rezumă succesiunea imperiilor, avertizând că puterea terestră va trece, dar nu şi puterea lui Dumnezeu. Tot aici apar şi cele patru fiare care ies din mare şi care reprezintă succesiunea imperiilor antichităţii: de la asirieni la babilonieni şi de la greci la romani. Apocalipsa este cel de-al doilea text important pentru constituirea mitului Antihristului. În capitolul 11 apar cei doi martori care vor precede venirea Antihristului, dar care vor fi biruiţi, la rându-le, de Antihrist.

Ei vor da mărturie, jumătate de săptămână, vor reaminti creştinilor mesajul divin, dar în cele din urmă vor fi ucişi şi lăsaţi în piaţa marelui oraş, cel care simbolizează Puterea persecutoare, după care vor fi înviaţi şi se vor ridica la cer. Un al treilea text important pentru apariţia mitului Antihristului este a doua scrisoare către Tesaloniceni. E un text intrat în canonul creştin sub numele Sfântului Paul (n.r. – în ortodoxie, Sf. Pavel), dar autorul e diferit, fiind vorba despre o redactare în spiritul celui convertit pe drumul Damascului. Aici apare un alt personaj, care explică întârzierea venirii Antihristului şi, prin urmare, explică şi întârzierea Parusiei. În 2 Tesaloniceni, acest personaj, care a suscitat nenumărate întrebări, chiar de la primele comentarii patristice la Apocalipsă, e numit Fiul nelegiuirii. Merită spus că numele de Antihrist nu apare nici în Apocalipsă, nici în 2 Tesaloniceni. Acest Fiu al nelegiuirii a fost identificat cu Imperiul roman, ce încarnează puterea rea prin esenţă, dar totuşi pozitivă în raport cu Antihristul, prin excelenţă răul absolut. Legat de numărul 666, cel dintâi care vorbeşte despre el este Irineu al Lyonului, un apreciat părinte al Bisericii care a trăit în secolul al II-lea după Hristos. Acesta atestă, atenţie, două variante ale cifrului: 666 şi 616, ultima fiind menţionată şi de alţi părinţi ai Bisericii sau de creştini de rând. Cum se explică aceste cifre? Literele limbilor vechi aveau şi valoare numerică. Cineva, transcriind textul Apocalipsei, a schimbat o literă şi asta a dus la un cifru diferit, 616 în loc de 666. În opinia lui Irineu al Lyonului, Antihristul recapitulează tot răul din lume, de la căderea lui Adam şi până la a doua venire a lui Iisus Hristos. El susţine autenticitatea cifrului 666 pentru că, altfel, nu s-ar valida teoria recapitulării. Cifra şase trebuie repetată pentru că acest număr reprezintă imperfecţiunea şi maleficul în gândirea lui simbolică. În schimb, 777 ar fi perfecţiunea, iar 888 ar simboliza Paradisul.

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Cristian_Badilita-teolog

Publicat în: Biblie, Creștinism, Cultură, Cărţi, Istoria Bisericii, Religie | Etichetat: Apocalipsa, Apocalipsa lui Ioan, Cristian Bădiliță, Ziarul Adevărul

Încrederea românilor în Biserică, posibile explicaţii

De Marius Silvesan pe 03/07/2012 | 4 comentarii

Mircea Kivu (sociloog) pentru Adevărul

Cam de când se fac sondaje de opinie în România, Biserica este instituţia care se bucură de cea mai mare încredere. Românii par a fi, cel puţin după standardele occidentale, un popor extrem de religios. O atestă şi faptul că proporţiile înregistrate la ultimul recensământ publicat în dreptul categoriilor „fără religie” şi „atei” însumează, în România, cea mai mică valoare din Uniunea Europeană (0,1%). Cu alte cuvinte, nu greşim mult dacă afirmăm că „toţi românii sunt religioşi”. În Parlamentul României se jură cu mâna pe Biblie, icoanele sunt omniprezente în şcolile de stat.

Dacă însă priveşti bulucelile şi înghiontelile deloc creştineşti de la fiecare expunere de moaşte sau distribuire de apă sfinţită („daţi numai câte una, să se ajungă la toată lumea!”), apar unele semne de întrebare. Întrebaţi de reporterii insistenţi, oamenii spun că se roagă pentru sănătatea lor şi a copiilor, pentru o viaţă mai bună, să-şi păstreze/recapete slujba/iubitul şi alte asemenea împliniri, mai mult sau mai puţin nobile.

În general, participantul la asemenea manifestări aşteaptă ca, în schimbul unei anevoioase prestaţii, să primească un ce beneficiu. Uite, Doamne, eu postesc, stau la rând, tremur de frig, îmi julesc genunchii; Tu, în schimb, alină durerile provocate fiului meu de boala căreia medicii nu-i dau de leac, convinge patronul să‑mi mărească leafa, găseşte un bărbat bun pentru fiica mea. E un fel de troc cu divinitatea, asemănător în esenţă mai degrabă cu jertfele aduse de vânătorii amazonieni înainte de a pleca la vânătoare. Întreaga poveste e redusă la o simplă relaţie funcţională (acţionez – se produce efectul dorit). Aş spune deci că aserţiunea corectă nu e că românii sunt religioşi, ci mai degrabă mistici.

O altă ipoteză care ar putea explica plasarea bisericii în topul instituţiilor care se bucură de încredere, urmată de obicei de armată, ar putea porni de la tipul de organizaţie reprezentată. Biserica, ca şi armata, sunt organizaţii cu ierarhii stricte, impuse de la vârf către bază, în care ordinul este executat fără şovăire („nu cerceta…”). Dacă coroborăm aceste elemente cu tipul de conducător preferat (şi votat) de regulă în România, despotul luminat, avansăm către ideea că, din păcate, conaţionalii noştri manifestă, chiar dacă nu o declară direct, o periculoasă apetenţă către totalitarism.

Publicat în: Creștinism, Politică, Postcomunism, Puncte de vedere, Religie | Etichetat: adevarul.ro, Mircea Kivu, Romania, Ziarul Adevărul

Universitatea din Bucureşti, în primele 200 universităţi din lume în topul Quacquarelli Symonds Limited

De Marius Silvesan pe 02/07/2012 | Lasă un comentariu

Publicat de Ionuţ Cristian Ungureanu pe http://www.adevarul.ro

Vineri au fost prezentate, în cadrul unei conferinţe, rezultatele rankingului global al universităţilor, realizat de Quacquarelli Symonds Limited, lider global în furnizarea de informaţii, cariere şi soluţii din învăţământul superior de specialitate.

Rankingul QS este făcut în funcţie de domenii şi vizează 5 dintre cele majore: inginerie şi tehnologie; ştiinţele vieţii; ştiinţe naturale; arte şi ştiinţe umaniste şi ştiinţele sociale.

Rezultatele topul mondial vor fi lansate în patru runde. După publicarea rezultatelor în ştiinţe sociale, va urma lansarea rezultatelor din domeniile inginerie şi tehnologie, ştiinţe şi arte şi ştiinţe umaniste.

Potrivit primelor rezultate, Universitatea din Bucureşti se află în topul primelor 200 de universităţi din lume pentru următoarele domenii: Social Sciences & Management – Communication & Media Studies, între 150-200. Arts & Humanities – English Language & Literature, între 150-200.

Metodologia utilizată de QS presupune aplicarea a trei indicatori principali: „Academic Peer Review”, „Employer Review” şi „Citations per Faculty Member”.

„Academic Peer Review” este un sistem prin care universităţile sunt evaluate de alte instituţii de învăţământ superior, criteriul de apreciere fiind excelenţa în câmpul lor de activitate şi de cunoaştere.

De asemenea, alături de evaluarea altor universităţi, alte surse de identificare a nivelului de performanţă academică mai sunt şi „World Scientific”, companie ce cuprinde multiple publicaţii ştiinţifice, şi Mardev-DM2, companie ce oferă accesul la IBIS (Serviciul Internaţional de Informare a Cărţii). Criteriul performanţei academice contează 40% din punctajul total acordat unei universităţi.

„Employer Review” constituie un sistem de evaluare a universităţilor din punctul de vedere al angajatorilor. Astfel, QS realizează anual un sondaj global printre angajatorii cu experienţă în recrutarea absolvenţilor universităţilor cărora li s-a cerut să identifice universităţile pe care le consideră ca fiind cele mai bune în pregătirea absolvenţilor pentru piaţa muncii.
Acest criteriu contează 10% din punctajul total acordat unei universităţi.

„Citations per Faculty Member” este un alt criteriu de evaluare a performanţei universitare. Utilizând informaţia exportată de Scopus, această măsură îmbină productivitatea în cercetare şi calitatea acesteia. Acest criteriu contează 20% din punctajul total acordat unei universităţi.

„Student per Faculty Ratio” este un indicator care identifică raportul dintre numărul de cadre didactice şi numărul de studenţi dintr-o universitate. Criteriul contează 20% din punctajul total acordat unei universităţi.

Indicatorul „International Factors” evaluează deschiderea universităţii către mediul internaţional prin numărul programelor de studii în limbi străine şi prin numărul total de studenţi şi de cadre didactice de cetăţenie străină. Acest criteriu contează 10% din punctajul total acordat unei universităţi.

Publicat în: Educație | Etichetat: Quacquarelli Symonds Limited, Romania, Universitatea din București, Ziarul Adevărul

ARHIVELE COMUNISMULUI Batalioanele de exterminare ale NKVD în Basarabia

De Marius Silvesan pe 21/06/2012 | Lasă un comentariu

Combatanţi din batalioanele de exterminare

Printre multiplele grupări paramilitare formate de URSS după începerea ofensivei germane pe frontul sovietic au fost şi aşa-numitele batalioane de exterminare. Constituite exclusiv din persoane civile, în cea mai mare parte tineri şi bătrâni fără experienţă militară, aceste grupări erau conduse direct de NKVD. Sarcina lor principală era lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului – misiune dificilă de realizat, având în vedere pregătirea specială a celor pe care urmau să-i anihileze.

Formarea batalioanelor de exterminare au fost dispusă prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Poporului al URSS nr. 1738-746 /strict secret/, din 24 iunie 1941, „Cu privire la măsurile în lupta cu paraşutiştii şi diversioniştii inamicului în zona liniei frontului”. Decizia a fost dublată de ordinul NKVD nr. 00804, din 25 iunie 1941. A fost o măsură disperată a sovieticilor de a opri înaintarea trupelor germane cu orice preţ şi una nechibzuită prin trimiterea populaţiei civile în faţa unor profesionişti. Or, îmbinarea de cuvinte batalioane de exterminare sună bine doar în fonetica limbii ruse, care nicidecum nu-l putea speria pe inamic.

Pentru coordonarea batalioanelor în cadrul NKVD a fost creat Statul Major unional şi au fost aprobate un şir de documente ce reglementau activitatea lor. În regiuni, de regulă, şeful Statului Major era locţiitorul comisarului NKVD. Completarea batalioanelor era una „benevolă” şi viza, în primul rând, membrii de partid şi activiştii, iar refuzul era calificat drept lipsă de patriotism şi laşitate. Cei mobilizaţi erau verificaţi dacă aveau „origine sănătoasă”.

Odată cu înaintarea trupelor germane în interiorul URSS, batalioanele se desfiinţau, efectivul lor devenind sursa principală de completare a brigăzilor de gherilă. Iar la revenirea Armatei Roşii într-un anumit teritoriu batalioanele se refăceau.

Click aici pentru a vedea Galeria Foto

Prost echipate şi slab dotate cu muniţii, fără instruire militară elementară, chiar de la început, batalioanele de exterminare din RSS Moldovenească s-au transformat în unităţi care asigurau paza instituţiilor de stat şi a căilor de comunicaţii, prindeau dezertorii din Armata Roşie, adunau muniţiile şi foile volante de pe câmpuri.

Prima misiune la Soroca

Ofensiva vertiginoasă a armatei germane în vara anului 1941 a împiedicat înfiinţarea batalioanelor în RSSM. Contra ofensiva sovietică şi stabilirea liniei frontului pe Nistru, în primăvara anului 1944, a permis formarea batalioanelor de exterminare şi în Basarabia. Şef al statului major a fost numit locotenent-colonelul Orlov, el fiind locţiitorul Comisarului Poporului pentru Afacerile Interne al RSSM.

În ordinul nr. 1, din 26 mai 1944, adresat comisarilor de judeţ ai NKVD, Orlov a dispus crearea batalioanelor de exterminare în toate raioanele şi oraşele aflate sub controlul Armatei Roşii. În fruntea lor era numit locţiitorul comisarului NKVD al judeţului. Fiecare unitate urma să aibă de la 120 până la 150 de persoane.
Membrii urmau să fie racolaţi din rândul următoarelor categorii de basarabeni: a)persoane care aveau liber de la încorporare; b)persoanele inapte pentru serviciul militar, dar care puteau ţine arma în mână; c)persoanele în etate. Se recomanda încorporarea a 15-25 de fete sau mame fără copii pentru a fi folosite în transmisiuni şi organizare internă. Batalionul era divizat în 3-4 plutoane, care să fie conduse de persoane care cunoşteau arta militară sau oameni trimişi la vatră de pe front, din cauza rănilor.

ARHIVELE COMUNISMULUI „Eliberatorii” sovietici au adus tifos în Basarabia

Revolte la moartea lui Stalin

ARHIVELE COMUNISMULUI Stareţul de la Noul Neamţ a fost trimis în gulag pentru că a ajutat Armata Română

ARHIVELE COMUNISMULUI Operaţiunea „Nord”: deportarea în masă a „sectanţilor” basarabeni

Comitetele executive judeţene şi raionale trebuiau să pună la dispoziţia batalioanelor tehnica necesară pentru activitate: maşini, furgoane, cai pentru soluţionarea cazurilor operative. În ajutorul batalioanelor, la toate întreprinderile, instituţiile, în sate şi cătune se formau grupuri de sprijin.

Articolul integral pe http://www.adevarul.ro/moldova