DECLARATIE PRIVIND CAZUL IOSIF TON via Romania Evanghelica
Nicolae Rădoi
Îmi fac o datorie de onoare de a da publicităţii această declaraţie, deoarece sunt un credincios baptist şi am trăit evenimente extrem de importante în perioada comunistă, evenimente ce aruncă o lumină, cred eu clară, asupra identităţii şi activităţilor lui Iosif Ţon din ultimii 40 de ani.
În 1978 eram membru al Bisericii Baptiste din oraşul Caransebeş, şi în acel an am fost ales ca membru al comitetului Bisericii. Cum am ajuns în comitetul Bisericii? Pentru prima dată s-a hotărât ca alegerile să fie făcute cu vot secret, ceea ce a dus la o schimbare de gardă. Oamenii regimului nu au mai fost aleşi, iar cei în care Biserica avea încredere au format noul comitet. Împreună cu alţi credincioşi baptişti am acţionat în ALRC (Asociaţia pentru Libertate Religioasă şi de Conştiinţă) urmând sfaturile pe care Iosif Ţon ni le-a dat în 1973 prin lucrarea „Cine îşi va pierde viaţa”. În lucrarea menţionată Iosif Ţon sesiza o serie de abuzuri efectuate asupra credincioşilor baptişti şi asupra bisericilor baptiste de către Departamentul Cultelor (organul guvernamental comunist de supraveghere a bisericilor) în cooperare cu Uniune Baptistă de la Bucureşti. Astfel, el afirma că statul comunist şi-a extins influenţa asupra bisericilor şi a creat o criză majoră legată de funcţionarea bisericilor. Autorul tractatului îndemna bisericile să spună un NU categoric statului comunist, arătând că opoziţia faţă de amestecul statului în problemele bisericii este o datorie sfântă a bisericilor şi a credincioşilor, chiar dacă această opoziţie ar însemna pierderea vieţii.
Partajează asta:
Iosif Ton – 25. Vindecare si eliberare
Legătura dintre stările sufletești și boală este bine stabilită în lumea medicală. Există o mulțime de boli sau de cazuri de boală în care medicii nu pot detecta o cauză materială a bolii. Mulți medici întreabă atunci pe bolnav: Ai ceva pe suflet? Ai un necaz? Ai ceva ce te apasă?
Chiar și una dintre aceste întrebări, sau altele ca acestea, este deja o indicație că medicul îți spune: Caută cauza în suflet; rezolvă-ți situația acolo și vei ajunge la vindecare!
Care este atunci calea de urmat pentru a ajunge la vindecare? Voi arăta în continuare câteva elemente luate tot din învățătura Domnului Isus, deoarece, așa cum poate ați observat, caut să rămân în școala Lui și să clădesc totul pe învățătura Lui.
Primul element necesar pentru vindecare este credința. Marcu ne relatează că în vizita Domnului la Nazaret, consătenii Lui ”găseau o pricină de poticnire în El”, fiindcă știau că n-a făcut nici o școală, ci a crescut între ei ca ”tâmplarul, fiul Mariei.” Iată ce ne spune Marcu despre finalul acestei vizite: ”N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și se mira de necredința lor” (Marcu 6:5-6).
Cu altă ocazie, un tată și-a adus copilul demonizat la ucenici și aceștia nu l-au putut elibera. Tocmai atunci a coborât Domnul Isus de pe muntele schimbării la față. El a certat demonul, care a ieșit afară din băiat și băiatul s-a vindecat ”chiar în ceasul acela”. Ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus de ce n-au putut ei scoate acel demon? Iată ce le-a răspuns Domnul Isus:
”Din pricina puținei voastre credințe”, le-a zis El. ”Adevărat vă spun că dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice muntelui acesta ”Mută-te de aici colo” și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputință. Dar acest fel de demon nu iese afară decât cu rugăciune și cu post” (Matei 17:20-21).
Partajează asta:
Baptistii sunt protestanti sau neoprotestanti?
Oglindanet.ro publică sub semnătura lui Otniel Vereș un articol interesant care tratează problema originii baptiștilor și încadrarea lor în categoria protestanților spre deosebire de percepția românească care îi încadrează la neoprotestanți. Într-o discuție pe care am avut-o cu un prieten cu ceva timp în urmă acesta îmi spunea că încadrarea baptiștilor în categoria neoprotestanților de către Biserica Ortodoxă Română are în vedere doctrina și nu vechimea. Cu toate acestea remarcam împreună cu prietenul meu că există unele diferențe doctrinare notabile față de alți neoprotestanți apăruți în secolul XIX sau începutul secolului XX. Un exemplu ar fi accentul, pe care Biserica Adventistă îl pune pe sfârșitul lumii, caracteristică a sfârșitului de secol XIX.
Otniel Vereș
Îmi amintesc perfect scena. Mă aflam, în urmă cu vreo doi ani, la un curs doctoral în Cluj-Napoca, iar profesorul care ţinea cursul, văzându-mă pentru prima dată, mă chestionează cu privire la subiectul disertaţiei mele. Îi spun că mă ocup de teologul american Carl F. H. Henry. Curios, cum era normal, deoarece nu auzise până atunci de el, întreabă: „Dar ăsta ce e?” Bănuind ce va urma, răspund: „Protestant.” Profesorul continuă investigaţia, iar eu îi spun că este vorba despre un teolog baptist. Moment în care faţa i se luminează, în sfârşit, şi spune cu o nestrămutată siguranţă şi ironie: „Păi da, voi toţi sunteţi protestanți”, insinuând că lipsa prefixului neo– în faţa cuvântului protestant, când vine vorba de baptiști, este un fel de subterfugiu pentru a scăpa de posibila catalogare sectară prin ancorarea într-o tradiţie mai mare, mai veche şi mai solidă. Sper că voi fi suficient de clar în rândurile care urmează pentru a nu întări o astfel de prejudecată. Personal, nu mă deranjează să fiu numit oricum, nici baftist, cum se mai poartă prin Bucureşti, nici sectar, nici pocăit, nici eretic. Singura motivaţie este clarificarea unui adevăr istoric, nerespectat în denumirea neoprotestant.
Încercaţi să-i spuneţi unui american sau unui vest-european nefamiliarizat cu realităţile religioase din estul Europei despre neoprotestanţii din România şi se va uita nedumerit la dumneavoastră, din simplul motiv că un astfel de concept nu există în aceste spaţii. În SUA, spre exemplu, tradiţia protestantă cuprinde absolut toate confesiunile care se identifică într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin cu moştenirea dogmatică a Reformei. Şi mai important este faptul că, în identificarea confesională protestantă, criteriul temporal nu joacă niciun rol. Cu alte cuvinte, nu are importanţă când a apărut o anumită denominaţie religioasă protestantă. Prin urmare protestanţi sunt luteranii, prezbiterienii, baptiştii (apăruţi în secolul XVII), metodiştii (secolul XVIII), penticostalii (începutul secolului XX), etc. Având în vedere că proliferarea, adesea frustrant de stufoasă, a mișcărilor religioase, se află în codul genetic al protestantismului, ne întrebăm ce ne-am face dacă am aplica acest criteriu temporal la fiecare nou apărută mişcare. Dacă baptiştii sunt neoprotestanţi, ce sunt atunci penticostalii, apăruţi la trei secole după? Neo-neo-protestanţi? Ca să nu pomenim direcţiile şi mai radicale născute pe filon protestant, cum ar fi aşa-numita Emergent Church (chiar dacă aceasta trece dincolo de graniţele confesionale ale protestantismului).
Extrem de sugestiv mi se pare următorul caz practic. Carl F. H. Henry, amintit mai sus, poate cel mai important teolog evanghelic al secolului XX, foloseşte în scrierile sale în mod constant şi deliberat termenul neoprotestant cu referire la teologia lui Barth, Bultmann, Brunner. Lucrurile se complică, deci, pentru că vă daţi seama ce ar însemna să spui în România că Barth sau Bultmann au fost neoprotestanţi. În cazul lui Henry, acesta „inventează” termenul pentru a descrie teologia protestantă dialectic-existenţialistă de pe continentul european, care se îndepărtase de ortodoxismul protestant.
Orice relevanţă sau justificare ar avea, aşadar, cuvântul neoprotestant, ea rămâne circumscrisă spaţiului european răsăritean, căutând să identifice confesiunile protestante apărute în aceste ţări mai ales în a doua jumătate a secolului XIX, spre deosebire de cele „clasice”: luterane, reformate, unitariene. Subliniem din nou însă, vorbim despre un criteriu temporal local, de circumstanţă, nu istoric, pentru că adesea se creează impresia că baptiştii, de pildă, au apărut în secolul XIX. Este necesară, prin urmare, o clarificare istorică telegrafică.
Trasarea precisă a rădăcinilor baptiste (şi în fapt a tuturor denominaţiilor confesionale născute din Reformă în această perioadă) este o reală şi dificilă provocare pentru orice istoric al creştinismului, dar liniile generale sunt relativ solid fixate. Astfel, baptiştii îşi au originea în Anglia şi Olanda începutului de secol XVII din mişcările de reformă generate de puritanism, separatism şi, probabil, anabaptism. Chiar dacă anumite influenţe dogmatice anabaptiste sunt neîndoielnice în teologia baptistă, înrădăcinarea istorică efectivă în anabaptismul continental rămâne disputată şi pe bună dreptate. Constituirea primei biserici baptiste a avut loc în 1609 la Amsterdam, sub conducerea lui John Smith, care fusese forţat să părăsească Anglia.
Uneori baptiştii din spaţiul autohton susţin calificarea baptiştilor ca neoprotestanţi în virtutea practicii baptiste a botezului adulţilor. Astfel, baptiştii sunt neoprotestanţi pentru că, spre deosebire de doctrina şi practica luterană sau calvinistă, au introdus botezul adulţilor. Punctul slab care şubrezeşte această argumentaţie este faptul că botezul adulţilor era deja practicat de anabaptişti (Zwingli fiind reprezentantul de seamă al acestora) când Reforma abia începea.
Amintesc, de asemenea, o altă tendinţă extremă venită chiar din partea unor istorici baptişti „pur-sânge” (în special americani), care au sărit pur şi simplu peste toate secolele de istorie creştină până în secolul I şi au respins orice mediere a vreunei tradiţii. Acum, să-mi fie iertat, chiar dacă pun un mare preţ pe tot ce identific scriptural în teologia baptistă (inclusiv botezul adulţilor ca urmare a credinţei personale), diferenţa calitativă între acest fel de argumentare şi cel care îl face aproape şi pe Burebista creştin ortodox („Suntem creştini de 2000 de ani”) nu este prea mare. În cazul acesta înseamnă că există nu trei tradiţii creştine majore (catolică, ortodoxă, protestantă), ci patru: catolică, ortodoxă, protestantă şi baptistă.
În concluzie, sunt baptiştii protestanţi? Indiferent cum privim problema, răspunsul este unul singur: Da. Ar fi suficient dacă ne-am opri la calificarea „negativă” a tuturor protestanţilor, anume faptul că nu sunt catolici. Cum spunea un teolog american în 1938, „protestantismul este acea formă a creştinismului care îşi exprimă viaţa pe solul unei civilizaţii emancipate de sub autoritatea Bisericii Catolice” (Wilhelm Pauck, „The Nature of Protestantism”, în revista Church History, vol. VI, nr. 1, 1937). Însă, trecând dincolo de această definire prin delimitare, ajungem la marile doctrine protestante care dau viaţă teologiei baptiste: justificarea prin credinţă, autoritatea finală a Scripturii, preoţia universală a credincioşilor. Pe lângă toate acestea, din punct de vedere istoric, puritanismul şi separatismul din care s-au născut baptiştii au făcut parte din Reforma protestantă. Dacă însă ar trebui să oferim o determinare mai precisă în cadrul protestantismului, în armonie cu actualele delimitări confesionale interprotestante, baptiştii trebuie integraţi în protestantismul evanghelic.Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question! from Oglindanet.ro by c_burlacu@gmail.com (Otniel Vereş)
Partajează asta:
Iosif Ton – 24. Programul Fiului lui Dumnezeu
Domnul Isus a avut de la începutul misiunii Sale un plan de acțiune bine stabilit și S-a ținut de el până la capăt. El știa că acest plan a fost deja definit de Tatăl Lui, prin Moise, prin Psalmi și prin Prooroci. El S-a recunoscut pe Sine în multe din persoanele din Vechiul Testament, dar în mod special S-a văzut în ”Robul Domnului” care era și ”Brațul Domnului” din cartea profetului Isaia.
Chiar de la începutul lucrării Sale, după botezul în Iordan, și după marea confruntare cu Satan în pustie, Domnul Isus a avut o scurtă acțiune de predicare a Evangheliei, de scoatere de demoni și de vindecări în Galilea și apoi a făcut o vizită specială în satul în care a crescut și în ziua de sabat S-a dus la sinagogă.
Toată lumea de aici Îl știa ca pe ”fiul tâmplarului” și toți erau uimiți de ceea ce au auzit că a făcut în Capernaum și în împrejurimi și toți așteptau acum de la El o explicație: Cine ești și ce program ai? Sau, ce plan de acțiune ai?
Domnul Isus știa că acestea sunt întrebările tuturor oamenilor și a ales în mod deliberat să facă o explicație în sinagoga în care a crescut și în care a învățat Scripturile. A luat sulul cărții profetului Isaia, și a citit aceste cuvinte:
”Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război eliberarea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului”.Apoi le-a zis tuturor: ”Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură pe care le-ați auzit”(Luca 4:18-21).
Partajează asta:
Memoriul lui Maier Ion catre CC al PCR privind publicarea unei ,,Antologii de poezie crestina” – 1978
Așa cum am promis aici și aici încep acum o serie de trei postări despre Traian Dorz și inițiativa publicării unei Antologii de poezie creștină. În cadrul acestui articol, public Memoriul lui Maier Ion către Consiliul de Stat al R.S.R., Comitetul Central al C.C. al P.C.R., Departamentul Cultelor.
Partajează asta:
Evanghelicii în postcomunism
Nu cu multi ani in urma, parintii nostrii se rugau pentru un mediu democrat, pentru libertate religioasa, pentru un post de radio crestin. Dumnezeu ne-a dat de toate, am ajuns sa avem radiouri cu unde spirituale pe alese, scoli si licee teologice. Strazile din ziua de azi zac de biserici. Traim intr-o lume in care crucifixele de sub barbia crestinilor au devenit dintr-un obiect sacru un giuvaer, iar pestii de pe masini sau transformat din ceva special intr-o obișnuința. citește mai departe
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 2 – Despre Dumnezeu si despre Sfinta Treime via Persona
Capitolul II. Despre Dumnezeu şi despre Sfânta Treime
1. Există un singur Dumnezeu viu şi adevărat, infinit în Fiinţa şi perfecţiunea Lui, un Duh preacurat, invizibil, fără trup, fără părţi componente sau fără pasiuni trupeşti (?), imuabil, nemărginit, etern, incomprehensibil, atotputernic, atotînţelept, preasfânt, desăvârşit în libertate, absolut, făcând toate lucrurile după sfatul voii sale neschimbate şi preasfinte, pentru slava Sa; plin de bunătate, de har şi îndurare, îndelung răbdător, bogat în bunătate şi adevăr, care iartă nelegiuirea, fărădelegea şi păcatul; răsplătitorul celor care-l caută cu toată inima; dar, în acelaşi timp, desăvârşit în dreptate şi grozav în judecăţile Sale; care urăşte orice păcat şi care nu va achita nicidecum pe cel vinovat.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Partajează asta:
Iosif Ton – 23. La inceputul lumii
Moise, în Deuteronom 24:1, a legiferat că dacă unui bărbat nu-i place ceva la soția lui ”să-i scrie o carte de despărțire (certificat de divorț) și, după ce i-o dă în mână, să-i dea drumul din casa lui”. Femeia astfel pusă în stradă, de multe ori nu avea alt mijloc de trai decât să cerșească, sau să intre în prostituție. De aceea, această abandonare a femeii pentru orice motiv, indiferent cât de trivial, era un act de mare răutate, ba chiar de cruzime. Iudeii L-au întrebat pe Domnul Isus despre ”porunca” aceasta a lui Moise și EL le răspunde: ”Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele; dar de la începutul (lumii) n-a fost așa” (Matei 19:8. Sublinierea este a noastră, iar cuvântul pe care l-am adăugat în paranteză l-am luat din textul paralel din Marcu 10:6).
O ”inimă împietrită”, sau ”o inimă de piatră” este o inimă rea, o inimă plină de cruzime și de nepăsare față de durerea celuilalt.
De unde vine răutatea aceasta: Domnul Isus le spune iudeilor că ”de la începutul lumii n-a fost așa”, căci la început, atunci când l-a făcut Dumnezeu pe om, pe bărbat și pe femeie, ei erau ”foarte buni” (Geneza 1:31). Omul a devenit rău prin ceea ce s-a întâmplat în Eden, atunci când Eva și Adam au ascultat de șarpe. Să ne uităm acum cu mai multă atenție la evenimentul acela din Eden.
Șarpele i-a zis femeii: ”Hotărât că nu vei muri; dar Dumnezeu știe că în ziua când veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu cunoscând binele și răul” (Geneza 3:4-5).
Partajează asta:
Iosif Ton – 22. Domnul Isus – Eliberatorul
Am remarcat că Vechiul Testament are foarte puține de spus despre Satan și despre duhurile rele. Dintr-o dată, când deschidem Noul Testament, situația se schimbă dramatic: în fața noastră apare o lume populată de îngeri și de demoni și vedem o luptă încrâncenată între Fiul lui Dumnezeu și Satan pe tot parcursul Evangheliilor. Astfel, primul lucru pe care îl citim despre Domnul Isus, după botezul Lui în Iordan, după atestarea pe care I-o face Dumnezeu Tatăl și după ce Duhul Sfânt Se coboară peste El în chip vizibil, de porumbel, că ”a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit de Diavolul” (Matei 4:1; Marcu 1:12; Luca 4:1). Acolo a avut loc o confruntare de proporții cosmice și istorice: era o replică a confruntării din Eden, în care Satan a reușit să-i înșele pe primii oameni și era o replică a confruntării din pustiul Sinai, unde Satan a reușit să îndepărteze pentru o vreme poporul lui Dumnezeu de țelul lor, de intrarea in Canaan (legătura cu acest eveniment o face faptul că cele trei răspunsuri pe care i le dă Domnul Isus lui Satan sunt luate din Deuteronom 8:3, 6:16 și 6:13, toate din evenimentele petrecute la Sinai). De data aceasta, Isus din Nazaret, înarmat cu Cuvântul lui Dumnezeu și plin de Duhul Sfânt, obține o biruință decisivă asupra lui Satan.
Luca încheie relatarea acestei lupte astfel: ”După ce L-a ispitit în toate felurile, Diavolul a plecat de la El, până la o vreme” (Luca 4:13). Cuvintele pe care le-am pus în italice ne arată că Diavolul n-a renunțat la luptă și că, mai târziu, a venit din nou. Nu avem loc și timp să vedem când și cum a venit din nou. E suficient aici să spunem că lupta supremă dintre Fiul lui Dumnezeu s-a dat în Ghețimani și pe Calvar. Domnul Isus Însuți recunoaște acest lucru când, în Ghețimani, le spune celor ce-L arestează: ”Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului” (Luca 22:53).
Partajează asta:
Confesiunea de la Westminster – 1 – Despre Sfinta Scriptura via Persona
Capitolul I. Despre Sfânta Scriptură
1. Deşi lumina raţiunii naturale, împreună cu lucrările Creaţiei şi ale Providenţei, dovedesc până acum bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu în aşa fel încât omul nu se poate dezvinovăţi, totuşi ele nu sînt suficiente pentru a dobândi acea cunoaştere a lui Dumnezeu şi a voii Sale care sînt necesare mântuirii; de aceea, Domnul a binevoit ca, în multe rânduri şi în multe chipuri, să Se reveleze şi să-Şi arate voia Bisericii Sale, iar apoi, [a binevoit] ca acestea să fie în întregime aşternute în scris, pentru o mai bună păstrare şi răspândire a adevărului şi pentru o mai bună mângâiere şi o mai temeinică apărare a Bisericii împotriva stricăciunii firii şi împotriva răutăţii lui Satan şi a lumii. Aceasta face ca Sfânta Scriptură să fie absolut necesară, deoarece acum căile anterioare de revelare ale voii Sale către poporul Său au luat sfârşit.
Articole similare
Confesiunea de la Westminster – Introducere via Persona
Istorie Evanghelica 