Mihail Neamțu: În ultimii ani, sub privirile uimite ale Occidentului, armatele ISIS au distrus cu sălbăticie nu doar vieți omenești, ci și un imens patrimoniu al umanității
Când un copil te întreabă despre Moș Crăciun, îți vine în minte povestea Magilor care i-au adus pruncului Iisus aur, smirnă și tămâie. De fapt, mai toate darurile Europei își au obârșia în Răsărit. Credința, dar și rațiunea. (…)
În ultimii ani, sub privirile uimite ale Occidentului, armatele ISIS au distrus cu sălbăticie nu doar vieți omenești, ci și un imens patrimoniu al umanității. Barack Obama va rămâne în istorie ca un președinte american ignorant și nepăsător, care n-a făcut nimic pentru a salva civilizația de atacul barbarilor.
Baptiștii nu sunt nici sectari și nici rătăciți. „’Rătăcirea’ în materie de crez nu vine din distanțarea față de o anumită Biserică, ci din distanțarea față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de practica primelor comunități creștine, așa cum o prezintă Scriptura”
Pastorul Vasile Bel a publicat pe blogul Istorie Baptistă un articol despre modul în care este văzut de ceilalți datorită credinței baptiste, despre alteritate și diferențele de percepție în materie de credință și practică religioasă. O incursiune în perpetuarea unor clișee lingvistice precum cel de „sectar”, „rătăcit” și altele similare.
Plecând de la un fapt contemporan autorul se întoarce în istorie pentru a arăta, demonstra, că acest limbaj nu este unul nou, ci îl întâlnim atât la clericii ortodocși din perioada interbelică, precum și cea a anilor 40, cât și la autoritățile statului sau în diferite documente oficiale. În cadrul articolului menționat sunt prezentate și opiniile unor oameni de cultură față de baptiști, de cele mai multe ori defavorabile și partizane unui anumit mod de înțelegere a vremurilor și oamenilor. Remarc în acest context și menționarea la Gala Galaction a termenului neoprotestant.
În 1939 marele prelat și cărturar Gala Galaction la traducerea Bibliei nu se poate abține să nu-și arate ura față de alți creștini care nu cred ca dumnealui și în prefață scrie: „Poporul românesc, închinându-se de la începutul veacului al XVIII-le în două biserici, a trăit mai departe o viață bisericească nebântuită de tulburări iscate din pricina credinței, cinstind aceeași Sfântă Scriptură, și nemolipsit de propaganda sectelor protestante și neoprotestante” (subl. M.S.)
Articolul poate fi citit accesând link-ul de mai jos.
http://istoriebaptistablogul.blogspot.ro/2016/11/sunt-baptist-sectar-imi-zice.html
În completare la ceea ce scrie pastorul Vasile Bel aș dori să redau câteva pasaje dintr-un răspuns al Comunității Creștine Baptiste din Banat, datat cel mai probabil la începutul anului 2001 ca răspuns la o adresă din ianuarie 2001 a Episcopului Caransebeșului, Dr. Laurențiu Streza.
La afirmația că baptiștii sunt „sectari” se precizează: „ (…) nu suntem „sectari” și nici nu ne socotim credința „rătăcită” (…).
Nu ne considerăm „sectari” din moment ce acceptăm și accentuăm ca bază doctrinară întreaga învățătură a Sfintei Scripturi. Dacă credința noastră e una „rătăcită”, atunci ne rămâne consolarea că în lume mai sunt 40 de milioane de „rătăciți”, ca și noi, adică practicanți ai credinței baptiste.
Baptiștii nu sunt o apariție postrevoluționară în peisajul religios românesc. Avem o istorie întinsă pe parcursul a unui secol și jumătate de existență. Ne este dragă această istorie, dar validitatea credinței baptiste nu o dă crezul nostru biblic și practica Bisericii strămoșești (adică a strămoșilor noștri creștini).
Practicarea crezului Primei Biserici Creștine adică : „învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciunea”, (Fapte 2:42) este și practica întâlnită în toarte Bisericile Baptiste. „Rătăcirea” în materie de crez nu vine din distanțarea față de o anumită Biserică, ci din distanțarea față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de practica primelor comunități creștine, așa cum o prezintă Scriptura.”
Este clar că avem o construcție a alterității dat fiind faptul că cel de lângă noi este diferit, dar avem obligația de a vedea și înțelege înainte de a judeca. Prin urmare, este un exercițiu util ca înainte de a pune etichete celor din jur să ne asigurăm că îi cunoaștem și că știm despre ce este vorba.
20 noiembrie 2016 : 160 de ani de mărturie baptistă în România
Anul acesta se împlinesc 160 de ani de mărturie baptistă în România. Momentul acesta ne îndeamnă larecunoștință la adresa lui Dumnezeu, la reflecție asupra identității noastre confesionale și la înnoirearesponsabilităţii de a duce mai departe mărturia credinței biblice.
Baptiștii sunt prima confesiune evanghelică care și-a făcut simțită prezența în spațiul geografic românesc. Mărturia baptistă modernă a fost precedată de cea a anabaptiștilor din secolele anterioare. Prigoniți și hăituiți în țările lor de baștină, anabaptiștii germani și moravieni au poposit pe plaiurile noastre şi au format comunități înfloritoare. În urma dictatelor imperiale și a politicilor represive, au plecat spre Ucraina sau sudul Rusiei în căutarea unui loc mai propice exercitării credinței lor. Dumnezeu a binecuvântat mărturia lor, plătită adesea cu sânge, cu o sămânță de urmași care să le ducă solia mai departe.
În urmă cu 160 de ani, doi germani baptiști – Carol și soția sa Augusta Scharschmidt, s-au stabilit în București. În vremea aceea, ținuturile române erau un magnet pentru meșteșugarii veniți din alte părți ale bătrânului continent în căutarea unui loc de muncă. Din acest motiv, în București exista o comunitate germană destul de semnificativă. Carol și Augusta erau membri ai Bisericii Baptiste Germane din Budapesta. Ei fuseseră botezați, unul de vestitul predicator Johann Oncken, iar celălalt de pastorul Georg Lehman din Berlin. Pe lângă uneltele specifice meseriei lor (Carol era dulgher), soții Scharschmidt au adus cu ei focul sacru al vestirii Evangheliei lui Cristos. Dumnezeu le-a deschis uși, ca și cuplului misionar de altădată – Aquila și Priscila, și în curând s-a înfiinţat prima biserică baptistă germană în București (1859). Această biserică şi-a extins mărturia și în mijlocul românilor prin convertirea lui Constantin Adorian (1882-1954), unul din pionierii lucrării baptiste din București și România antebelică.
Articolul integral poate fi citit aici:
http://revistacrestinulazi.ro/2016/11/20-noiembrie-160-de-ani-de-marturie-baptista-in-romania
Sensul cuvântului „Domnul” în vremea lui Isus
De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne! ” şi nu faceţi ce spun Eu? Luca 6:46
*
Domnu
l nu mai înseamnă astăzi ceea ce a însemnat pe vremea lui Isus. Pe vremea aceea, cuvântul însemna autoritatea supremă, cel dintâi, cel aflat deasupra tuturor, stăpânul întregii creaţii. Cuvântul grecesc kurios („domn”) scris cu litere mici era apelativul cu care sclavii se adresau stăpânilor. Dacă acel cuvânt era scris cu literă mare, el putea fi folosit pentru o singură persoană din Imperiul Roman. Cezarul Romei era Domnul. De fapt, când funcţionarii de la curte şi soldaţii se întâlneau pe stradă, trebuiau să se salute spunând „Cezar este Domnul!” Răspunsul standard era: „Da, Domnul este Cezar!”
Prin urmare, creştinii aveau o problemă. Când erau salutaţi cu „Cezar este Domnul!” ei răspundeau: „Nu, Isus Cristos este Domnul”. Acest răspuns le aducea probleme. Nu pentru că Cezar ar fi fost gelos pe acel nume. Era mult mai mult decât atât. Cezar ştia ce spuneau de fapt creştinii, şi anume că ei erau devotaţi unei alte autorităţi, iar în balanţa vieţii lor, Isus Cristos ar fi cântărit mai mult decât Cezar.
Ei spuneau de fapt: „Cezar, poţi conta pe noi în anumite privinţe, dar dacă ne obligi să alegem, Îl vom alege pe Isus, pentru că Lui ne-am dedicat Vieţile. El este primul. El este Domnul, autoritatea supremă din Viaţa noastră.” Nu e de mirare că Cezar i-a persecutat pe creştini.
Maxima zilei – 18 noiembrie 2016
Porunca de a face ucenici a fost dată Bisericii chiar de Mântuitorul după înviere și s-a dovedit de-a lungul istoriei că este cea mai bună metodă de lărgire a Împărăției lui Dumnezeu în această lume.
Vasile Gabrian
Juan Carlos Ortiz, Ucenicia: îndrumător pentru creșterea spirituală a credincioșilor, trad.: Laurențiu Pășcuți, Editura Casa Cărții, Oradea, 2014, p. 7.
Today in Christian History – November 14
November 14, 565: Roman Emperor Justinian dies at 82. During his reign, he reunited the Eastern and Western empires politically and religiously, erected several new basilicas in Constantinople, and created the Justinian Code, which greatly influenced the development of canon law in the Middle Ages.
November 14, 1741: English revivalist George Whitefield marries Elizabeth Burnell (see issue 38: George Whitefield).
November 14, 1976: The Plains (Ga.) Baptist Church, where then-presidential candidate Jimmy Carter was a member, votes to permit blacks to attend.
November 14, 1990: British journalist Malcolm Muggeridge dies at 87. After editorial stints at the Manchester Guardian and Punch and years as a BBC commentator, the cynical and licentious Muggeridge quietly converted to Christianity. It was his reporting on Mother Teresa that first brought her to the public’s attention.
Silviu Jurjeu, Ilie Pop, Un secol de Har (1912-2012). Centenarul Bisericii Creștine Baptiste Golgota din București
Această lucrare prezintă istoria Bisericii Creștine Baptiste Golgota din București pe parcursul unui secol (1912-2012).
Conferințele Edictum Dei: Dănuț Jemna – Sfântul Irineu de Lyon. Între Dumnezeul filosofilor și Dumnezeul creștinilor
Domnul profesor Dănuț Jemna, pe care am avut ocazia să-l cunosc personal în anul 2009 cu prilejul unor evenimente științifice care au avut loc la Iași, prezintă în cadrul acestei conferințe legătura care există între filosofie și religie, legătura între creștinism și cultură dacă ar fi să reformulez.
Recomand această prelegere și studenților mei pentru a înțelege care este legătura dintre filosofie și impunerea creștinismului ca și religie universală. De asemenea, consider relevant evidențierea faptului că înțelegerea profundă a conceptelor creștine nu se poate realiza în lipsa unei culturi, a unor lecturi care să pună cel puțin o bază din punct de vedere teologic.
Prin intermediul acestei prelegeri domnul Dănuț Jemna dorește să evidențieze faptul că există o legătură între teologie și filosofie, între credință și rațiune, iar tema acesta a relației este una foarte importantă și actuală. De ce este importantă relația dintre teologie și filosofie, dintre credință și rațiune ? Pentru că concepția noastră despre Dumnezeu, ceea ce credem noi despre Dumnezeu, este un produs istoric, cultural și teologic, este o concepție care vine de undeva, nu a apărut din neant.
Este abordată și problema echilibrului care trebuie să existe între credință și rațiune cu avertizarea faptului că atunci când acest echilibru este fracturat avem o de-balansare, un extremism dus într-o parte sau alta. Este amintit cazul Gnosticismului caracterizat ca fiind un creștinism care a devenit filosofie, o erezie.
Costel Ghioancă – Ce să facem când familia este sub asediu?

În ultima perioadă de timp am asistat la atacuri tot mai susținute și mai sistematice la adresa familiei creștine. Sigur, ultima dezbatere aprinsă – referendumul pentru modificarea Constituției în privința definirii familiei – nu constituie doar o încolțire a valorilor moral-creștine (cum este cazul în alte situații), ci are în vizor însăși deconstrucția ideii de familie, o lovitură în fibra fundamentală din care este țesută celula societății, o ridiculizare a conceptului de umanitate. Subiectul este, oricum, extrem de sensibil, iar când în joc sunt implicate și instituții, evident că panica unora – în paralel cu extazul altora – atinge cote care ies din matricea unui ”calm social”.
Atacul continuă cu arsenalul ”nevinovatului Halloween”, o sărbătoare fățiș ocultă, menită să domesticească lumea spiritelor rele – de parcă nu s-ar simți și așa destul de mult ”acasă” în lumea noastră – , impusă prin presiune socială chiar și copiilor de grădiniță.
Putem să adăugăm multe alte strategii de destabilizare a familiei: violența și imoralitatea din mass media – chiar și din desenele animate – ”educația sexuală” livrată elevilor în școli, carierismul, materialismul, nerespectarea rolurilor rânduite de Dumnezeu în familie etc.
Ce să facem când familia este sub asediu? Încerc să indic o serie de repere care poate vor fi utile pentru unii dintre noi:
1. Îndepărtarea ”elementului-surpriză” și a așteptărilor nerealiste
Să nu lăsăm ca aceste atacuri să ne ia prin surprindere. Păstrând o viziune biblică asupra lumii, ne amintim că trăim într-o lume căzută, nerăscumpărată încă pe deplin. Statul nu va sluji Biserica, iar când o va face, va emite o factură mult prea scumpă. Istoria încă vorbește.
2. Să nu fim nepăsători
Chiar dacă nu trăim cu iluzia unui ”stat creștin/moral”, nu înseamnă că trebuie să renunțăm să fim „sare și lumină” în societatea în care trăim. Izolaționismul nu este sănătos nici pentru Stat și nici pentru Biserică. Este nevoie să ne pronunțăm asupra direcțiilor în care merge societatea și cred într-o implicare a creștinilor în toate sferele societății, cea politică, culturală, socială, economică etc. Dumnezeu a folosit și poate folosi asemenea slujiri. Cu toate acestea, să nu uităm că luptele spirituale pot fi câștigate doar prin adevărul Evangheliei. De aceea răspunsul nostru trebuie să fie după modelul Domnului Isus: Să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca, în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării. Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. (1 Petru 2:12-15)
3. Paradoxal, adevărata luptă nu e în Societate, ci în Biserică
Noi nu putem câștiga lupta cu Statul (nici măcar nu este lupta noastră). Singurul care îi ridică și coboară pe împărați, Cel de stabilește cursul istoriei este Dumnezeul Suveran. Pentru mulți, iluzia este că dacă vor lupta cu Statul va fi apărată familia. Nu rezonez cu această perspectivă. Cred că trebuie să avem o mărturie pentru Stat, să ne exprimăm public într-un mod christic, însă avem de luptat – în sensul bun al cuvântului – în Biserică. Acolo avem ”societatea lui Dumnezeu”, acolo găsim oameni modelați de Evanghelie și favorabili valorilor creștine. De membrii noștri trebuie să avem grijă: să investim în familii, să predicăm Scriptura – nu povești nemuritoare – să indicăm cu precizie care este modelul biblic al familiei, să ne pronunțăm fără frică asupra rolurilor în familie, să promovăm o cultură a ”altarului familiei”, ca loc de părtășie regulată și închinare înaintea lui Dumnezeu, să promovăm smerenia și decența, nu divertismentul religios, să vorbim despre suferință nu despre Evanghelia prosperității, să prețuim mai mult identitatea creștină decât membralitatea eclezială, să postim împreună cu copiii noștri și câte altele…
Dacă bisericile sunt sănătoase spiritual, nimic nu va putea să distrugă familiile noastre, fiindcă atunci când Statul va veni să ne ceară ceea ce este contrar voii Domnului, vom prefera mai degrabă să murim decât să renunțăm la ce credem. Biserica și-a apărat valorile cu Evanghelia și cu sânge – al ei nu al altora –, nu prin politică! Întrebarea cu adevărat relevantă este: cât de pregătite sunt Bisericile? Aici este lupta! Să nu ne trezim că ducem „războaiele altora”.
4. Să ne încredem în Dumnezeu
Știu că sună a ”clișeu”, dar se întâmplă adeseori să ratăm cel mai evident lucru. Devenim tot mai sofisticați, ne considerăm atât de înțelepți încât „încrederea în Dumnezeu” devine doar o lozincă religios-corectă, iar nu o realitate plină de har și de speranță. Mărturia Bibliei ne arată că Dumnezeu a răsturnat de atât de multe ori planurile celui rău, că a schimbat cursul istoriei, că El este în controlul tuturor lucrurilor. Ce adevăruri minunate în care să ne găsim odihna sufletelor noastre!
Pastor, Costel Ghioancă
Material publicat pe bisericaadonai.ro și preluat cu permisiunea autorului














